ÎCCJ, decizie (scj.ro #170674)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/114/2017 la 16 ianuarie 2017, reclamantele S.C. A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., au solicitat instanței să dispună: - rezoluțiunea promisiunii bilaterale de cesiune de părți sociale nr. 1013 din 6 august 2015, încheiată de B.I.N. D., cu consecința pierderii avansului în cuantum de 50.000 euro; - constatarea nevalabilității biletului la ordin BACX3AA 2802587 în sumă de 50.000 euro, precum și obligarea pârâtei să procedeze la restituirea biletului la ordin BACX3AA 2802587 în original; - obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, ca urmare a încălcării pactului cambial. În drept, au fost invocate prevederile art. 63 din Legea nr. 58/1934, art. 1549-1552 C. civ. Prin precizările depuse la dosar, reclamantele au indicat cuantumul de 10.000 lei, aferent capătului de cerere privind daunele-interese și că prin acest petit urmăresc recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă, ca urmare a neexecutării obligațiilor din promisiune. Prin încheierea din 6 decembrie 2017, Tribunalul Buzău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a luat act de modificarea denumirii societății reclamante, în sensul că noua denumire este S.C. E. S.R.L. în loc de S.C. A. S.R.L. Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantelor la plata dublului avansului, respectiv la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent în lei calculat la cursul B.N.R. din data efectuării plății. În drept, au fost invocate prevederile art. 1270 alin. (1), art. 1272 alin. (1), art. 1267 și art. 1545 C. civ.

Prin sentința nr. 793/2018 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nevalabilității biletului la ordin BACX3AA 2802587 în sumă de 50.000 euro, invocată de pârâtă. Totodată, au fost respinse cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele S.C. E. S.R.L. și B. și cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. C. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele S.C. E. S.R.L., B. și pârâta S.C. C. S.R.L. au declarat apeluri, care au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 268 din 4 iunie 2019.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantele S.C. E. S.R.L. și B., pe de o parte, cât și pârâta S.C. C. S.R.L., pe de altă parte, au declarat recursuri. 4.1. Recursul recurentelor-reclamante Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentele-reclamante au solicitat casarea deciziei atacate, în argumentarea căreia au fost dezvoltate următoarele critici: Prima critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1549-1553 C.civ., raportat la prevederile convenției părților, instanța de apel reținând în mod greșit că nu poate dispune rezoluțiunea promisiunii de cesiune părți sociale. Recurentele consideră că, deși Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 instituie un nou mod de operare a rezoluțiunii, respectiv declarația unilaterală a creditorului în condițiile art. 1552 C.civ., rolul instanței nu este complet înlăturat, întrucât la cererea debitorului instanța poate verifica validitatea declarației de rezoluțiune, analizând îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantele au solicitat tocmai acest lucru, respectiv de a se efectua verificări cu privire la validitatea declarației de rezoluțiune și a motivelor considerate de reclamante a fi neîndeplinite în cauză de pârâtă. În cauză, subliniază recurentele, au fost interpretate greșit dispozițiile art. 1270 C.civ., cu referire la clauzele contractuale ale convenției dintre părți, raportat la probele administrate, care dovedeau că, într-adevăr, reclamantele și-au îndeplinit obligațiile contractuale. În opinia recurentelor, instanța de apel eronat a statuat că, de fapt, denunțarea unilaterală putea opera și că reclamantele nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale. Sub acest aspect, recurentele au susținut că instanța de apel s-a aflat în eroare asupra efectuării auditului, în sensul că nu există elemente din care să rezulte că reclamantele nu ar fi acceptat modalitatea reprezentantului pârâtei de a efectua verificările necesare auditului, prin consemnările unor notițe într-un caiet. De altfel, instanța de apel a înlăturat argumentele recurentelor vizând neîndeplinirea obligației efectuării auditului din culpa pârâtei, care a recunoscut prin răspunsul nr. 18 la interogatoriu că nu s-a efectuat audit financiar. Cu privire la celelalte condiții pentru care se putea realiza denunțarea unilaterală, recurentele au mai arătat că nu s-a făcut niciun act de administrare sau de dispoziție în perioada 6 august 2015-30 septembrie 2015 și că nu au existat deficiențe la contractele de arendă. Referitor la datoria către F., analizată de instanța de apel, recurentele au susținut că părțile nu au prevăzut că un astfel de motiv poate sta la baza denunțării unilaterale, iar potrivit fișei de cont de la 16 septembrie 2015, societatea recurentă nu avea nicio datorie la F., soldul fiind de 2,34 lei. S-a arătat că în cauză pârâta nu a făcut nicio dovadă cu privire la deficiențele contractelor de arendă, iar din probatoriul administrat de reclamante rezultă că convențiile au fost întocmite legal și înregistrate la autoritățile locale, în temeiul acestora obținându-se și subvenții de la A.P.I.A. Recurentele au invocat incidența art. 1203 C.civ., ca urmare a faptului că denunțarea promisiunii trebuia să fie acceptată în scris, iar instanța de apel a reținut în mod eronat că ar exista o acceptare deplină a clauzelor și că nu este aplicabilă norma de drept enunțată. Totodată, recurentele au susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept, deoarece în cauză sunt îndeplinite prevederile art. 1544 alin. (2) C.civ., având în vedere că cesiunea nu s-a mai încheiat din culpa pârâtei. Soluția de respingere a capătului de cerere privind daunele-interese a fost apreciată ca eronată, deoarece sunt incidente prevederile art. 1549 alin. (1) C.civ., fiind dovedită vătămarea recurentelor, ca urmare a nerealizării tranzacției, iar suma solicitată cu acest titlu este simbolică, raportat la suma reținută din executarea biletului la ordin și prin existența litigiilor demarate pe rolul instanțelor până în prezent. În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind nevalabilitatea biletului la ordin, recurentele au susținut că nu și-au modificat niciodată acest capăt de cerere, iar instanța de apel eronat a reținut că se puteau formula critici doar în cadrul opoziției la executare. În opinia recurentelor, nevalabilitatea biletului la ordin putea face obiectul analizei instanței de drept comun, întrucât este o acțiune întemeiată pe raporturile fundamentale și pe convenția de executare, astfel că nu putea fi în discuție o analiză din perspectiva art. 62 din Legea nr. 58/1934. 4.2. Recursul pârâtei Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., pârâta a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate. După prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că decizia instanței de apel este nelegală cu privire la soluția dată asupra cererii reconvenționale, deoarece Anexa nr. 5 (pactul cambial), cât și promisiunea bilaterală de cesiune părți sociale s-au încheiat concomitent la 6 august 2015. Instanța de apel în mod greșit a reținut că pactul cambial a reprezentat voința părților, ulterioară încheierii promisiunii bilaterale de cesiune părți sociale, fără de care nu ar fi putut exista încasarea sumei de 50.000 euro, cu titlu de sancțiune a nerespectării obligațiilor expres statuate prin promisiunea bilaterală a cesiunii părților sociale. În cauză, părțile semnatare ale convenției, ca și ale pactului cambial au înțeles să delimiteze sancțiunile, și nu să le modifice. Prin întâmpinarea înregistrată la dosar, recurentele-reclamante au invocat excepția nulității recursului pârâtei, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ., întrucât criticile expuse în cererea de recurs nu se circumscriu motivelor prevăzute expres de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ. S-a arătat că recurenta-pârâtă a reiterat solicitările din cererea reconvențională, fără să indice vreun temei de drept pe care instanța de apel l-ar fi încălcat sau interpretat greșit, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Totodată, s-a menționat că din lecturarea cererii de recurs nu se desprind critici ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. Pe fondul recursului, reclamantele au solicitat respingerea căii de atac exercitate, susținându-se, în esență, că în mod corect a fost respinsă cererea reconvențională. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantelor, prin care s-a solicitat respingerea acestuia, deoarece instanța de apel în mod corect a dat eficiență principiului libertății de voință a părților, constatând că în convenție nu a fost inserat pactul comisoriu prevăzut de art. 1553 C. civ. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de reclamante, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, deoarece a invocat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, recurenții formulând punct de vedere la raport.

Prin decizia nr. 750/08.04.2020, Înalta Curte a anulat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 268/04.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, reținând incidența art. 489 alin. (2) C.proc.civ. A disjuns judecata recursului declarat de recurentele-reclamante B. și S.C. E. S.R.L. împotriva aceleiași decizii și a dispus formarea unui nou dosar, fiind înregistrat cu nr. x/1/2020.

Prin încheierea din 03.06.2020 din dosarul nr. x/1/2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul reclamantelor, stabilindu-se termen în ședință publică în vederea soluționării. Analizând decizia atacată în dosarul disjuns, care are ca obiect recursul declarat de recurentele reclamante B. și S.C. E. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție va pleca, în cercetarea motivelor recursului de la situația de fapt lămurită juridic pe următoarele premise: Între părțile cauzei, S.C. E. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) și B., pe de o parte și S.C. C. S.R.L. și G., pe de altă parte a intervenit la 6.08.2015 o promisiune bilaterală de cesiune de părți sociale pentru părțile sociale deținute de B. în S.C. E. S.R.L., reprezentând 100% din capitalul social, pentru prețul total de 470.000 euro, din care s-a achitat în avans suma de 50.000 euro de către cesionari, perfectarea cesiunii urmând a fi făcută la 30.09.2015. Pe lângă cuvenitele garanții corespunzătoare vânzării de părți sociale - inclusiv referitoare la existența unor vicii ascunse care nu sunt evidențiate în documente - și clauze referitoare la posibilitatea reevaluării prețului acesteia pentru situații specific determinate prin contract, părțile au prevăzut și două categorii de cauze de încetare a promisiunii: - prima, incluzând un pact comisoriu împotriva celui care, din culpă, nu va respecta promisiunea de vânzare, respectiv, de cumpărare, la termenul stabilit pentru încheierea contractului, cu consecințe pecuniare adecvate, calculate prin raportare la valoarea avansului; - a doua, care include în favoarea promitentului-cumpărător (cesionar) dreptul de a pretinde micșorarea prețului cesiunii sau de a denunța unilateral promisiunea , chiar fără preaviz , în cazul în care cesionarul descoperă, cu ocazia efectuării auditului financiar, nereguli referitoare la contractele de arendă, specificate exemplificativ în antecontract. De asemenea, pentru garantarea executării obligațiilor S.C. E. S.R.L. (care la data promisiunii cesiunii avea denumirea A. S.R.L.) față S.C. C. S.R.L. s-a convenit emiterea unor bilete la ordin, fiind încheiat un pact cambial, anexă la contractul de cesiune, în care se stipulau condițiile completării și introducerii la plată a biletului la ordin emis, seria BACX 3AA 2802587. Astfel, la 16.09.2015, anterior scadenței contractuale determinate pentru încheierea contractului de cesiune, S.C. C. S.R.L. a adresat reclamantelor invitația de a se prezenta la notar pentru a realiza o încetare amiabilă a promisiunii bilaterale, motivată de împrejurarea că, după efectuarea unui audit financiar, s-au constatat nereguli prejudiciabile pentru promitenții-cesionari, inclusiv referitoare la contractele de arendă, specificate punctual în conținutul invitației. În același act s-a menționat că, în lipsa disponibilității de negociere a condițiilor de desființare amiabilă a antecontractului, promitentul-cesionar denunță unilateral promisiunea și invitația este considerată ca declarație de denunțare , solicitând și acordarea unor despăgubiri echivalente dublului avansului primit. În dezacord cu invitația primită și după o corespondență legată de buna desfășurare a relațiilor contractuale între părți, la 30.09.2015 cedenta B. s-a prezentat la notar, prilej cu care s-a întocmit încheierea de certificare nr. 7 prin care s-a reținut că pârâta a lipsit în mod nejustificat la data stabilită în vederea încheierii contractului de cesiune. Sub aceste auspicii, s-a introdus în plată biletul la ordin în procedura executării silite. În acest context, reclamantele au solicitat pe cale judiciară în prezentul dosar rezoluțiunea promisiunii bilaterale de cesiune părți sociale cu consecința pierderii de către pârâta S.C. C. S.R.L. a avansului plătit, constatarea nevalabilității biletului la ordin și obligarea pârâtei la restituirea acestuia în original și plata daunelor-interese ca urmare a încălcării condițiilor stabilite de părți prin pactul cambial. În contextul denunțării antecontractului, notificată anterior scadenței din 30.09.2015, reclamantele au apreciat, afirmație reiterată în recurs, că dreptul la denunțarea unilaterală a contractului reprezintă o clauză contractuală neuzuală, de aceea, această clauză nu poate produce efecte decât în condițiile acceptării sale exprese, conform art. 1203 C.civ. Sub această condiție, invitația pârâtei din 16.09.2015 în care s-a inclus și declarația de denunțare unilaterală a fost respinsă de promitentele cesionare prin înscrisul comunicat S.C. C. S.R.L. la 17.09.2015. În acest context, recurentele au afirmat că denunțarea unilaterală nu a operat și instanțele de fond în mod greșit au dat valoare acestei denunțări, de aceea nu este corectă soluția de respingere a primului capăt de cerere, prin incidența art. 1270 și art. 1549-1553 C.civ. Cu privire la acest prim motiv de recurs, Înalta Curte reamintește părților că prin promisiunea bilaterală de cesiune de părți sociale nr. 1013/6.08.2015 a fost inclusă o clauză de denunțare unilaterală, rezervată în beneficiul cedentei, pentru anumite nereguli, determinabile în urma unui audit financiar realizate la S.C. E. S.R.L. Deși potrivit art. 1203 C.civ. clauza prin care o parte își rezervă dreptul denunțării unilaterale a contractului este considerată o clauză neuzuală care produce efecte numai sub condiția acceptării sale exprese, în formă scrisă, de partea căreia i se opune, se cuvine explicat că acceptarea impusă prin norma legală privește clauza, iar nu executarea ei. Or, atâta vreme cât clauza de denunțare unilaterală rezervată cesionarilor a fost trecută expres în promisiunea bilaterală de cesiune în condițiile amintite mai sus, această acceptare întrunește cerința legală, iar clauza este operantă. În același sens a pus în aplicare instanța de apel dispoziția de drept menționată, de aceea, criticile recurentelor referitoare la ignorarea acestor norme de drept sunt lipsite de fundament. Mai departe, Înalta Curte arată că punerea în executare a clauzei de către cesionari s-a realizat după ce, efectuându-se auditul financiar solicitat în condițiile stabilite în promisiune, s-au constatat nereguli referitoare la contractele de arendare, enumerate punctual în invitația nr. 1377B/19.09.2015, act care a cuprins, primordial, invitația la desființarea amiabilă a promisiunii, iar subsidiar, declarația de denunțare a contractului în situația refuzului cedenților (promitenți) de a negocia. În aceste condiții, este lipsit de însemnătate că reclamantele nu au acceptat invitația sau denunțarea unilaterală a antecontractului, deoarece aceasta își produce deplin efectele în condițiile în care a fost folosită de beneficiarul său conform celor statuate prin convenție și tocmai în puterea ei, conform art. 1270 C.civ., care proclamă forța obligatorie a contractului. Din acest punct de vedere, este corectă statuarea instanței de apel, care, examinând situația de fapt și sensul clauzelor contractuale, a dat actului intitulat „invitație” semnificația de denunțare unilaterală, cu deplin efect, a promisiunii bilaterale și a stabilit că, în aceste condiții, nu se mai poate analiza pretenția de rezoluțiune a reclamantelor. Mai departe, critica recurentelor a vizat interpretarea eronată și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1549 - 1553 C.civ., considerând că, fie și în condițiile denunțării contractului de către cealaltă parte, era necesar ca analiza instanței devolutive să vizeze îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii de către cel care a folosit dreptul la denunțarea antecontractului. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentele au dezvoltat ample considerații vizând calificarea eronată a „auditului financiar”, care în realitate nu a avut acest caracter, a faptului că acesta a fost realizat de o persoană care nu avea calificarea necesară, că rezultatele controlului au fost constant contestate de reclamante și că toate concluziile instanței de apel au la bază analiza greșită a probatoriului sau ignorarea unor probe esențiale, rămase totuși neindividualizate. Instanța de recurs reamintește părților că, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar nu chestiunile de fapt analizate în fața instanțelor devolutive. De aceea, nu va fi examinată în cadrul recursului sfera criticilor care vizează chestiuni de fapt a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite în art. 488 alin. (1) C.proc.civ. Analizând acest motiv numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., instanța de recurs îl va înlătura. În măsura în care promitenții-cesionari și-au exercitat dreptul la denunțarea contractului în condițiile stabilite prin convenție, iar acest act nu a fost contestat decât din perspectiva stabilirii culpei părților contractante, pe care, în sine, clauza de denunțare nu o impune, nu era necesar ca instanța de apel să realizeze analiza cerută. Aceasta pentru că rezerva denunțării unilaterale în condițiile stipulate în convenție nu se confundă și nici nu se suprapune, în acest caz, cu pactul comisoriu a cărui exercitare presupune, într-adevăr, neexecutarea culpabilă a unei obligații contractuale. Clauza de denunțare, necontestată de părți, a presupus dreptul pârâtei de a se dezice de contract la constatarea unor deficiențe cu privire la contractele de arendă, pe baza documentelor scriptice prezentate de reclamante, iar nu neexecutarea unei obligații contractuale din partea acestora. Independent de împrejurarea că în actul intitulat „invitație/declarație de denunțare” emitentul a relevat și alte deficiențe constatate cu prilejul propriei analize documentare, denunțarea a putut opera numai în legătură cu problemele regăsite în contractele de arendă, în limitele stabilite în clauza specifică. Operând în aceste circumstanțe, denunțarea, chiar circumstanțiată de alte elemente, nu a presupus, contrar celor considerate de recurente, nevoia de cercetare a condițiilor rezoluțiunii. Analizând solicitarea reclamantelor de aplicare a sancțiunii pierderii avansului de 50.000 euro achitat de promitenții-cesionari la data încheierii promisiunii bilaterale, ca efect al neprezentării acestora la notarul public pentru încheierea contractului în forma autentică la scadența promisiunii, instanța de apel a reținut, totuși, că atâta vreme cât contractul nu s-a încheiat din vina reclamantelor, acestea nu sunt îndreptățite să rețină arvuna, nefiind, așadar, incidente dispozițiile art. 1544 C. civ. Chiar dacă considerentele instanței sunt excedentare, în măsura în care acestea se referă la culpa reclamantelor, totuși ele nu se repercutează decisiv în planul deciziei adoptate în apel și hotărârea dată nu este rezultatul interpretării ori aplicării greșite a dispozițiilor de drept arătate de recurente. În concluzie, Înalta Curte arată că în măsura în care declarația de denunțare a promisiunii bilaterale își produce efectele și reprezintă consecința auditului realizat de la cererea pârâtei - drept rezervat prin convenție - chiar și dincolo de culpa părții cocontractante, problema neexecutării culpabile a acordului contractual nu se mai poate analiza. Din această perspectivă, dezlegarea instanței de apel, care a explicat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1544 C.civ., întrucât partea care a dat arvuna nu se află în situația neexecutării obligației fără justificare, este corectă, fiind dublată de argumentul că denunțarea s-a făcut nu prin încălcarea unei obligații, ci prin exercitarea unui drept. Tot de aceea, nu au fost aplicate în favoarea reclamantelor dispozițiile art. 1549-1533 C.civ., efectele convenției încetând pentru o altă cauză juridică. Cu privire la statuările instanței de apel care privesc inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității biletului la ordin, dublată de cererea de restituire a titlului, în mod corect a arătat instanța de apel că fundamentul pretins al cererii l-a constituit introducerea la plată a titlului în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor pactului cambial, chestiuni care nu pot fi analizate pe calea dreptului comun, ci numai pe calea acțiunilor specific reglementate de Legea nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin. Critica recurentelor referitoare la recunoașterea unei cereri de drept comun fondată pe raportul juridic fundamental nu este întemeiată, deoarece aceasta - în condițiile dobândirii biletului la ordin de către posesor în acest caz - împreună cu excepțiile referitoare la lipsa condițiilor pentru accederea la executarea cambială pot fi invocate numai pe calea contestației la executare, în condițiile art. 62 din Legea nr. 58/1934. Instanța de recurs subliniază că nu s-a solicitat în cererea de chemare în judecată restituirea biletului la ordin ca accesoriu al primului capăt al acțiunii, vizând rezoluțiunea antecontractului. De aceea, această nouă justificare în recurs, bazată pe noul fundament și pe principiul restituirii prestațiilor tind la modificarea cauzei juridice a cererii, nepermise în căile de atac, independent de împrejurarea că primul petit al acțiunii a fost considerat, oricum, neîntemeiat. În aceste condiții, excepțiile obiective și subiective opuse posesorului cambiei în limitele cererii de chemare în judecată puteau fi ridicate numai în procedura contestației la executare speciale, procedură, de altfel, epuizată, de aceea este corectă dezlegarea dată de instanța de apel referitoare la inadmisibilitatea acestei pretenții. În fine, recurentele au criticat respingerea capătului de cerere referitor la acordarea daunelor-interese de 10.000 lei, subliniind că vătămarea recurentelor este dovedită în cauză și că valoarea solicitată are, oricum, caracter simbolic în raport cu suma executată prin executarea biletului la ordin, fiind ignorate dispozițiile legale care reglementează rezoluțiunea. Nici acest motiv de recurs nu este fondat. Pe lângă împrejurarea că acordarea daunelor-interese se află în relație de accesorietate cu pretenția constatării nevalabilității și restituirii biletului la ordin, astfel încât soluția respingerii acestora își are suportul în respingerea pretenției cu care se situează în legătură, în rest, criticile recurentelor vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea, nefiind dezvoltat niciun argument care să justifice incidența, în această privință, a dispozițiilor art. 1549 C.civ. Statuând prin aceste considerente că niciuna dintre criticile de nelegalitate formulate de recurente nu este fondată, Înalta Curte de Casație și Justiție le-a înlăturat, cu consecința respingerii recursului ca nefondat, conform art. 496 C.proc.civ.