CASE OF NUSRET KAYA AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF NUSRET KAYA AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2014)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

FOSTA SECȚIE A II-A

CAUZA NUSRET KAYA ȘI ALȚII împotriva

TURCIEI

(Cererile nr.

43750/06, 43752/06, 32054/08, 37753/08 și 60915/08)

HOTĂRÂRE

[Extrase]

STRASBOURG

22 aprilie 2014

DEFINITIVĂ

09/08/2014

Această hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție. Ea poate face obiectul unor modificări de formă.

În cauza Nusret Kaya și alții împotriva Turciei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fost secție a doua), reunită într-o cameră compusă

din:

Guido

Raimondi,

președinte,

Isil

Karakaș,

Dragoljub

Popović,

András

Sajó,

Nebojša

Vučinić,

Paulo

Pinto de Albuquerque,

Helen

Keller, judecători,

și Stanley

Naismith,

Grefier

de secție,

Deliberând în cameră de consiliu la data de 25 martie 2014,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

La originea cauzei se află cinci cereri (nr. 43750/06, 43752/06, 32054/08, 37753/08 și 60915/08) introduse împotriva Republicii Turcia și cu privire la care cinci de cetățeni ai acestui stat, domnii Nusret Kaya, Ahmet Gerez, Mehmet Șirin Bozçalı, Mesut Yurtsever și Mehmet Nuri Özen («

reclamanții

»), au sesizat Curtea la data de 4 octombrie 2006 (cererile nr. 43750/06 și 43752/06), 24 iunie (cererea nr. 32054/08), 24 iulie (cererea nr. 37753/08) și 25 noiembrie 2008 (cererea nr. 60915/08) în conformitate cu articolul 34 din Convenția europeană pentru protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («

Convenția

»).

Domnul Kaya a fost autorizat să se reprezinte singur în fața Curții. Domnul Bozçalı a fost reprezentat în fața Curții de către M. Erbil, avocat la Istanbul. Domnul Yurtsever și domnul Özen au fost reprezentați de M. Vargün, avocat la Ankara. Domnul Gerez a fost reprezentat de O. Gündoğdu, avocat la Kars.

Guvernul turc («

Guvernul

») a fost reprezentat de Agentul său.

Reclamanții au pretins, în special, încălcarea dreptului lor la respectarea corespondenței telefonice (articolul 8 din Convenție), precum și lipsa unui proces echitabil (articolul 6 din Convenție). Ei au mai invocat, de asemenea, o încălcare a

articolelor 3, 13, 14, 17 și 18 din Convenție.

La 18 ianuarie 2010, cererile au fost comunicate Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Reclamanții s-au născut în 1972, 1965, 1966, 1974 și respectiv în1976.

A.

Nusret Kaya și Ahmet Gerez (cererile nr. 43750/06 și 43752/06)

La momentul introducerii cererii, reclamanții erau deținuți la penitenciarul de tip E din Muș.

În timpul detenției lor anterioare într-un alt penitenciar – penitenciarul de tip H din Erzurum - au sesizat judecătorul delegat de la Erzurum cu o cerere privind ridicarea restricțiilor pe care administrația penitenciarului le-a impus, potrivit lor, cu privire la convorbirile telefonice, împiedicându-i de a le purta în limba kurdă.

La 29 mai 2006, analizând elementele din dosar, judecătorul delegat din Erzurum a respins cererea. În motivația sa, el a statuat în primul rând că, deși articolul 22 din Constituție și articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră libertatea corespondenței, cele două dispoziții prevăd deopotrivă limitări ale acestei libertăți, pentru motive cum ar fi securitatea națională și ordinea publică. El a afirmat apoi că Legea nr. 5275 privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive («

Legea nr. 5275

») dispune că toate convorbirile telefonice trebuie purtate în condițiile și în conformitate cu principiile stabilite în Regulamentul privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive («

Regulament

»).

El a menționat de asemenea, că administrația penitenciarului nu a primit încă un răspuns la o cerere prin care aceasta a solicitat verificarea, în conformitate cu articolul 88/2 p) din Regulament, dacă persoanele cu care deținuții doreau să vorbească cunoșteau sau nu limba turcă. El a subliniat, în acest context, că această chestiune trebuia în continuare clarificată și că acțiunea introdusă de reclamanți privea așadar practica generală a administrației, care, pentru judecător, nu încălca legea. El a concluzionat că administrația penitenciarului a acționat în conformitate cu Legea nr. 5275 și cu articolul 88/2 p) din Regulament.

La 11 mai 2006, reclamanții au depus contestație împotriva acestei decizii.

La 12 iulie 2006, analizând elementele dosarului, curtea de jurați din Erzurum a respins contestația formulată de reclamanți, considerând că decizia judecătorului delegat nu a fost contrară procedurii sau legii.

Mehmet Șirin Bozçalı și Mesut Yurtsever (cererile nr.

32054/08 și 37753/08)

La momentul introducerii cererilor, reclamanții erau deținuți la penitenciarul de tip F din Bolu.

În timpul detenției în această închisoare, la 5 mai 2008, au sesizat judecătorul delegat din Bolu cu o cerere de ridicare a restricțiilor pe care, potrivit lor, administrația le-a impus cu privire la convorbirile telefonice, împiedicându-i de a le purta în limba kurdă.

La 13 mai 2008, analizând elementele din dosarul cauzei, judecătorul delegat din Bolu a respins cererea, considerând că practica administrației închisorii a fost în conformitate cu procedura și cu legea. În decizia sa, el a remarcat că regulamentul privind convorbirile telefonice către exterior ale condamnaților și deținuților din centrele penienciare și din centrele de detenție a fost abrogat la 17 februarie 2007. El a indicat că acest regulament nu conținea dispoziții cu privire la soluționarea unei cereri pentru purtarea unei conversații telefonice într-o altă limbă decât turca. El a precizat că Legea nr. 5275 a intrat în vigoare și că articolul 88 din Regulament evoca principii noi, care trebuiau luate în considerare. Judecătorul a enumerat toate condițiile prevăzute de această din urmă dispoziție în ceea ce privește desfășurarea convorbirilor telefonice în închisori, inclusiv cerința ca acestea să fie purtate în limba turcă, cu excepția cazurilor în care persoana condamnată, interlocutorul său lui sau ambii, nu cunosc limba. El a precizat că, în astfel de cazuri, regulamentul impunea ca deținutul să menționeze pe formularul de corespondență telefonică faptul că apropiatul său nu cunoaște limba turcă. Judecătorul a adăugat că, atunci când administrația penitenciarului considera necesar, putea efectua controale - pe cheltuiala condamnatului - cu privire la veridicitatea mențiunilor din formular, în urma cărora deținutului i se putea permite să vorbească în kurdă. El a mai precizat că un deținut era obligat să înceapă o conversație prin a-și spune numele și prenumele și apoi prin a cere apelantului să precizeze numele și prenumele său și numărul de telefon. Pentru judecător, această cerință implica faptul că, cu excepția anumitor situații, convorbirile telefonice trebuie purtate în limba turcă.

La 26 mai 2008, domnul Yurtsever a depus o contestație împotriva acestei decizii. El a susținut că limba lui maternă este kurda și că, prin urmare, este normal să folosească această limbă pentru a vorbi la telefon cu mama sa. De asemenea, el a susținut că aceasta a fost practica în ultimii cinci ani. În cele din urmă, el a contestat obligația la plata cheltuielilor legate de verificarea informațiilor.

La 27 mai 2008, domnul Bozçalı a formulat și el o contestație împotriva deciziei judecătorului delegat, susținând că a comunica, a coresponda și a trăi în conformitate cu identitatea sa culturală este un drept fundamental.

La 12 iunie 2008, analizând dosarul cauzei, curtea de jurați din Bolu a respins contestația formulată de reclamanți. Aceasta a considerat că practica administrației penitenciarului și decizia judecătorului delegat nu au fost contrare nici procedurii și nici legii.

C.

Mehmet Nuri Özen (nr. 60915/08)

La momentul introducerii cererii, reclamantul era deținut în penitenciarul de tip F din Bolu.

În timpul detenției sale în această închisoare, la 30 mai 2008, el a sesizat judecătorul delegat din Bolu cu o plângere privind obligația de a vorbi în limba turcă în timpul convorbirilor sale telefonice cu apropiații și refuzul autorităților penitenciarului de a-i permite să poarte aceste conversații în limba kurdă.

La 10 iunie 2008, analizând dosarul cauzei, judecătorul delegat din Bolu a respins plângerea. El a considerat că practica administrației penitenciarului a fost în conformitate cu procedura și cu legea. În decizia sa, el a precizat că Regulamentul privind convorbirile telefonice cu exteriorul ale condamnaților și deținuților din penitenciare și din centrele de detenție a fost abrogat la 17 februarie 2007. El a indicat că Regulamentul nu conținea dispoziții cu privire la soluționarea unei cereri pentru o conversație telefonică într-o altă limbă decât turca. El a precizat că Legea nr. 5275 a intrat în vigoare și că articolul 88 din Regulament evoca principii noi, care trebuiau luate în considerare. Judecătorul a enumerat toate condițiile prevăzute de această din urmă dispoziție în ceea ce privește desfășurarea convorbirilor telefonice în închisori, inclusiv cerința ca acestea să fie purtate în limba turcă, cu excepția cazurilor în care persoana condamnată, interlocutorul său sau ambii, nu cunosc limba. El a precizat că, în astfel de cazuri, Regulamentul impunea ca deținutul să mentioneze pe formularul de corespondență telefonică faptul că apropiatul său nu cunoaște limba turcă. Judecătorul a adăugat că, atunci când administrația penitenciarului considera necesar, putea efectua controale - pe cheltuiala condamnatului - cu privire la veridicitatea mențiunilor din formular, în urma cărora deținutului i se putea permite să vorbească în kurdă. El a mai precizat că un deținut era obligat să înceapă o conversație prin a-și spune prenumele și numele și apoi prin a cere apelantului să precizeze numele și prenumele său și numărul de telefon. Pentru judecător, această cerință implica faptul că, cu excepția anumitor situații, convorbirile telefonice trebuie purtate în limba turcă.

La 20 iunie 2008, reclamantul a depus o contestație împotriva acestei decizii.

La 4 iulie 2008, curtea de jurați din Bolu a respins contestația formulată de reclamant, considerând că practica administrației penitenciarului și decizia judecătorului delegat nu au fost contrare nici procedurii și nici legii.

(...)

ÎN DREPT

Având în vedere caracterul similar al cererilor cu privire la fapte și la capetele de cerere, Curtea a decis să le conexeze și să le analizeze împreună, în cadrul unei singure hotărâri.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

Reclamanții s-au plâns de încălcarea dreptului lor la respectarea corespondenței și/sau a vieții private și de familie, datorită practicii administrației închisorii de a limita convorbirile lor telefonice în limba kurdă.

Ei au invocat în acest sens articolul 8 din Convenție, care prevede următoarele, în părțile sale relevante:

«

1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie (...) și a corespondenței sale.

2.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică (...), apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale (...)»

Guvernul a contestat acest argument.

(...)

B.

Cu privire la fond

1.

Existența unei ingerințe

Curtea amintește, în primul rând, că orice detenție conformă cu dispozițiile articolului 5 din Convenție implică prin natura sa o limitare privind viața privată și de familie a persoanei deținute. Ea reafirmă că este totuși «

esențial pentru respectarea vieții de familie

» ca administrația să ajute deținutul a menține contactul cu familia sa apropiată

(Messina împotriva Italiei

(nr.

2)

nr. 25498/94, § 61, ECHR 2000-X, și

Aliev împotriva Ucrainei,

nr. 41220/98, § 187, 29 aprilie 2003). Curtea recunoaște, în același timp, că un anumit control al contactului deținuților cu lumea exterioară este recomandat și nu este, în sine, incompatibil cu prevederile Convenției

(Aliev,

citată anterior,

idem).

Ea amintește apoi că, în ceea ce privește accesul la telefon, articolul 8 din Convenție nu se poate interpreta ca garantând dreptul deținuților de a efectua apeluri telefonice, mai ales atunci când facilitățile oferite de a comunica prin curier sunt disponibile și adecvate

(A. B. împotriva Olandei,

nr. 37328/97, § 92, 29 ianuarie 2002 și

Ciszewski împotriva Poloniei

(dec.), nr. 38668/97, 6 ianuarie 2004). Cu toate acestea, în prezenta cauză, în măsura în care dreptul intern a recunoscut deținuților posibilitatea de a purta convorbiri telefonice cu apropiații utilizând telefoanele aflate sub controlul administrației penitenciarului, Curtea consideră că restricția impusă convorbirilor reclamanților cu membrii familiei, pentru motivul că doreau să poarte aceste conversații în limba kurdă, poate fi considerată ca fiind o ingerință în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții de familie și a corespondenței, în sensul articolului 8 § 1 din Convenție (a se vedea, pentru o abordare similară,

Baybașın împotriva Olandei

(dec.), nr. 13600/02, 6 octombrie 2005).

2.

Justificarea ingerinței

O astfel de ingerință încalcă articolul 8, cu excepția cazului în care este «

prevăzută de lege

», urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în conformitate cu paragraful 2 și, în plus, este «

necesară într-o societate democratică

»

pentru a le atinge.

a)

Prevăzută de lege

Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia noțiunea «

prevăzută de lege

» impune nu numai ca măsura contestată să aibă o bază în dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabililor și previzibilă în efectele sale (a se vedea, printre altele,

Rotaru împotriva României

[GC], nr. 28341/95, § 52, ECHR 2000-V). Curtea amintește, de asemenea, că atribuția de a interpreta și de a aplica legea aparține autorităților naționale, în special instanțelor judecătorești

(Kopp împotriva Elveției,

25 martie 1998, § 59,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-II și

Kruslin împotriva

Franței,

24 aprilie 1990, § 29, seria A nr. 176-A).

În prezenta cauză, Curtea observă că ingerința avea ca bază în dreptul intern articolul 88 din Regulamentul privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive, așa cum era în vigoare la momentul respectiv (...) Acest articol stipula că, la momentul faptelor, convorbirile telefonice trebuiau, în principiu, să se desfășoare în limba turcă, cu excepția cazurilor în care exista autorizarea dată în situațiile și în modul stabilit în această dispoziție.

În plus, Curtea nu are niciun motiv să pună la îndoială accesibilitatea acestui Regulament, care a fost publicat în Jurnalul Oficial. Ea consideră, de altfel, că nu este util să se pronunțe cu privire la previsibilitatea acestor dispoziții, având în vedere concluziile sale cu privire la necesitatea ingerinței în cauză (paragrafele 49-62 de mai jos).

b)

Scopul legitim

În urma analizei Guvernului cu privire la hotărârile

Kepeneklioğlu împotriva

Turciei

(nr. 73520/01, 23 ianuarie 2007) și

Silver și alții împotriva

Regatului Unit

(25 martie 1983, seria A nr. 61), Curtea a recunoscut legitimitatea controlului corespondenței deținuților în anumite situații, din motive de menținere a ordinii în penitenciare. Guvernul consideră că, în prezenta cauză, controlul convorbirilor telefonice de către administrația penitenciarului viza protejarea securității și prevenirea dezordinii și a criminalității.

Curtea reamintește că atunci când, ca în prezenta cauză, autoritățile penitenciarului permit accesul la telefon, acest acces poate, având în vedere condițiile obișnuite și rezonabile ale vieții în închisoare, să fie supus unor restricții legitime, impuse, de exemplu, de nevoia de a împărți utilizarea cu alți deținuți și de cerințe legate de apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale

(A.B. împotriva Olandei,

citată anterior, § 93, și

Coșcodar

împotriva

României

(dec.), nr. 36020/06, § 30, 9 martie 2010). În prezenta cauză, ea consideră că ingerința a urmărit un scop legitim, și anume menținerea ordinii și prevenirea faptelor penale.

c)

Necesitatea ingerinței

i.

Argumentele Guvernului

Guvernul respinge acuzațiile reclamanților. El consideră că ingerința în cauză era necesară și proporțională. În acest sens, el precizează că reclamanții sunt membri ai organizației teroriste PKK și că au utilizat deja limba turcă în conversațiile telefonice cu familiile lor, înainte de a solicita utilizarea limbii kurde. În acest sens, el a precizat că limba kurdă are diferite dialecte și, la momentul formulării solicitărilor în cauză, niciun membru al personalului penitenciar nu cunoștea limba kurdă. Potrivit Guvernului, administrația a solicitat, în baza articolului 88/2 p) din Regulament, în versiunea în vigoare la momentul respectiv, numele și adresele persoanelor cu care reclamanții doreau să vorbească, pentru a obține informații în legătură cu acestea. De asemenea, potrivit Guvernului, deținuții care nu aveau intenții ascunse furnizau aceste informații, și, odată investigația efectuată, aceia dintre ei care nu cunoșteau limba turcă primeau autorizarea de a vorbi în limba kurdă. Or, potrivit Guvernului, unii reclamanți, animați de rele intenții, au cerut permisiunea de a vorbi în limba kurdă, fără a oferi informațiile necesare. În acest sens, Guvernul consideră că au făcut imposibil orice demers de informare cu privire la corespondenții lor. Totodată, potrivit Guvernului, unele rude ale reclamanților nu au fost găsite la adresele indicate. Prin urmare, aceștia nu au îndeplinit cerințele care permit purtarea convorbirilor telefonice în alte limbi decât turca. Mai mult decât atât, reclamanții au fost supuși acelorași legi ca toți ceilalți deținuți și, prin urmare, nu au suferit, nicio discriminare în acest sens.

În cele din urmă, Guvernul informează Curtea că articolul 88/2 p) din Regulament a făcut obiectul unei modificări care permite, de atunci încoace, evitarea întârzierilor în procesarea cererilor deținuților de a purta conversații în limba kurdă la telefon cu rudele lor.

ii.

Argumentele reclamanților

Dommul Kaya critică practica administrației închisorii, care, din puctul său de vedere, este arbitrară, ofensantă și inumană, atât pentru el cât și pentru apropiații săi.

Domnul Gerez respinge argumentele Guvernului. El afirmă că a fost împiedicat să vorbească la telefon în limba kurdă cu părinții săi - din mai 2006, odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului și până în 2009 – cu toate că această posibilitate i-a fost oferită în trecut. El susține în acest sens că, din punctul său de vedere, convorbirile sale telefonice erau întrerupte sau împiedicate fără motiv. De asemenea, el susține că a cerut permisiunea de a vorbi la telefon în kurdă cu părinții săi, dar i s-a răspuns că aceștia nu au fost găsiți la adresa indicată de el administrației, astfel încât nu s-a putut verifica dacă aceștia vorbeau sau nu limba turcă, motiv pentru care, crede el, nu i s-a permis să vorbească în limba kurdă cu ei. În cele din urmă, el denunță o politică guvernamentală care tinde, potrivit lui, la interzicerea utilizării oricărei alte limbi decât limba turcă.

Domnul Bozçalı susține că într-o societate democratică, nu este necesară obstrucționarea folosirii limbii materne. El adaugă că administrația penitenciarului are toate mijloacele de a controla și traduce conversațiile, însă nu o face tocmai, potrivit reclamantului, pentru a împiedica folosirea de către acesta a limbii kurde cu familia și vizitatorii săi, și astfel comunicarea cu ei.

Domnii Yurtsever și Özen susțin că condamnările lor penale nu îi pot priva de exercitarea drepturilor lor și că au dreptul la libertatea corespondenței. Aceștia consideră, prin urmare, că orice ingerință în acest drept trebuie justificată și că orice ingerință în dreptul lor la corespondență este arbitrară, dacă nu se bazează pe o prevedere legală, publicată și accesibilă. Ei afirmă că recunosc faptul că măsurile având ca scop controlul schimburilor deținuților cu lumea exterioară sunt necesare pentru a menține siguranța în închisori și pentru prevenirea criminalității.

Cu toate acestea, ei consideră că aceste obiective, legitime din punctul lor de vedere, ar fi trebuit urmărite luând în considerare caracterul proporțional, și nu pentru a justifica restricțiile privind relațiile pe care doreau să le stabliească cu familiile lor și și cu lumea exterioară într-o altă limbă decât turca. Ei consideră, de asemenea, că interzicerea comunicării cu lumea exterioară în limba kurdă nu poate fi justificată printr-un motiv cum ar fi insuficiența personalului. Aceștia subliniază că autoritățile naționale nu au căutat să afle dacă convorbirile lor telefonice, prin conținutul lor, ar fi avut vreo conotație ilegală sau au fost de natură să compromită securitatea în închisoare. Ei acuză autoritățile statului că au presupus că, dacă convorbirile erau în limba kurdă, aveau un conținut ilegal. Ei critică în acest sens aplicarea automată și injustă care a fost făcută acestei restricții. Ei susțin că măsura în cauză nu a fost nici proporțională, nici necesară într-o societate democratică. În opinia reclamanților, interdicția de a se exprima într-o limbă minoritară nu este compatibilă cu o democrație adevărată, respectul pentru diversitatea culturală, etnică și religioasă fiind, potrivit lor, o valoare fundamentală a societăților democratice. Reclamanții afirmă că aparțin unei minorități etnice care nu este recunoscută de guvern, dar a cărei existență, în dreptul internațional, nu depinde de o astfel de recunoaștere. Ei consideră că guvernul are cel puțin obligația de a nu-i împiedica să-și afirme identitatea, limba și cultura. Ei invocă Regulile Penitenciare Europene stabilite de Consiliul Europei, invocând în special articolul 38. Acesta prevede că un regim special trebuie stabilit pentru nevoile deținuților care aparțin minorităților etnice sau lingvistice, că, pe cât posibil, obiceiurile culturale ale diferitelor grupuri trebuie să continue a fi păstrate în închisoare, precum și că nevoile lingvistice trebuie adresate prin utilizarea unor interpreți competenți și prin furnizarea de materiale informaționale redactate în diferitele limbi vorbite în fiecare penitenciar. În cele din urmă, potrivit reclamanților, din Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților naționale și din articolul 51 din Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților, adoptate sub egida Organizației Națiunilor Unite, reiese că aparține statului să ia măsurile necesare pentru a răspunde nevoilor specifice ale acestora. În situația lor, nu existau nevoi sociale urgente care să justifice restricția în cauză.

iii.

Aprecierea Curții

De la bun început, Curtea consideră util să sublinieze că posibilitatea pentru un deținut să comunice oral, în limba maternă, prin intermediul convorbirilor telefonice, constituie, desigur, un aspect al dreptului său la respectarea corespondenței, dar mai ales al dreptului la respectarea vieții de familie, în sensul prevederilor articolului 8 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește în continuare că o măsură care constituie o ingerință în exercitarea drepturilor garantate de articolul 8 § 1 din Convenție poate fi considerată «

necesară într-o societate democratică

» dacă a fost luată pentru a satisface o nevoie socială imperioasă și dacă mijloacele utilizate au fost proporționale cu scopurile urmărite (a se vedea, printre altele,

Campbell împotriva Regatului Unit,

25 martie 1992, § 44, seria A nr. 233). Pentru a determina dacă o ingerință este necesară într-o societate democratică, se poate ține cont de marja de apreciere a statului

(ibidem).

În acest sens, deși este de competența autorităților naționale de a analiza inițial necesitatea ingerinței, este de competența Curții să decidă dacă motivele ingerinței au fost pertinente și suficiente pentru a satisface cerințele prevăzute în Convenție

(Szuluk împotriva Regatului Unit,

nr. 36936/05, § 45, ECHR 2009).

Curtea subliniază deopotrivă că, analizând dacă o ingerință în exercitarea dreptului unui deținut la respectarea corespondenței sale a fost «

necesară

» în atingerea unuia dintre scopurile enumerate la articolul 8 § 2 din Convenție, este necesar să se aibă în vedere cerințele obișnuite și rezonabile privind statutul de deținut: un anumit control asupra corespondenței deținuților este recomandat și nu contravine, în sine, Convenției (a se vedea, printre altele,

Silver și alții,

citată anterior, § 98,

Kwiek împotriva

Poloniei,

nr.

51895/99, § 39, 30 mai 2006, și

Ostrovar împotriva

Republicii Moldova,

nr. 35207/03, § 105, 13 Septembrie 2005).

Curtea amintește, în cele din urmă, că a constatat deja, în mai multe rânduri, că în afara drepturilor specifice prevăzute la articolele 5 § 2 (dreptul unei persoane de a fi informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o cunoaște, cu privire la motivele arestării sale) și 6 § 3 a) și e) (dreptul unei persoane de a fi informată, în cel mai scurt timp, cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva ei, precum și dreptul de a fi asistat de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită în cadrul ședinței de judecată), libertatea lingvistică nu figurează, ca atare, printre aspectele reglementate de Convenție (

Kozlovs împotriva Letoniei

(dec.), nr. 50835/99, 10 ianuarie 2002, precum și

Kemal Taskin și alții împotriva Turciei,

nr. 30206/04, 37038/04, 43681/04, 45376/04, 12881/05, 28697/05, 32797/05 și 45609/05, § 56, 2 februarie 2010).

În prezenta cauză, ea consideră util să sublinieze din nou că problema nu este legată de libertatea lingvistică a reclamanților ca atare, ci de dreptul lor de a menține un contact real cu familiile lor. Prin urmare, îi revine să analizeze condițiile la care convorbirile telefonice ale reclamanților au fost supuse, conform reglementărilor în vigoare la momentul respectiv, pentru a putea evalua compatibilitatea acestora cu cerințele celui de-al doilea paragraf al articolului 8 din Convenție.

În acest sens, Curtea reamintește că a atras deja atenția autorităților naționale cu privire la importanța recomandărilor stipulate în cadrul Regulilor penitenciare europene din 2006 (Recomandarea REC (2006)2) (...), chiar dacă acestea nu sunt obligatorii pentru statele membre (a se vedea, printre altele,

Sławomir Musiał

împotriva

Poloniei,

nr. 28300/06, § 96, 20 ianuarie 2009). Ea reafirmă în această privință că este esențial ca administrația să ajute deținuții de a menține contactul cu familia lor apropiată.

În prezenta cauză, Curtea observă, în primul rând, că dreptul intern a recunoscut posibilitatea deținuților de a menține contactul cu lumea exterioară prin intermediul convorbirilor telefonice. Aceste aceste convorbiri pot, totuși, din motive de siguranță, să facă obiectul unui control din partea administrației penitenciarului și, în scopul efectuării unui control adecvat, deținuții erau în principiu ținuți să se exprime doar în limba turcă în timpul convorbirilor telefonice.

Desigur, dreptul intern prevedea o circumstanțiere a acestui principiu și nu conținea nicio dispoziție care interzice utilizarea altor limbi decât turca de către deținuți în timpul convorbirilor lor telefonice cu apropiații. Cu toate acestea, articolul 88/2 p) din Regulament supunea această posibilitate unor anumite cerințe formale. Acesta prevedea în special posibilitatea pentru administrația penitenciarului de a verifica dacă persoana cu care deținuții doreau să vorbească într-o altă limbă nu înțelege într-adevăr limba turcă.

În plus, din dispozițiile aplicabile atunci (...) și din deciziile instanțelor naționale (paragrafele 13 și 19 de mai sus) reiese că, atunci când administrația închisorii decidea să întreprindă o verificare a informațiilor înscrise pe formularele de cerere de efectuare a unei conversații telefonice, costul acestei verificări era în sarcina deținuților în cauză.

Desigur, Curtea a admis deja că, din considerente speciale de securitate – cum ar fi prevenirea riscului de evadare – s-ar putea justifica aplicarea unui regim de detenție specific și interdicția pentru un deținut să corespondeze cu familia în limba aleasă, chiar atunci când nu s-a stabilit că nu stăpânește una din limbile în care i s-a permis să se exprime (

Baybașın

, decizie citată anterior). Cu toate acestea, Curtea observă că, în circumstanțele cauzei, regula respectivă s-a aplicat într-un mod general și nediferențiat tuturor deținuților, independent de orice apreciere individuală a cerințelor în materie de siguranță, care trebuia să comporte evaluarea personalității fiecăruia dintre ei sau infracțiunile care le erau imputate. Curtea consideră deopotrivă că autoritățile naționale aveau cunoștință, în cadrul analizei cererilor reclamanțior care doreau să poată vorbi la telefon în limba kurdă, că această limbă este printre cele frecvent vorbite in Turcia - spre deosebire de situația din cauza

Baybașın

- și că era utilizată de unii deținuți în cadrul relațiilor de familie. Cu toate acestea, ele nu par să fi considerat utilizarea unui sistem de traducere. Or, Curtea reamintește că a statuat deja că este esențial pentru respectarea vieții de familie ca administrația închisorii să ajute deținuții în a menține un contact real cu familia (a se vedea, printre altele,

Baybașın

, dec. precitată, și

Van der Ven împotriva Olandei

, nr. 50901/99, § 68, ECHR 2003-II). În acest sens, ea subliniază faptul că, în cauza de față, nimic nu poate pune la îndoială afirmația reclamanților conform căreia limba kurdă era cea utilizată în relațiile lor de familie sau că aceasta era singura limbă înțeleasă de apropiații lor, aspect pe care Curtea îl apreciază ca important în prezenta cauză.

De asemenea, Curtea o consideră că, având în vedere elementele cauzei și informațiile de care dispune, practica de a impune reclamanților care doreau să vorbeacă la telefon în limba kurdă cu membrii familiei, o procedură prealabilă de verificare dacă aceștia într-adevăr nu se puteau exprima în limba turcă, nu s-a bazat pe motive relevante și suficiente în raport cu restricția rezultată pentru reclamanți privind contactul cu lor cu apropiații.

Curtea consideră, prin urmare, că ingerința în dreptul reclamanților de a purta convorbiri telefonice în limba kurdă cu apropiații nu poate fi considerată ca necesară. Modificarea adusă conținutului articolului 88/2 p) din Regulament (...), invocată de Guvern (a se vedea paragraful 44 de mai sus) și care a schimbat condițiile care reglementează cererile de autorizare a conversațiilor telefonice în alte limbi decât turca, vine cu siguranță să întărească această concluzie. Într-adevăr, în lumina acestui articol, cu modificările ulterioare, o simplă declarație cum că solicitantul sau familia acestuia nu înțelege limba turcă apare acum ca fiind suficientă.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constată o încălcare a articolului 8 din Convenție.

(...)

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

în

unanimitate, conexarea cererilor;

(...)

3.

Hotărăște,

cu cinci voturi contra două, că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție;

(...)

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 22 aprilie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulament.

Stanley

Naismith

Guido

Raimondi

Grefier

Președinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și a articolului 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate a judecătorilor Raimondi și Karakaș.

G. R. A.

S. H. N.

Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză și/sau franceză în versiunea oficială a hotărârii, care poate fi consultată în baza de date HUDOC a jurisprudenței Curții.

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.