Decizia nr. 9/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Consecințele unei date scadente imprecise asupra valorii biletului la ordin de titlu de plată

Consecințele unei date scadente imprecise asupra valorii biletului la ordin de titlu de plată. Interesul beneficiarului de a promova o acțiune întemeiată pe raportul fundamental Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Titluri de valoare Index alfabetic: Acțiune în răspundere civilă contractuală Contract de vânzare-cumpărare Cerere reconvențională Autoritate de lucru judecat Bilet la ordin Titlu executoriu C. proc. civ., art. 430, art. 640 Legea nr. 58/1934, art. 36, art. 61, art. 64, art. 104 pct. 3, art. 105, art. 106 lit. e) Norma BNR nr. 6/1994, pct. 222-225 Imposibilitatea dovedită de utilizare a biletului la ordin, din cauza impreciziei datei scadenței, deschide beneficiarului calea regresului împotriva emitentului pentru a-și recupera avansul achitat, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, după încetarea de comun acord a relației contractuale.

Într-adevăr, beneficiarul are drept de regres împotriva emitentului biletului la ordin refuzat la plată, sub forma acțiunii cauzale, conform art. 106 lit. e) coroborate cu art. 64 din Legea nr. 58/1934, potrivit căruia „dacă din raportul care a dat naștere emiterii sau transmiterii cambiei derivă o acțiune cauzală, aceasta rămâne valabilă inclusiv în ceea ce privește emiterea sau transmiterea acesteia, cu excepția situației în care a intervenit o novație. O asemenea acțiune nu poate fi însă exercitată decât după ce se dovedește cu protestul lipsa de acceptare sau de plată.” Astfel, în absența intervenirii novației, viciul privind data scadentă din cuprinsul biletului la ordin face ca raportul fundamental să supraviețuiască și să reprezinte temeiul în baza căruia beneficiarul îl poate acționa în justiție pe emitent.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 9 din 14 ianuarie 2025 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, Secția civilă, la 3 iunie 2022, sub nr. x/116/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând prejudiciu material produs reclamantei prin neexecutarea contractului, precum și a cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350, art. 1351-1356, art. 1518, art. 1519 și ale art. 1530-1548 C. civ. Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând restituirea avansului achitat pentru marfa nelivrată din cauza încetării contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 408/2023 din 12 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Călărași, Secția civilă, a fost respinsă acțiunea introductivă, ca neîntemeiată. De asemenea, cererea reconvențională a fost respinsă, ca lipsită de interes, consecutiv admiterii excepției corespunzătoare. 2. Împotriva acestei sentințe părțile au formulat apel. Prin decizia civilă nr. 460/2024 din 14 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., cu consecința schimbării, în parte, a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii reconvenționale, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 200.000 lei, reprezentând restituirea avansului achitat pentru marfa nelivrată, precum și a sumei de 6.373,24 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în fond.

Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate. Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.388,47 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel. 3. Împotriva acestei decizii reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În motivarea cererii de recurs, după expunerea petitului cererii de chemare în judecată și al cererii reconvenționale, recurenta a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe de respingere a cererii incidentale, ca lipsită de interes, susținând că prin decizia atacată instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 640 C. proc.

civ. și ale art. 61, art. 104 și art. 105 din Legea nr. 58/1934. Raportat la aceste norme, recurenta a susținut că data scadenței nu reprezintă o condiție esențială pentru ca titlul să aibă valoare de bilet la ordin, astfel că intimata trebuia să îl pună în executare, și doar în cazul respingerii cererii de încuviințare a executării silite de către instanța de executare, singura îndreptățită să se pronunțe asupra caracterului de titlu executoriu, partea avea deschisă calea unei acțiuni în scopul obținerii unui nou titlu pe cale judecătorească. Intimata-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. a formulat întâmpinare , prin care a solicitat anularea recursului, ca netimbrat, în ipoteza în care taxa judiciară de timbru datorată în cauză nu va fi achitată, iar pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată.

La termenul de judecată din 14 ianuarie 2025, reprezentantul convențional al intimatei-pârâte-reclamante a înțeles să nu mai susțină excepția insuficientei timbrări a cererii de recurs, în raport cu aspectele reținute în practicaua acestei decizii. 4. Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele: În cauză, recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. și-a întemeiat calea de atac pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea cadrului obiectiv al litigiului dedus judecății, definitoriu pentru stabilirea parametrilor în funcție de care se va analiza legalitatea hotărârii atacate.

Astfel, raportul juridic care a generat diferendul dintre societățile litigante îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat prin simplul acord de voințe al părților, având ca obiect livrarea unei cantități de marfă de către reclamanta A. S.R.L. către pârâta B. S.R.L. în schimbul prețului convenit. Dinamica aducerii la îndeplinire a obligațiilor asumate a determinat reclamanta să învestească prima instanță cu o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală îndreptată împotriva pârâtei, care, pe cale reconvențională, a formulat pretenții proprii în scopul recuperării unei părți din avansul achitat, după ce biletul la ordin (...) a fost refuzat la plată de către bancă. Înalta Curte constată că soluția dată de prima instanță cererii de chemare în judecată, menținută de instanța de apel, nu a fost recurată, astfel că a rămas definitivă și se bucură de autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 C. proc.

civ., așa încât analiza instanței supreme este limitată la verificarea legalității soluției din apel asupra cererii reconvenționale, în raport cu criticile formulate de recurentă. Totodată, se reține că situația de fapt și probele administrate în cauză nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs și, ca atare, aspectul ce vizează motivul care a determinat banca să refuze plata biletului la ordin, respectiv constatarea că data scadenței a fost completată incorect, nu poate fi cenzurat, întrucât reprezintă o chestiune situată în planul temeiniciei care excedează limitele recursului instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., relevant în această etapă procesuală fiind doar modul de aplicare a dispozițiilor legale pretins nesocotite.

Procedând la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă-pârâtă a criticat decizia recurată, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 640 C. proc. civ. și ale art. 61, art. 104 și art. 105 din Legea nr. 58/1934, considerând că modificarea datei scadenței biletului la ordin, constatată de către bancă, împiedică utilizarea acestuia ca titlu de plată.

În acest sens, instanța de apel, raportat la situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate în primă instanță, și-a fundamentat soluția de schimbare, în parte, a sentinței atacate, pe argumentul potrivit căruia apelanta-pârâtă justifică interesul de a formula acțiune în pretenții, întrucât imposibilitatea dovedită de utilizare a biletului la ordin, din cauza impreciziei datei scadenței, deschide beneficiarului calea regresului împotriva emitentului pentru a-și recupera avansul achitat, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, după încetarea de comun acord a relației contractuale.

Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 64, art. 104 pct. 3, art. 105 și art. 106 din Legea nr. 58/1934, precum și pct. 222-225 din Norma nr. 6/1994 a Băncii Naționale a României, reținând că, în absența intervenirii novației, circumstanțele cauzei conduc la concluzia că viciul privind data scadentă din cuprinsul biletului la ordin face ca raportul fundamental să supraviețuiască și să reprezinte temeiul în baza căruia beneficiarul îl poate acționa în justiție pe emitent. Recurenta susține, pe de-o parte, că data scadenței biletului la ordin nu constituie o cerință a cărei absență lipsește titlul de credit de această valoare, iar, pe de altă parte, că singura instanță îndreptățită să se pronunțe asupra caracterului de titlu executoriu al biletului la ordin este instanța de executare.

Așadar, problema de drept ridicată în cauză, din perspectiva normelor pretins încălcate de instanța de apel, vizează valoarea de bilet la ordin a titlului refuzat la plată din cauza deficiențelor constatate în legătură cu data scadenței, iar subsecvent, dacă, într-o astfel de situație, creditorul trebuia să se adreseze mai întâi instanței de executare pentru a se pronunța asupra acestui aspect sau justifică interesul de a formula o acțiune în pretenții întemeiată pe raportul juridic fundamental. În ceea ce privește natura juridică a biletului la ordin, Înalta Curte reține că acesta este un titlu de credit formal, care încorporează o obligație abstractă, autonomă și necondiționată de plată a unei sume, cauza obligației (raportul fundamental) fiind un element extern.

Raporturile juridice care preexistă biletului la ordin justifică emiterea acestuia, însă, odată emis, biletul la ordin constituie un titlu de sine stătător, iar toate operațiunile privind biletele la ordin fac abstracție de raporturile fundamentale și sunt supuse unor reguli speciale, diferite de regulile care reglementează raporturile fundamentale. Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit și constituie titlu executoriu, conform art. 640 C. proc.

civ., dacă îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 58/1934, dispozițiile din materia cambiei fiindu-i aplicabile, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 106. Sub aspectul primei componente a criticii de nelegalitate, Înalta Curte constată că ceea ce a privat titlul de credit de valoarea unui bilet la ordin nu a fost reprezentat de absența cu desăvârșire a datei scadenței prevăzute de art. 104 pct. 3 din Legea nr. 58/1934, pentru a se considera că și-a păstrat această valoare, conform art. 105 din același act normativ, ci modificarea acestei mențiuni din cuprinsul biletului la ordin, ce a determinat concluzia că termenul scadent nu este unul cert, precis și a pus creditorul în situația de a nu își putea valorifica titlul de credit din cauza acestei neregularități formale.

În acest context, Înalta Curte, validând raționamentul instanței de apel, constată că intimata-pârâtă-reclamantă avea drept de regres împotriva emitentului biletului la ordin refuzat la plată, sub forma acțiunii cauzale, conform art. 106 lit. e) coroborat cu art. 64 din Legea nr. 58/1934, potrivit căruia ,,dacă din raportul care a dat naștere emiterii sau transmiterii cambiei derivă o acțiune cauzală, aceasta rămâne valabilă inclusiv în ceea ce privește emiterea sau transmiterea acesteia, cu excepția situației în care a intervenit o novație.

O asemenea acțiune nu poate fi însă exercitată decât după ce se dovedește cu protestul lipsa de acceptare sau de plată.” Pe de altă parte, Înalta Curte, contrar celor susținute prin cererea de recurs, constată că instanța de apel a analizat motivele de apel care vizau cererea reconvențională din perspectiva capacității biletului la ordin de a mai avea această valoare, care, odată infirmată, deschide calea acțiunii întemeiate pe raportul juridic originar. Prin urmare, instanța de apel, respectând limitele în care a fost învestită și funcția de judecată, nu a dezlegat chestiunea executorialității biletului la ordin, prin prisma art. 61 din Legea nr. 58/1934, analiza sa, cu excepția punctării teoretice a caracterului de titlu executoriu, rezumându-se la consecințele unei date scadente imprecise asupra valorii biletului la ordin de titlu de plată și interesului beneficiarului de a promova o acțiune în baza relației contractuale.

Susținerea recurentei, în sensul că intimata ar fi trebuit să pună în executare silită biletul la ordin aflat în posesia sa, chiar și în prezența neregularităților formale care au determinat refuzul de plată al băncii, nu poate fi acceptată, fiind lipsită de temei legal. Astfel, în condițiile în care biletul la ordin nu a putut fi utilizat din cauze exterioare voinței beneficiarului, acesta justifică interesul de a promova o acțiune întemeiată pe raportul fundamental, nefiind obligat să aleagă calea executării silite. Conchizând, Înalta Curte constată că în mod judicios prima instanță de control judiciar a aplicat prevederile art. 640 C. proc. civ.

și ale art. 36, art. 64, art. 104 și art. 105 din Legea nr. 58/1934, prin raportare la pct. 222-225 din Norma nr. 6/1994 a Băncii Naționale a României, reținând interesul intimatei-pârâte-reclamante de a invoca pretenții proprii pe calea cererii reconvenționale, în limitele atribuțiilor care îi reveneau în faza de judecată a apelului. Cum critica formulată prin recursul declarat în cauză, în niciuna dintre componentele sale, nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia atacată, rezultă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat. Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L.

împotriva deciziei civile nr. 460/2024 din 14 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă. Referitor la cererea intimatei-pârâte-reclamante B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei” , iar potrivit art. 453 alin. (1) din același cod, „ partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată” . Raportat la aceste norme, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc.

civ., Înalta Curte a constatat că intimata-pârâtă-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisului aflat la fila (...) din dosarul de recurs. Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante-pârâte în promovarea recursului, a fost admisă cererea intimatei-pârâte-reclamante, în sensul obligării recurentei-reclamante-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.