Bariș și alții împotriva Turciei

Lista reclamanților este prezentată în tabelul anexat. Aceștia au fost reprezentați de M. Özveri, avocat în Kocaeli.

Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de domnul Hacı Ali Açıkgül, Directorul Serviciului pentru drepturile omului din cadrul Ministerul Justiției din Turcia și coagent guvernamental al Turciei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți turci și au domiciliul în Kocaeli. La momentul faptelor, aceștia lucrau în uzinele societății Ford Otomotiv Sanayi A.Ș. (Ford Otomotiv) de la Gölcük și Yeniköy, din Kocaeli.

După ce a obținut, de la Ministerul Muncii și Securității, o autorizație de reprezentare a lucrătorilor din uzinele deținute de societatea Ford Otomotiv, în baza criteriului „majorității angajaților societății”, la 15 decembrie 2014, Türk Metal Sendikası (Sindicatul lucrătorilor turci din industria metalurgică, denumit în continuare „ Türk Metal Sen ” sau „sindicatul Türk Metal ”) a încheiat cu Türkiye Metal Sanayicileri Sendikası (Asociația patronală din industria metalurgică din Turcia, denumită în continuare „ MESS ”) un contract colectiv de muncă, în numele majorității salariaților societății sus-menționate, pentru o perioadă de trei ani, de la 1 septembrie 2014 până la 31 august 2017. Acordul avea ca obiect salariile lucrătorilor și ratele de majorare a acestora.

Potrivit informațiilor furnizate de Guvern în observațiile sale, în 2015 Türk Metal Sen a fost recunoscut, de asemenea, pentru reprezentarea lucrătorilor în cadrul negocierilor colective cu un alt angajator, societatea Bosch Fren Sistemleri A.Ș. (Bosch Fren), care activa în același sector ca și angajatorul reclamanților. Potrivit acestor informații, atunci când Türk Metal Sen a reușit, în cele din urmă, să încheie cu MESS un contract colectiv de muncă, în numele salariaților societății Bosch Fren, contractul a avut ca rezultat o majorare salarială mai mare decât cea obținută în temeiul contractului colectiv de muncă semnat cu societatea Ford Otomotiv. Potrivit Guvernului, această diferență se explica prin faptul că angajații societății Bosch Fren fuseseră plătiți necorespunzător mulți ani, în comparație cu alți angajați care lucrau în același sector.

În perioada 21 mai–3 iunie 2015, între 3 000 și 4 000 de angajați ai societății Ford Otomotiv, printre care și reclamanții, au participat la manifestații pe un teren liber situat la 500 de metri de locul lor de muncă, pentru a protesta împotriva termenilor contractului colectiv de muncă încheiat în toamna anului 2014, pentru perioada septembrie 2014–august 2017, între sindicatul Türk Metal , la care erau afiliați, și MESS , sindicatul angajatorului lor. Aceștia au început prin organizarea unei conferințe de presă în parcul Sabri Yalım din İzmit și au declarat că nu își vor relua activitatea până când nu le vor fi acceptate revendicările. În cadrul acestei manifestații, ei au protestat împotriva perioadei pentru care fusese încheiat acest contract colectiv de muncă – trei ani, în loc de doi ani, precum în cazul contractului anterior – și au susținut că sindicatul Türk Metal , la care erau afiliați aproape toți angajații, acționa în mod concertat cu angajatorul pentru a apăra interesele acestuia din urmă mai degrabă decât interesele lor. Manifestanții și-au desfășurat acțiunea în paralel cu grevele din același sector profesional, care au avut loc în Bursa.

În cadrul acestei acțiuni, salariații în cauză nu au blocat producția și nu au hărțuit angajații care au decis să continue să lucreze. Unii dintre acești salariați, inclusiv reclamanții, în număr de 550, și-au încetat activitatea pe toată durata acțiunii. Restul angajaților, aproximativ între 3 000 și 4 000 de persoane, și-au încetat activitatea sporadic. Aproximativ 4 000 de angajați au părăsit sindicatul Türk Metal, iar un număr de 1 000-1 500 dintre aceștia s-au afiliat sindicatului Birleșik Metal İș .

Încă din prima zi a încetării activității, societatea Ford Otomotiv le-a trimis participanților la acțiune mesaje de avertizare pe telefoanele mobile, solicitându-le să își reia activitatea, în caz contrar riscând să fie concediați: astfel, la 21 mai 2015, angajatorul le-a trimis salariaților în cauză SMS-uri pe telefoanele mobile, solicitându-le să își reia activitatea în uzina din Gölcük, înainte de orele 16.00, mesaje în urma cărora unii lucrători au mers la uzină, iar alții au continuat să absenteze; în mod similar, la 22 mai 2005, angajaților în cauză le-au fost trimise SMS-uri pe telefoanele mobile, în care au fost chemați să se prezinte la locul lor de muncă din uzina Yeniköy începând cu orele 8 dimineața, dar numai o parte dintre angajați s-au conformat ordinului primit. Ulterior, la 25 mai 2015, directorul general al uzinelor, H.Y., le-a cerut angajaților să vină la locul de muncă, dar aceștia nu s-au conformat și nu și-au reluat activitatea. În plus, reclamanților li s-a adresat o scrisoare datată 27 mai 2015, în care li s-a solicitat să se prezinte la departamentul de resurse umane pentru a-și justifica absența, în termen de două zile de la notificarea scrisorii în cauză. În cele din urmă, la 30 mai 2015, 550 de lucrători care lipsiseră în mod continuu de la începerea manifestațiilor au fost informați, prin scrisoare recomandată, că ar trebui să se prezinte în fața comisiei de disciplină.

După reluarea activității, 550 de angajați, inclusiv reclamanții, au fost trimiși în fața comisiei de disciplină. Unora, inclusiv persoanelor în cauză, li s-a cerut să prezinte argumente în apărarea lor. În cele din urmă, Ford Otomotiv a decis desfacerea contractului de muncă a 50 de angajați, inclusiv a reclamanților, pentru motivul că aceștia absentaseră de la locul de muncă între 25 mai și 2 iunie 2015, fără permisiunea angajatorului sau nemotivat.

La 24 iunie 2015, salariații concediați au contestat decizia de concediere în fața instanțelor pentru litigii de muncă din Kocaeli (denumite în continuare „instanțele pentru litigii de muncă”) susținând că decizia respectivă este nelegală și solicitând reintegrarea lor pe postul deținut anterior.

Prin hotărârile pronunțate la 21 decembrie 2015 și 26 ianuarie 2016, instanțele pentru litigii de muncă nr. 5 și nr. 6 au admis acțiunile salariaților concediați. Făcând referire la standardele internaționale privind libertatea sindicală [Convențiile Organizației Internaționale a Muncii (OIM), Carta Socială Europeană, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului], la deciziile organismelor internaționale, în special cele ale Curții, precum și la deciziile Curții Constituționale a Turciei, acestea au considerat că salariații în cauză fuseseră concediați ca urmare a activităților sindicale desfășurate de aceștia. Instanțele au reținut că: angajații erau încurajați să se alăture sindicatului Türk Metal de îndată ce erau angajați de societatea Ford Otomotiv; se exercitau presiuni asupra celor care nu erau de acord să se afilieze la sindicatul respectiv; greva fusese declanșată ca urmare a faptului că dispozițiile noului contract colectiv de muncă erau în defavoarea lor; era vorba despre o grevă generală în acest sector profesional la care participaseră între 3 000 și 4 000 de angajați ai societății Ford Otomotiv; 550 de angajați ai acestei societăți își încetaseră activitatea pe toată durata acțiunii; după declanșarea grevei, 4 000 de oameni au părăsit sindicatul Türk Metal ; între 1 000 și 1 500 dintre angajați au aderat ulterior la sindicatul Birleșik Metal İș; greva se desfășurase în mod pașnic, pe un teren situat la 500 de metri de locul de muncă, fără să perturbe procesul de producție și fără să îi deranjeze pe cei care doreau să lucreze. De asemenea, acestea au arătat, pe baza declarației unei persoane din conducerea societății Ford Otomotiv, că, din cei 550 de angajați convocați în fața comisiei de disciplină, au fost concediați doar 50, cu scopul de a restabili disciplina, iar ceilalți angajați convocați nu au fost concediați, angajatorul dorind să restabilească climatul de ordine la locul de muncă, precum și că, dintre cei 50 de angajați concediați, 47 aderaseră la sindicatul Birleșik Metal İș.

Instanțele au concluzionat că acțiunea în cauză putea fi considerată o exercitare pașnică a unui drept într-un cadru democratic și că decizia de încetare a contractului de muncă era nejustificată întrucât angajatorul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura tratamentul egal al salariaților. Acestea au adăugat că: motivul real al concedierilor a fost alegerea angajaților în cauză de a adera la un alt sindicat; de fapt, angajatorul intenționa să determine angajații care au ales să se afilieze la sindicatul Birleșik Metal İș să adere din nou la sindicatul Türk Metal ; în realitate, greva a fost declanșată cu scopul de a protesta împotriva lipsei dreptului efectiv al angajaților de a se organiza și de a se afilia la sindicatul ales, precum și împotriva presiunii exercitate de angajator în această privință; în consecință, salariații au fost concediați ca urmare a activităților lor sindicale. Instanțele au obligat angajatorul să reintegreze persoanele concediate și să acorde fiecăreia dintre ele, în baza calității lor de membru de sindicat, o plată compensatorie pentru concediere nelegală, echivalentă salariului pe un an, indiferent dacă acestea erau sau nu reintegrate efectiv. De asemenea, au dispus ca angajatorul, în cazul în care persoanele concediate solicitau reintegrarea lor în termenul prevăzut în acest scop, să plătească fiecăreia dintre ele o plată compensatorie echivalentă salariului pe cel mult patru luni și alte beneficii pentru perioada în care s-au aflat în șomaj.

Sesizată de angajator, Secția a noua a Curții de Casație a pus capăt procedurii prin hotărârile pronunțate la 11 și 17 martie 2016 și la 17 septembrie 2016, infirmând hotărârile pronunțate de instanțele pentru litigii de muncă. Aceasta a constatat că majoritatea angajaților audiați au menționat că mișcarea lor de protest nu fusese îndreptată împotriva angajatorului, ci mai degrabă împotriva sindicatului care încheiase contractul colectiv de muncă și că aceia dintre ei care au declarat că scopul acțiunii lor fusese acela de a protesta împotriva condițiilor lor de muncă nu au precizat care erau acele condiții. Instanța a adăugat că acțiunea în cauză nu era o grevă legală inițiată ca urmare a unui conflict apărut în cursul negocierilor pentru încheierea unui contract colectiv de muncă, în sensul articolului 58 din Legea nr. 6356, că exercitarea de către angajați a libertății lor de organizare pașnică în scopul apărării drepturilor lor, astfel cum se prevede în convențiile internaționale, nu trebuia să aibă ca scop prejudicierea în special a angajatorului și trebuia să fie proporțională, și că, în speță, având în vedere durata mișcării de protest, momentul ales pentru desfășurarea acesteia și numărul de participanți, această acțiune era departe de a fi proporțională. Prin urmare, a concluzionat că respectivele concedieri au fost întemeiate.

În ceea ce privește alegerea angajatorului de a concedia 50 dintre cei 550 de angajați care își încetaseră activitatea pe tot parcursul acțiunii, instanța a considerat că societatea Ford Otomotiv nu și-a susținut argumentele invocate pentru a justifica diferența respectivă de tratament și că aceasta era contrară articolului 5 din Legea nr. 4857 din 22 mai 2003 privind încadrarea în muncă, care impunea ca angajatorul să asigure tratamentul egal al salariaților. Instanța a considerat că argumentul angajatorului potrivit căruia tratamentul discriminatoriu se întemeia pe necesitatea de a nu perturba producția din diferitele unități nu era de natură să justifice concedierile în cauză. În aceste condiții, Curtea de Casație a concluzionat că, deși angajatorul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura tratamentul egal al salariaților, concedierile au fost totuși întemeiate, întrucât lucrătorii își încetaseră în mod nelegal activitatea.

Pasajele relevante în speță din hotărârile Curții de Casație au următorul cuprins: „Trebuie să se constate că acțiunea s-a desfășurat pe un teren liber aparținând unui terț, aflat la aproximativ 500 de metri de locul de muncă, în urma încheierii ultimului contract colectiv de muncă pe o durată de trei ani și ca urmare a faptului că acest contract nu îndeplinea revendicările [salariaților]. La momentul derulării acțiunii, nu exista un proces de autorizare, iar contractul colectiv de muncă fusese semnat de aproximativ [...] luni. Nu s-a susținut nici că libertatea lucrătorilor de a adera la un sindicat ales fusese îngrădită în cursul procesului de autorizare desfășurat înainte de semnarea contractului colectiv de către angajator.” „Făcând anunțurile necesare, angajatorul pârât a încercat să îi determine pe lucrătorii care participau la acțiunea colectivă să își reia activitatea. De-a lungul timpului, numărul lucrătorilor implicați în acțiune a scăzut, iar acțiunea s-a încheiat fără să fie necesară nicio intervenție. Cu toate acestea, acțiunea a durat 13 zile, iar activitatea de producție a fost afectată semnificativ de absenteismul lucrătorilor, inclusiv al [reclamantului].” „În apărarea lor în fața angajatorului, numeroși lucrători au declarat, de asemenea, că acțiunea nu fusese îndreptată împotriva angajatorului și că participaseră la această acțiune ca reacție [la încheierea de către sindicat a contractului colectiv de muncă]. Unii lucrători au declarat că și-au exercitat dreptul la acțiune colectivă din cauza condițiilor de muncă precare, fără să precizeze care erau condițiile respective.” [...] „Este clar că, în prezenta cauză, nu este vorba despre exercitarea, la locul de muncă, a dreptului la grevă legală, ocazionată de semnarea contractului colectiv. În plus, chiar dacă, în temeiul Convențiilor OIM nr. 87 și 98, al Cartei Sociale Europene și al articolelor 51, 54 și 90 din Constituție, lucrătorii au dreptul de a desfășura acțiuni colective democratice și pașnice, pentru apărarea anumitor drepturi prevăzute de legislația muncii referitor la contractele individuale sau colective de muncă, acțiunea nu trebuie să implice intenția de a prejudicia în mod special angajatorul și trebuie să fie proporțională.” „Prin urmare, nu se poate afirma că acțiunea colectivă susținută de reclamant, prin încetarea activității sale, este conformă cu dispozițiile relevante din dreptul intern sau din dreptul internațional, pe care suntem obligați să îl respectăm, și trebuie să fie recunoscută existența unui drept al angajatorului de reziliere a contractului de muncă.” „În plus, ca urmare a acțiunii colective, care a implicat între 3 000 și 4 000 de lucrători, angajatorul pârât a identificat 550 de lucrători care au sprijinit acțiunea de la început până la sfârșit, i-a trimis în fața comisiei de disciplină și a indicat că au fost reziliate contractele de muncă a aproximativ 50 de lucrători, inclusiv al reclamantului. Întrucât contractele de muncă ale unora dintre lucrătorii care au participat la acțiune și care au susținut-o de la început până la sfârșit nu au fost reziliate, rezilierea contractului de muncă al salariatului reclamant constituie o încălcare a obligației angajatorului de a asigura un tratament egal, prevăzută la articolul 5 din Legea nr. 4857. Angajatorul pârât nu a putut să justifice discriminarea dintre lucrătorul reclamant și lucrătorii aflați în aceeași situație, ale căror contracte de muncă nu au fost reziliate. În depoziția sa, martorul pârâtului a declarat că, pentru a motiva concedierea a aproximativ 50 din 550 de lucrători, comisia de disciplină a procedat la o distribuție echilibrată a acestor concedieri pentru a evita orice întrerupere a producției în cadrul diferitelor unități. Această motivare nu este de natură să justifice discriminarea lucrătorilor. Concedierea nu poate fi justificată de faptul că, în cadrul organizării muncii sale, angajatorul a selectat lucrătorii care urmau să fie concediați din diferite unități, astfel încât să nu fie afectată producția. Cu toate acestea, întrucât faptul că angajatorul a acționat într-o manieră contrară obligației sale de a asigura un tratament egal nu anulează motivul valabil [al măsurii în cauză], trebuie să se admită că rezilierea de către angajator a contractului de muncă s-a întemeiat pe un motiv valabil, având în vedere că lucrătorul își încetase activitatea în mod nelegal pentru a participa la acțiunea colectivă.”

La date nespecificate în dosar, reclamanții au sesizat Curtea Constituțională, susținând că le-au fost încălcate dreptul la un proces echitabil, dreptul la muncă, dreptul la libertatea de întrunire și de participare la proteste, dreptul la grevă, dreptul la egalitate de tratament și dreptul la libertatea de exprimare, invocând dispozițiile constituționale referitoare la aceste drepturi.

În urma introducerii acestor acțiuni, al doilea și al treilea complet ale Secției I a Curții Constituționale, reunite în formație de doi judecători, s-au pronunțat cu privire la acțiunile reclamanților prin hotărârile din 27 iulie și 27 septembrie 2016. În aceste hotărâri, înalta instanță constituțională a declarat inadmisibile capetele de cerere privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la grevă, precum și capetele de cerere privind discriminarea, ca vădit nefondate, și a declarat capătul de cerere privind dreptul la muncă incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Constituției.

În ceea ce privește capătul de cerere privind caracterul echitabil al procesului, Curtea Constituțională a declarat mai întâi că, în conformitate cu articolul 148 § 4 din Constituție, motivele de casare nu puteau fi examinate în cadrul unei cereri individuale. Aceasta a precizat că, în principiu, în cadrul unei astfel de acțiuni, nu pot fi examinate nici probe referitoare la faptele și la evenimentele prezentate anterior în fața instanțelor, nici admisibilitatea probelor, nici interpretarea și aplicarea normelor de drept și nici caracterul echitabil al concluziilor la care au ajuns instanțele anterioare, cu excepția cazului în care constatările și concluziile acestor instanțe conțin erori vădite de apreciere și, fiind vădit arbitrare, este posibil să fi adus atingere drepturilor și libertăților care fac obiectul cererii individuale. Aceasta a considerat că, în speță, hotărârile pronunțate de instanțele de fond și de Curtea de Casație nu conțineau erori vădite și nu erau arbitrare.

În ceea ce privește dreptul la grevă, Curtea Constituțională a reamintit dispozițiile interne în care erau prevăzute condițiile care trebuiau îndeplinite pentru ca o grevă să fie legală, propria jurisprudență și pe cea a Curții Europene [ Syndicat national de la police belge (Sindicatul național al poliției belgiene) împotriva Belgiei , nr. 4464/70, 27 octombrie 1975, seria A nr. 19, și Demir și Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, CEDO 2008], și a apreciat că, potrivit articolului 54 din Constituție, greva era posibilă numai în cazul în care survenea un dezacord în cursul procesului de negociere a unui contract colectiv de muncă, iar dreptul aferent acesteia putea fi exercitat numai în cadrul prevăzut de lege, că greva în litigiu nu a fost organizată de sindicatul în cauză pentru a apăra interesele lucrătorilor, că, în cadrul acestei acțiuni, unii angajați au părăsit acest sindicat pentru a adera la un alt sindicat și că, prin urmare, nu era posibil să se considere că acțiunea în cauză constituia o activitate sindicală. Curtea Constituțională a precizat că dreptul la grevă face parte din dreptul de a se organiza, dar că, în speță, întrucât acțiunea nu s-a desfășurat în cadrul organizației sindicale, nu se putea considera că încetarea contractelor de muncă ale reclamanților le-a încălcat dreptul la grevă.

Hotărârea Curții Constituționale are următorul cuprins: „B. Cu privire la încălcarea dreptului la grevă 8. Potrivit articolului 54 din Constituție, « [l]ucrătorii au dreptul de a face grevă în cazul în care survine un dezacord în cursul negocierii unui contract colectiv de muncă». Cuvintele « [l]egea reglementează procedura și condițiile de exercitare a acestui drept [...] precum și [...] excepțiile de la acestea » indică faptul că greva va fi posibilă numai în cazul în care apare un conflict în cursul negocierii unui contract colectiv de muncă și că acest drept poate fi exercitat numai în cadrul stabilit de lege (AYM, E.2013/1, K.2014/161, pct. 165) [Curtea Constituțională, nr. E.2013/1, K.2014/161, pct. 165, hotărâre din 22 octombrie 2014]. 9. Pentru a putea vorbi despre o grevă, lucrătorii trebuie să plece în mod colectiv de la locul de muncă, încetându-și activitatea. Este important să se constate dacă încetarea colectivă a lucrului a perturbat semnificativ activitatea sau producția la locul de muncă și, prin urmare, ordinea de la locul de muncă. În acest sens, faptul că un singur lucrător își încetează activitatea nu poate fi considerat o grevă, întrucât o grevă este o mișcare colectivă. Totuși, nu este suficient ca lucrătorii să își părăsească în mod colectiv posturile. Este necesar ca, prin încetarea colectivă a muncii, aceștia să urmărească, de asemenea, încetarea activității în acest loc de muncă sau perturbarea semnificativă a activității, în funcție de natura acesteia. În sfârșit, pentru ca o grevă să existe, lucrătorii trebuie să se pună de acord sau să pună în aplicare decizia unei organizații de a înceta în mod colectiv activitatea, în același scop (AYM, E.2013/1, K.2014/161, 22/10/2014, pct. 169) [Curtea Constituțională, nr. E.2013/1, K.2014/161, pct. 169, hotărâre din 22 octombrie 2014]. 10. Trebuie subliniat faptul că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) și organismelor de supraveghere ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM), dreptul la grevă este considerat parte integrantă a dreptului sindical, garantat de Convenția OIM nr. 87 privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical [pentru elementele de drept internațional luate în considerare de CtEDO, în afara Convenției europene a drepturilor omului (CEDO), a se vedea Demir și Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, CEDO 2008]. 11. În hotărârea din 27 octombrie 1975 în cauza Syndicat national de la police belge (Sindicatul Național al poliției din Belgia) împotriva Belgiei , CtEDO a subliniat că art. 11 § 1 din Convenție le permite membrilor unui sindicat să își facă auzită vocea pentru a-și apăra interesele, adăugând totuși că statul dispune de puterea discreționară de a stabili metodele care trebuie aplicate pentru atingerea acestui obiectiv, că expresia „pentru apărarea intereselor sale” de la art. 11 este importantă și că Convenția garantează libertatea de a apăra interesele profesionale ale membrilor sindicatului prin acțiunile colective ale acestuia [ [1] ] . [12]. În speță, sindicatul la care sunt afiliați și reclamanții a încheiat cu angajatorul un contract colectiv de muncă pentru perioada septembrie 2014-august 2017. Împreună cu alți colegi, reclamanții au participat la o acțiune desfășurată pe un teren liber de construcții aparținând unui terț, aflat la 500 de metri de locul lor de muncă. Aceștia au susținut că, prin încheierea contractului colectiv de muncă în cauză, se crease o situație nefavorabilă pentru lucrători. Aproximativ 550 din cele aproximativ 3 000 până la 4 000 de persoane care au participat la acțiune alături de reclamanți și-au încetat complet activitatea. Ceilalți au participat sporadic la acțiune și, în restul timpului, au lucrat. Acțiunea în cauză nu a fost organizată de sindicatul la care erau afiliați reclamanții ori cu scopul de a apăra interesele membrilor sindicatului. În fapt, în timpul manifestației, un grup de protestatari au părăsit sindicatul [în cauză] și au aderat la un alt sindicat. În consecință, acțiunea nu poate fi considerată o activitate sindicală. Întrucât dreptul la grevă face parte din dreptul de a se organiza și nu a fost adoptată nicio măsură în cadrul organizației sindicale, nu se poate afirma că dreptul reclamanților la grevă a fost încălcat ca urmare a rezilierii contractelor de muncă ale acestora. [13]. Pentru motivele expuse anterior, acest capăt de cerere trebuie, de asemenea, să fie declarat inadmisibil ca vădit nefondat.” B. Dreptul intern relevant

În ceea ce privește dreptul de a încheia contracte colective de muncă și dreptul la grevă și la grevă patronală (lock-out), dispozițiile relevante în speță ale Constituției din 1982, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 5982 din 7 mai 2010, prevăd următoarele: Articolul 53 „Lucrătorii și angajatorii au, în relațiile lor reciproce, dreptul de a încheia contracte colective de muncă cu scopul reglementării situației lor economice și sociale și a condițiilor lor de muncă. Procedurile de încheiere a contractelor colective de muncă sunt stabilite prin lege. Părțile pot sesiza comisia de arbitraj în cazul în care apare un conflict în cursul desfășurării contractului colectiv de muncă. Deciziile comisiei de arbitraj sunt definitive și fac parte din contractul colectiv de muncă. Domeniul de aplicare al contractului colectiv de muncă și excepțiile de la dreptul de negociere colectivă, persoanele care beneficiază de acest drept, forma contractelor colective de muncă, procedura de încheiere a acestora, intrarea lor în vigoare și extinderea dispozițiilor acestora, precum și organizarea comisiei de arbitraj, procedurile și principiile de funcționare ale acesteia și alte aspecte în materie sunt stabilite prin lege.” Articolul 54 Lucrătorii au dreptul de a face grevă în cazul în care apare un dezacord în cursul procesului de negociere a unui contract colectiv de muncă. Legea reglementează procedurile și condițiile de exercitare a acestui drept, procedurile și condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca angajatorul să poată recurge la greva patronală, precum și domeniul de aplicare și excepțiile de la acestea. Dreptul la grevă și dreptul la grevă patronală nu pot fi exercitate într-un mod care contravine principiului bunei-credințe sau care poate aduce prejudicii societății ori poate submina bogăția națională. Cazurile în care greva și greva patronală pot fi interzise sau suspendate și locurile de muncă unde acestea pot fi interzise sunt reglementate prin lege. În cazul în care greva și greva patronală sunt interzise sau suspendate, la finalul perioadei suspendării, conflictul va fi soluționat de Consiliul Superior de Arbitraj. De asemenea, părțile pot sesiza de comun acord Consiliul Superior de Arbitraj în orice etapă a soluționării conflictului. Deciziile Consiliului Superior de Arbitraj sunt definitive și au valoare de contract colectiv de muncă. Organizarea și funcțiile Consiliului Suprem de Arbitraj sunt reglementate prin lege. Participanții la grevă nu pot împiedica în niciun fel persoanele care nu participă la grevă să își desfășoare activitatea la locul de muncă.”

Părțile relevante din articolul 148 din Constituție, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 5982, prevăd următoarele: „1. Curtea Constituțională controlează conformitatea cu dispozițiile Constituției, în ceea ce privește forma și conținutul, a legilor, a decretelor-lege și a normelor de procedură ale Marii Adunări Naționale a Turciei și se pronunță asupra acțiunilor individuale. În ceea ce privește modificările constituționale, examinarea și controlul Curții Constituționale privesc exclusiv forma [...] 3. Orice persoană care consideră că a fost vătămată de o autoritate publică într-una din libertățile sale fundamentale sau într-unul din drepturile sale garantate de Constituție și protejate de Convenția europeană a drepturilor omului poate să introducă o acțiune în fața Curții Constituționale. O astfel de acțiune poate fi introdusă numai după epuizarea căilor de atac ordinare [...] 4. Motivele de casare nu pot fi examinate de Curtea Constituțională în cadrul unei acțiuni individuale [...]”

Părțile relevante ale articolului 18 din Legea nr. 6356 din 18 octombrie 2012 privind sindicatele și contractele colective de muncă prevăd următoarele: „Orice persoană este liberă să se afilieze la un sindicat. Nimeni nu poate fi obligat să adere la un sindicat sau să îl părăsească. În cadrul aceluiași sector de activitate, lucrătorii sau angajatorii nu pot fi membri ai mai multor sindicate simultan [...]”

Articolul 58 din aceeași lege prevede: „ 1) Greva constituie încetarea colectivă a lucrului sau paralizarea activității pe scară largă, cu efecte mai mult sau mai puțin semnificative, în funcție de natura activității în cauză, în urma unei decizii concertate a salariaților sau cu scopul respectării deciziei unui organism care a hotărât încetarea colectivă a lucrului. 2) O grevă este considerată legală atunci când se desfășoară ca urmare a unui conflict declanșat în cursul negocierii unui contract colectiv de muncă, în scopul protejării sau îmbunătățirii condițiilor de muncă sau a situației economice și sociale a lucrătorilor. 3) O grevă este ilegală atunci când se desfășoară fără îndeplinirea condițiilor pentru o grevă legală.”

Pasajele relevante în speță ale articolului 70 din legea menționată prevăd următoarele: „(1) Atunci când are loc o grevă ilegală, angajatorul poate să înceteze în mod întemeiat contractul lucrătorilor care au participat la luarea deciziei de a face grevă, care au încurajat punerea în aplicare a acesteia, au participat la aceasta sau au încurajat alte persoane să participe la aceasta sau să o continue.”

Pasajele relevante în speță ale articolului 5 din Legea nr. 4857 privind încadrarea în muncă din 22 mai 2003 („Legea nr. 4857”) prevăd următoarele: „În raporturile de muncă, nu este permisă nicio discriminare bazată pe limbă, rasă, culoare, sex, dizabilitate, opinii politice, convingeri filosofice, religie și credință sau orice altă situație [...]”

Pasajele relevante în speță ale articolului 25 § II-g din Legea nr. 4857 prevăd următoarele: „[Angajatorul are dreptul] de a concedia salariatul în cazul în care acesta absentează două zile consecutive sau de două ori într-o lună după orice zi liberă sau trei zile (lucrătoare) într-o lună fără permisiunea angajatorului sau fără un motiv întemeiat.”

Potrivit alineatului 4 al aceluiași articol, în cazul în care angajatorul face discriminări între lucrători în funcție de afilierea lor la un anumit sindicat, acesta este obligat să plătească o compensație sindicală care nu poate fi mai mică decât salariul anual al lucrătorului.

În conformitate cu articolul 78 din Legea nr. 6356, fapta persoanei, inclusiv angajatorul sau reprezentanții sindicali, care obligă o altă persoană să rămână membru al unui sindicat sau să se dezafilieze de la un sindicat, este pedepsită cu amendă administrativă în cuantum de 700 de lire turcești (TRY).

În conformitate cu articolul 118 din Codul penal turc, împiedicarea exercitării drepturilor sindicale constituie infracțiune; acest articol prevede următoarele; „Fapta persoanei care constrânge o altă persoană, prin forță sau amenințare, să adere la un sindicat sau să nu adere la un sindicat, să participe sau să nu participe la activități sindicale, să părăsească un sindicat sau să părăsească o funcție de conducere sindicală, este pedepsită cu pedeapsa cu închisoarea între șase luni și doi ani. Împiedicarea activităților unui sindicat prin recurgerea la forță, amenințare sau orice alt act ilegal, se pedepsește cu închisoare de la unu la trei ani.” C. Dreptul internațional relevant

În ceea ce privește dreptul sindical, articolul 5 din Carta Socială Europeană (revizuită), care nu a fost ratificată încă de Turcia, are următorul cuprins: Articolul 5 – Dreptul sindical „În vederea garantării sau promovării libertății lucrătorilor și a patronilor de a constitui organizații locale, naționale sau internaționale pentru protecția intereselor lor economice și sociale și de a adera la aceste organizații, părțile se angajează ca legislația națională sa nu aducă atingere și să nu fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăți. Măsura în care garanțiile prevăzute în prezentul articol se vor aplica poliției va fi determinata prin legislația sau prin reglementarea națională. Principiul aplicării acestor garanții membrilor forțelor armate și măsura în care ele se vor aplica acestei categorii de persoane sunt, de asemenea, determinate prin legislația sau prin reglementarea națională.”

În ceea ce privește dreptul de negociere colectivă, articolul 6 din Carta Socială Europeană (revizuită), care nu a fost încă ratificată de Turcia, prevede următoarele: Articolul 6 – Dreptul de negociere colectivă „În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de negociere colectivă, părțile se angajează: 1. să favorizeze consultarea paritară între lucrători și patroni; 2. să promoveze, atunci când este necesar și util, instituirea procedurilor de negociere voluntară între patroni sau organizațiile patronale, pe de o parte, și organizațiile lucrătorilor, pe de altă parte, în vederea reglementării condițiilor de angajare prin intermediul convențiilor colective; 3. să favorizeze instituirea și utilizarea procedurilor adecvate de conciliere și arbitraj voluntar pentru reglementarea conflictelor de muncă; și recunosc: 4. dreptul lucrătorilor și al patronilor la acțiuni colective, în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligațiilor care ar putea rezulta din convențiile colective în vigoare.”

Pasajele relevante în speță din jurisprudența Comitetului European pentru Drepturi Sociale (CEDS), astfel cum sunt reproduse în Culegerea de jurisprudență a acestui organism (decembrie 2018: https://rm.coe.int/digest-2018-parts-i-ii-iii-iv-fr/1680939fa8), sunt citate mai jos: „6.4. În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de negociere colectivă, părțile [...] recunosc dreptul lucrătorilor și al patronilor la acțiuni colective în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligațiilor care ar putea rezulta din convențiile colective. Anexă: Se înțelege că fiecare Parte poate, în ceea ce o privește, să reglementeze prin lege exercitarea dreptului la grevă, cu condiția ca orice altă eventuală restrângere a acestui drept să poată fi justificată în temeiul articolului G. Articolul 6 alineatul 4 garantează dreptul la grevă și dreptul de a recurge la lock-out (grevă patronală). [[] 554] Recunoașterea acestui drept poate rezulta din legislație sau din jurisprudență. [555 []] 1. Grupul autorizat să desfășoare o acțiune colectivă Faptul de a rezerva sindicatelor decizia de a declanșa o grevă este conform cu această dispoziție, cu condiția ca constituirea unui sindicat să nu fie supusă unor formalități excesive. [] [] Comitetul consideră că termenul «lucrători» de la articolul 6 alineatul 4 privește persoanele care au dreptul să participe la o acțiune colectivă, dar nu menționează nimic despre persoanele autorizate să declanșeze o grevă. Cu alte cuvinte, această dispoziție nu obligă statele să autorizeze un grup de lucrători să declanșeze o grevă, ci le oferă posibilitatea de a decide ce grupuri au acest drept și, prin urmare, de a limita dreptul de a declanșa o grevă ca aparținând exclusiv sindicatelor. Dimpotrivă, limitarea dreptului de a declanșa o grevă la sindicatele reprezentative sau cele mai reprezentative constituie o restrângere care nu este conformă cu articolul 6 alineatul 4. [] Odată declanșată greva, orice angajat interesat, indiferent dacă este sau nu membru al sindicatului care a declanșat greva, are dreptul să participe la grevă. [] 2. Obiectivele autorizate ale acțiunii colective Articolul 6 alineatul 4 se aplică în cazul conflictelor de interese, de exemplu conflictele privind încheierea unui contract colectiv de muncă. Acesta nu conferă niciun drept în cazul unor conflicte juridice (adică, în general, conflicte privind existența, validitatea sau interpretarea unui contract de muncă sau încălcarea unui astfel de contract) sau al unor conflicte de natură politică. [] Grevele politice nu intră sub incidența articolului 6, care urmărește să protejeze «dreptul de negociere colectivă», astfel de greve fiind în mod clar în afara domeniului de aplicare al negocierii colective. [] 3. Restrângeri specifice ale dreptului la grevă Dreptul la grevă poate fi limitat. Totuși, acest drept nu poate face obiectul unei restrângeri decât în cazul în care aceasta se încadrează în limitele prevăzute la articolul G, care prevede că restrângerile aplicate drepturilor garantate de Cartă sunt posibile dacă acestea sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri. [] Expresia «prevăzute de lege» nu se referă doar la textele legislative, ci și la jurisprudența instanțelor naționale, dacă aceasta este stabilă și previzibilă. În plus, această noțiune implică respectarea principiului echității procedurale [] . Interzicerea anumitor tipuri de acțiuni colective sau chiar instituirea prin lege a unei limitări generale a dreptului de a întreprinde acțiuni colective, cu scopul de a preveni inițiativele cu obiective ilegitime sau abuzive (care, de exemplu, nu au nicio legătură cu exercitarea drepturilor lucrătorilor sau care au legătură cu obiective discriminatorii) nu contravine în mod necesar articolului 6 alineatul 4 din Cartă. În acest context, formele excesive sau abuzive de acțiuni colective, cum ar fi blocadele prelungite, care ar putea împiedica menținerea ordinii publice sau ar putea restrânge în mod nejustificat drepturile și libertățile altora (în special dreptul la muncă al altor angajați ai întreprinderii sau dreptul angajatorilor de a desfășura o activitate lucrativă) pot fi limitate sau interzise prin lege. [] Pe de altă parte, normele de drept intern care împiedică a priori exercitarea dreptului de a desfășura acțiuni colective sau care autorizează exercitarea acestui drept numai în măsura în care aceste acțiuni sunt necesare pentru a obține standarde minime de lucru, nu sunt conforme cu articolul 6 alineatul 4 din Cartă întrucât încalcă dreptul fundamental al lucrătorilor și al sindicatelor de a recurge la acțiuni colective pentru a proteja interesele economice și sociale ale lucrătorilor. [] 4. Alte cerințe procedurale Exercitarea dreptului la grevă poate fi condiționată de aprobarea prealabilă a grevei de un anumit procent de lucrători, cu condiția ca metoda de vot, cvorumul și/sau majoritatea necesare să nu restrângă în mod excesiv dreptul de a desfășura acțiuni colective. [] [] Cerința de epuizare a procedurilor de arbitraj înainte de a declanșa o grevă este conformă cu articolul 6 alineatul 4 – ținând seama de dreptul prevăzut la articolul 6 alineatul 3 (a se vedea supra) – cu condiția ca aceste proceduri să nu implice întârzieri prea mari. Se consideră că întârzierile excesive subminează efectul disuasiv al amenințării cu greva. [] Perioadele de preaviz sau de cooling-off prevăzute în procedurile de arbitraj care precedă o grevă sunt conforme cu articolul 6 alineatul 4, cu condiția ca durata lor să fie rezonabilă. [] 5. Efectele grevei Greva nu poate fi considerată o încălcare a obligațiilor contractuale ale greviștilor, care conduce, din acest motiv, la încetarea contractului de muncă. Aceasta trebuie să fie însoțită de o interdicție de concediere. Totuși, în cazul în care, în practică, după încheierea grevei, persoanele care participă la o grevă sunt reintegrate pe deplin pe posturile anterioare și nu sunt afectate drepturile pe care le-au dobândit anterior (de exemplu, legate de pensii, concedii sau vechime), încetarea formală a contractului de muncă ca urmare a grevei nu constituie o încălcare a articolului 6 alineatul 4. [] “

În această privință, reclamanții invocă art. 11 din Convenție, formulat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat.”

Ținând seama de similitudinea cererilor, Curtea decide să le conexeze și să le examineze împreună, într-o singură decizie.

Guvernul ridică trei excepții de inadmisibilitate, și anume incompatibilitatea ratione materiae a cererilor, neepuizarea căilor de atac interne și caracterul vădit nefondat al capetelor de cerere formulate de reclamanți.

În ceea ce privește compatibilitatea ratione materiae a cererilor, Guvernul solicită Curții să declare cererile inadmisibile pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Făcând referire la jurisprudența Curții, acesta precizează următoarele: pentru a-și proteja interesele, membrii unui sindicat au dreptul ca sindicatul lor să fie ascultat; este adevărat că art. 11 § 1 din Convenție lasă fiecărui stat libertatea de a alege mijloacele pe care le folosește în acest scop, iar statele semnatare beneficiază de o largă marjă de apreciere pentru a decide cu exactitate ce opțiuni ar trebui să li se ofere sindicatelor în acest scop; dreptul la grevă este doar unul dintre aceste mijloace; Convenția impune ca legislația națională să prevadă că sindicatele trebuie să fie autorizate să lupte pentru protejarea intereselor membrilor lor, în condiții care nu contravin art. 11.

Guvernul precizează că, în speță, nimeni nu contestă faptul că sindicatul Türk Metal putea desfășura diverse activități în raport cu angajatorul și că, astfel, avea posibilitatea, de exemplu, să formuleze reclamații, să apere interesele membrilor săi sau ale unora dintre ei, să negocieze cu angajatorul, să negocieze și să încheie un contract colectiv de muncă și să recurgă la grevă în cazul în care erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Acesta afirmă, de asemenea, că nimeni nu susține că acțiunile întreprinse de sindicat au fost ignorate de angajator sau de autoritățile naționale. Adaugă însă că, deși lucrătorii erau afiliați la un sindicat, aceștia au recurs la o acțiune fără consimțământul unui „actor colectiv”. În continuare, Guvernul a observat următoarele: faptul că, în jurisprudența sa, Curtea asociază recunoașterea dreptului la grevă cu libertatea de asociere (sindicală) este echivalent, în mod inevitabil, cu admiterea faptului că lucrătorilor nu li se garantează prin Convenție dreptul de a recurge la greve spontane, adică neautorizate și neorganizate de sindicate; în fapt, legătura care există între dreptul la grevă și dreptul de organizare conduce în mod logic la concluzia că astfel de acțiuni nu intră în domeniul de aplicare al art. 11 din Convenție; singura protecție care ar putea fi acordată ar putea decurge din exercitarea libertății de întrunire; în speță, lucrătorii au recurs într-adevăr la o acțiune fără consimțământul unui „actor colectiv”, ceea ce înseamnă că prezenta cauză nu intră în domeniul de aplicare al art. 11 din Convenție. Prin urmare, Guvernul solicită Curții să declare cererile inadmisibile pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

Curtea observă că Guvernul califică acțiunea colectivă în litigiu drept o grevă „ilegală” sau „spontană”, cu alte cuvinte o mișcare neautorizată și neorganizată de sindicate, și că susține că art. 11 din Convenție nu se aplică acestui tip de manifestații.

În ceea ce îi privește pe reclamanți, aceștia susțin că respectiva cerere formulată de angajați în vederea obținerii unui mediu de lucru adecvat, care să le respecte libertatea de a alege un sindicat, nu poate fi asimilată unei greve ilegale sau absenteismului.

În acest context, Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă acțiunea în cauză intră în domeniul de aplicare al art. 11 din Convenție sau dacă, astfel cum susține Guvernul, nu acesta este cazul. Altfel spus, Curtea trebuie mai întâi să răspundă la întrebarea relevantă, care nu este aceea dacă lucrătorii individuali, în afara cadrului unei acțiuni organizate de un sindicat, au dreptul, în temeiul dreptului național sau internațional, de a iniția o grevă sau de a participa la o grevă, ci dacă un astfel de drept intră în domeniul de aplicare al art. 11 din Convenție.

Curtea reamintește, în primul rând, jurisprudența sa potrivit căreia art. 11 din Convenție protejează libertatea de a apăra interesele profesionale ale membrilor unui sindicat, prin acțiunile sale colective, a căror organizare și desfășurare trebuie să fie autorizată și asigurată de statele contractante [ Demir și Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 140, CEDO 2008]. Alineatul 1 al acestui articol le garantează membrilor unui sindicat dreptul ca sindicatul lor să fie ascultat, cu scopul de a le apăra interesele, dar oferă fiecărui stat posibilitatea de a alege mijloacele care trebuie utilizate în acest scop. Convenția impune ca legislația națională să permită sindicatelor să lupte pentru apărarea intereselor membrilor lor prin modalități care nu contravin art. 11 [ Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (MC), nr. 2330/09, pct. 134, CEDO 2013 (extrase), și Tek Gıda İș Sendikası împotriva Turciei , nr. 35009/05, pct. 32, 4 aprilie 2017].

Curtea constată, în continuare, că, potrivit jurisprudenței sale constante, greva este, în principiu, protejată de art. 11 din Convenție. Cu toate acestea, consideră că o grevă protejată de art. 11 este un instrument de care dispune un sindicat pentru apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi. Nu a admis niciodată că o grevă care nu este desfășurată de un sindicat, ci de membrii acestui sindicat sau de persoane neafiliate poate beneficia, de asemenea, de protecția art. 11 (a se vedea, în special, Karaçay împotriva Turciei , nr. 6615/03, 27 martie 2007, și jurisprudența rezumată în decizia Association of Academics împotriva Islandei , nr. 2451/16, pct. 24-27, 15 mai 2018). Toate aceste cauze aveau ca obiect acțiuni de protest sau de încetinire a activității, care pot fi asimilate grevei (a se vedea, în această privință, Dilek și alții împotriva Turciei , nr. 74611/01 și alte 2 cereri, 17 iulie 2007), desfășurate de un sindicat. Cu alte cuvinte, acțiunile de protest sunt, în principiu, protejate de art. 11 doar în măsura în care sunt organizate de organizațiile sindicale și se consideră - nu doar se prezumă - că fac parte efectiv din activitatea sindicală.

În plus, ținând seama de alte elemente de drept internațional în afară de Convenție, de interpretările date acestor elemente de către organismele competente și de practica statelor europene ce reflectă valorile lor comune (astfel cum s-a subliniat în hotărârea Demir și Baykara , citată anterior, pct. 85), Curtea constată, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței Comitetului European pentru Drepturi Sociale, faptul de a rezerva sindicatelor decizia de a declanșa o grevă este conform cu articolul 6 alineatul 4 din Carta Socială Europeană, cu condiția ca constituirea unui sindicat să nu fie supusă unor formalități excesive (supra, pct. 34).

În speță, Curtea constată că, deși instanțele pentru litigii de muncă au admis cererile reclamanților, după ce au constatat că salariații în cauză au fost concediați din cauza activităților sindicale desfășurate și a faptului că au declanșat greva în mod pașnic, pentru a protesta împotriva lipsei dreptului efectiv al angajaților de a se organiza și de a se afilia la sindicatul ales, precum și împotriva presiunii exercitate de angajator, Curtea de Casație le-a respins. În hotărârile sale din 11 și 17 martie 2016 și din 17 septembrie 2016, înalta instanță nu a confirmat concluzia instanțelor de fond cu privire la motivul „real” al concedierii reclamanților.

Potrivit hotărârilor Curții de Casație, majoritatea lucrătorilor au participat la acțiune pentru a protesta împotriva „încheierii ultimului contract colectiv de muncă pe o durată de trei ani și [...] a faptului că acest contract nu îndeplinea cerințele [salariaților]”. Înalta instanță a constatat, de asemenea, că „numeroși lucrători au declarat, de asemenea, că acțiunea nu fusese îndreptată împotriva angajatorului” (supra, pct. 16). Cu alte cuvinte, aceasta a apreciat că motivul concedierii lor a fost faptul că au încetat lucrul în mod ilegal pentru a protesta împotriva contractului colectiv de muncă încheiat de sindicat. În fapt, aceasta a considerat că greva, care nu a fost organizată în condițiile prevăzute la articolul 58 din Legea nr. 6356, nu era o grevă legală declanșată ca urmare a unui conflict apărut în cursul negocierilor pentru încheierea unui contract colectiv de muncă.

În ceea ce privește puținii angajați care au declarat că au protestat împotriva condițiilor de muncă, Curtea de Casație a constatat că doar „unii lucrători au declarat că și-au exercitat dreptul la acțiune colectivă din cauza condițiilor de muncă neadecvate”, dar „fără să precizeze care erau condițiile respective” (supra, pct. 16).

Raționamentul Curții Constituționale merge în același sens. După ce a reamintit dispozițiile interne care defineau condițiile care trebuiau îndeplinite pentru ca o grevă să fie legală, propria jurisprudență și pe cea a Curții, Curtea Constituțională a constatat că greva în cauză nu a fost organizată de sindicat pentru a apăra interesele lucrătorilor, că, în cadrul acestei acțiuni, unii angajați au părăsit sindicatul în discuție pentru a adera la un alt sindicat și că, prin urmare, nu era posibil ca acțiunea în cauză să fie asimilată unei activități sindicale. Aceasta a precizat că dreptul la grevă face parte din dreptul de organizare, dar că, în speță, întrucât acțiunea nu s-a desfășurat în cadrul organizației sindicale, nu se putea considera că încetarea contractelor de muncă ale reclamanților le-a încălcat dreptul la grevă (supra, pct. 21).

Curtea constată că reclamanții se plâng în fața sa de o încălcare a dreptului lor garantat de art. 11 ca urmare a concedierii lor „pentru participarea la o grevă”. Prin urmare, aceștia nu susțin că motivul concedierii lor a fost faptul că doreau să părăsească sindicatul Türk Metal și să adere la un alt sindicat. Cu alte cuvinte, condițiile de afiliere la sindicat nu făceau deloc parte din motivele acțiunii. În orice caz, faptele cauzei, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Casație, nu permit să se ajungă la o astfel de concluzie.

În plus, reclamanții nu contestă faptul că nu au respectat procedurile prevăzute de dreptul intern pentru desfășurarea unei acțiuni colective organizate de un sindicat.

Faptele stabilite pe baza documentelor depuse la dosar de către părți nu demonstrează clar dacă reclamanții au părăsit Türk Metal și au aderat la un alt sindicat, și, în caz afirmativ, când au făcut acest lucru. În această privință, trebuie subliniat faptul că un total de aproximativ 4 000 de angajați au părăsit Türk Metal , dintre care între 1 000 și 1 500 de angajați ar fi aderat la un nou sindicat. Toate măsurile adoptate de angajator au avut legătură cu faptul că angajații nu s-au întors la locul de muncă și nu cu afilierea sau neafilierea lor la un anumit sindicat. Așadar, problema dacă reclamanții aveau sau nu posibilitatea de a părăsi un sindicat și de a adera la un alt sindicat nu pare să fie în discuție în prezenta cauză. Potrivit faptelor stabilite de Curtea de Casație, concedierea lor s-a bazat pe participarea lor la o grevă care nu a făcut parte dintr-o acțiune sindicală și nu pe dorința lor de a părăsi Türk Metal și de a adera la un alt sindicat.

Potrivit Curții, în măsura în care, pe baza elementelor din dosar, reclamanții nu au fost concediați pentru că au participat la o manifestație organizată de sindicat, sau pentru că au revendicat drepturi profesionale în cadrul activităților sindicatului, ori pentru că au părăsit un anumit sindicat, sau pentru că au decis să nu adere la un anumit sindicat, aceștia nu pot invoca efectiv un drept la libertatea de asociere, protejat de art. 11.

Rezultă că respectivul capăt de cerere formulat de reclamanți în temeiul art. 11 din Convenție este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la celelalte două excepții ridicate de Guvern. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate (de voturi), Decide să conexeze cererile; Declară cererile inadmisibile. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 ianuarie 2022. Stanley Naismith Jon Fridrik Kjølbro Grefier Președinte ANEXĂ NR. Cererea nr. Denumirea cauzei Introdusă la Reclamant 1. 66828/16 Barıș împotriva Turciei 04/11/2016 Selçuk BARIȘ 2. 68492/16 Çolak împotriva Turciei 04/11/2016 Hakan ÇOLAK 3. 68886/16 Akyuz împotriva Turciei 04/11/2016 Erdoğan AKYUZ 4. 69044/16 Etoz împotriva Turciei 04/11/2016 Gökhan ETOZ 5. 69046/16 Bastan împotriva Turciei 04/11/2016 Bilgen BASTAN 6. 69048/16 Özkeskin împotriva Turciei 04/11/2016 Abidin ÖZKESKİN 7. 69409/16 Usta împotriva Turciei 04/11/2016 Mubtalıp USTA 8. 69413/16 Erden împotriva Turciei 04/11/2016 Umut ERDEN 9. 69415/16 Demirörs împotriva Turciei 04/11/2016 Çetin DEMİRÖRS 10. 69420/16 Yazıcı împotriva Turciei 04/11/2016 Kahraman YAZICI 11. 69422/16 Kanber împotriva Turciei 04/11/2016 Kani Emren KANBER 12. 69426/16 Keskin împotriva Turciei 04/11/2016 Murat KESKİN 13. 69430/16 Yıldız împotriva Turciei 04/11/2016 Mesut YILDIZ 14. 69434/16 Samlı împotriva Turciei 04/11/2016 Hakan ȘAMLI 15. 69436/16 Cetinkaya împotriva Turciei 04/11/2016 İsmail ÇETİNKAYA 16. 69676/16 Koșan împotriva Turciei 04/11/2016 Șahin KOȘAN 17. 69678/16 Sözen împotriva Turciei 04/11/2016 Erkan SÖZEN 18. 69679/16 Gümüșalan împotriva Turciei 04/11/2016 Gökhan GÜMÜȘALAN 19. 69680/16 Özdemir împotriva Turciei 04/11/2016 Fatih ÖZDEMİR 20. 69682/16 Deniz împotriva Turciei 04/11/2016 Oğuz DENİZ 21. 69683/16 Koșmar împotriva Turciei 04/11/2016 Göksel KOȘMAR 22. 70019/16 Kansu împotriva Turciei 04/11/2016 Mustafa KANSU 23. 70119/16 Buyuk împotriva Turciei 04/11/2016 Kadem BÜYÜK 24. 70123/16 Boluk împotriva Turciei 04/11/2016 Cüneyt BOLUK 25. 70206/16 Mut împotriva Turciei 04/11/2016 Ahmet MUT 26. 70220/16 Coskun împotriva Turciei 04/11/2016 Nacı Alpay ÇOSKUN 27. 70226/16 Ogur împotriva Turciei 04/11/2016 Murat OGUR 28. 70238/16 Idılmek împotriva Turciei 04/11/2016 Ömer IDILMEK 29. 70608/16 Ince împotriva Turciei 04/11/2016 Coșkun İNCE 30. 70611/16 Bakı împotriva Turciei 04/11/2016 Engin BAKİ 31. 71040/16 Balcı împotriva Turciei 04/11/2016 Selda BALCI 32. 71065/16 Pekgöz împotriva Turciei 04/11/2016 Hikmet PEKGÖZ [1] Acest pasaj din hotărârea Curții Constituționale se întemeiază pe pct. 39 din hotărârea Syndicat national de la police belge : „Totuși, Curtea nu este de acord cu argumentul prezentat de minoritatea din cadrul Comisiei, potrivit căruia cuvintele „pentru apărarea intereselor sale” sunt redundante. Aceste cuvinte, care indică în mod clar un scop, arată că, prin Convenție, este protejată libertatea de a apăra interesele profesionale ale membrilor unui sindicat, prin acțiunile sale colective, a căror organizare și desfășurare trebuie să fie autorizată și asigurată de statele contractante. În opinia Curții, rezultă că, pentru a-și apăra interesele, membrii unui sindicat au dreptul ca sindicatul să fie ascultat. În mod cert, art. 11 § 1 oferă fiecărui stat libertatea de a alege mijloacele folosite în acest scop; consultarea este unul din mijloace, dar există și altele. Convenția impune ca legislația națională să permită sindicatelor să lupte pentru apărarea intereselor membrilor lor prin modalități care nu contravin art. 11.” [[] 554] Concluzii I (1969), Comentariul interpretativ privind art. 6 § 4. []] [555] Concluzii I (1969), Comentariul interpretativ privind articolul 6 alineatul 4. [] Concluzii 2014, Suedia. [] Concluzii 2014, Germania. [] Concluzii XV-1 (2000), Franța. [] Concluzii XVI-1 (2002), Portugalia. [] Concluzii I (1969), Comentariul interpretativ privind articolul 6 alineatul 4. [] Concluzii II (1971), Comentariul interpretativ privind articolul 6 alineatul 4. [] Concluzii X-1 (1987), Norvegia (privind articolul 31 din Cartă). [] Confederația Europeană a Sindicatelor (CES)/ Centrale Générale des Syndicats Libéraux de Belgique (CGSLB)/ Confédération des Syndicats chrétiens de Belgique (CSC)/ Fédération Générale du Travail de Belgique (FGTB) împotriva Belgiei , plângerea nr. 59/2009, decizie pe fond din 13 septembrie 2011, pct. 43-44. [] Confederația Sindicală Suedeză (LO) și Confederația Suedeză a Angajaților Profesioniști (TCO) împotriva Suediei , plângerea nr. 85/2012, decizie privind admisibilitatea și fondul, pct. 119. [] Confederația Sindicală Suedeză (LO) și Confederația Suedeză a Angajaților Profesioniști (TCO) împotriva Suediei , plângerea nr. 85/2012, Decizie privind admisibilitatea și fondul, pct. 120. [] Concluzii II (1971), Cipru. [] Concluzii XIV-1 (1998), Regatul Unit. [] Concluzii XVII-1 (2004), Republica Cehă. [] Concluzii XIV-1 (1998), Cipru. [] Concluzii I (1969), Comentariul interpretativ privind articolul 6 alineatul 4.