SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 47267/16 Fortunata ARBIB împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 14 decembrie 2021 într-un comitet compus din Péter Paczolay, președinte, Alena Poláčková, Raffaele Sabato, judecători, și din Liv Tigerstedt, graffière adjunct de secțiune, cererea nr. 47267/16 împotriva Italiei și al cărei resortisant al acestui stat, dna Fortunata Arbib (inclusiv reclamanta) născută în 1944 și rezidentă în Roma, reprezentată de domnul L. Chessa, avocat la Roma, a sesizat Curtea la 25 iulie 2016 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta este văduva unui om evreu născut în Libia la momentul în care acest teritoriu aparținea Imperiului Italian și care a făcut obiectul persecuțiilor rasiale comise de regimul fascist. Legea nr. 96 din 1955 prevedea o subvenție publică (videzizio di benemerenza) pentru cetățenii italieni victime ale persecuțiilor rasiale dacă și-ar fi pierdut capacitatea de a lucra. Această lege a fost modificată în 1967: un ajutor suplimentar a fost recunoscut pentru cetățenii persecutați care nu beneficiază de pensie. Aceste avantaje erau prevăzute exclusiv în beneficiul cetățenilor italieni victime ale persecuțiilor rasiale în Italia sau în străinătate . După 7 iulie 1938, de către persoane aparținând statului sau formațiunilor militare, paramilitare sau fasciste. 932 din 22 decembrie 1980 a recunoscut, de asemenea, o a treia subzie soților supraviețuitori ai beneficiarilor subsidelor menționate anterior, care au decedat înainte de intrarea sa în vigoare. În 2010, recurenta a solicitat Comisiei competente să recunoască această subside publică în conformitate cu legea nr. 932 din 1980, deoarece soțul ei decedat fusese victima discriminării la Tripoli (el a fost împiedicat să frecventeze școala publică și familia sa a fost expropriată de bunurile sale), această cerere a fost respinsă deoarece Comisia consideră că nu era cetățean italian în epoca persecuțiilor. Recurenta sesizează secțiunea jurisdicțională a Curții de Conturi, care i-a primit cererea. Ministerul Economiei și Finanțelor a făcut apel la secțiunea jurisdicțională din partea Curții de Conturi, care printr-o hotărâre din 29 În februarie 2016, a primit recursul Ministerului și a subliniat că, la momentul faptelor, soțul reclamantei nu era cetățean italian, ci cetățean al coloniei italiene din Libia. Cu toate acestea, Curtea de Conturi a decis să verifice existența normelor care permit să se asimileze cele două naționalități în scopul acordării acestei subside. Potrivit Curții de Conturi, problema cetățeniei Italo libiene era legată de Tratatul de la Paris din 1947 cu privire la care Italia și-a renunțat la suveranitatea sa asupra teritoriilor Tripolitaine, care constituia Colonia libiană, care se afla sub administrație militară până la constituirea Regatului Unit al Libiei la 17 octombrie 1951. Noul stat din Libia le-a acordat italienilor posibilitatea de a-și păstra naționalitatea de origine, în timp ce Italo-Libianii au dobândit naționalitatea libiană. Cu toate acestea, având în vedere că noul stat libian nu a acordat cetățenia libiană Italo-libienilor de origine evreiască care își au reședința în Libia în momentul constituirii sale, pe baza unor dispoziții discriminatorii, lăsându-le abstracte în condiții de apatrid, jurisprudența italiană a considerat că dispoziția menționată anterior din Tratatul de la Paris nu era aplicabilă, considerându-le încă ca fiind italo-libieni. 10. Conform acestei jurisprudențe constante, după încheierea celui de-al doilea război mondial, rezidenții din Libia au devenit cetățeni ai acestei țări, cu excepția celor care păstrau cetățenia italo-libiană, care, odată cu intrarea în vigoare a Constituției, a fost transformat ipso iure în cetățenie italiană. 11. În lumina acestor elemente, Curtea de Conturi a considerat că soțul recurentei făcea parte din ultimul grup de cetățeni care au dobândit cetățenia italiană atunci când Constituția italiană a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. 12. Invocând articolele 6 și 14 din Convenție, recurenta se plânge că autoritățile interne au refuzat acordarea profitului solicitat pe motiv că soțul ei avea o naționalitate colonială. Curtea amintește că nu este ținută prin mijloace de drept avansate de un reclamant în temeiul convenției și al protocoalelor sale și că que que que que que que decide cu privire la calificarea juridică care trebuie acordată faptelor de un 22768/12 , § 126, 20 martie 2018). Aceasta constată că recurenta invocă o încălcare a articolului 14 din Convenție, coroborat cu art. 6.14 din Convenție, reamintește faptul că Curtea a trebuit deja să cunoască cauze care ridicau obiecții similare cu prezenta cauză, sub unghiul articolului 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauza Wos c. Polonia ((dec.), 22860/02, 8 iunie 2006), este vorba despre un refuz parțial al Fundației pentru reconcilierea germano-poloneză (D) care acceptă cererea de despăgubire a reclamantului supus muncii forțate în timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul Poloniei ocupate. În cauza Associazione nazional reducci și alți 275 c. Germania ((dec.), 45563/04, 4 septembrie 2007), era în cauză necompensarea militarilor italieni (sau a descendenților acestora) care refuzaseră să servească în armata germană și care fuseseră apoi reținuți ca prizonieri de război și obligați să muncească forțat, precum și a civililor italieni supuși aceluiași regim ca represalii împotriva populației. 15. În cauza Epstein și alții c. Belgia ((dec.), n 9717/05, 8 ianuarie 2008), a fost vorba despre o lege care prevede măsuri în favoarea victimelor evreilor și țiganilor din cel de-al doilea război mondial, dar care impune ca reclamanții să dețină cetățenia belgiană începând cu o anumită dată. 16. În aceste cauze, Curtea a afirmat că Convenția n În cazul în care un stat decide, cu toate acestea, să repare aceste prejudicii pentru care nu are nicio responsabilitate, acesta dispune de o mare putere de apreciere, în special în ceea ce privește stabilirea modalităților și a beneficiarilor despăgubirii. Într-un astfel de context, statul trebuie să poată defini în mod liber criteriile de despăgubire și reclamanții trebuiau să îndeplinească criteriile prevăzute în legislație pentru a avea dreptul de a beneficia de avantajele financiare prevăzute și, în principiu, nu poate fi acceptată nicio contestare a condițiilor de eligibilitate ca atare (a se vedea von Maltzan și alte c. Germania (dec.) [GC] n 71916/01 și alte 2 § 77, CEDO 2005-V, și Epstein și alții, citată anterior). 17. Un astfel de raționament se aplică cu atât mai mult în prezenta cauză. Într-adevăr, Curtea ia notă de faptul că, din 1955 până în 1980, Italia a adoptat mai multe legi care vizau toate în primul rând repararea prejudiciilor cauzate evreilor victime ale persecuțiilor rasiale, apoi îmbunătățirea și completarea reparațiilor astfel acordate. Instanțele au considerat că soțul recurentei nu se bucura în momentul faptelor cetățeniei italiene, ci de cetățenia italiană italo-libiană și, prin urmare, nu îndeplinește toate condițiile pentru obținerea profitului. 18. În această privință, prezenta cauză se distinge de cauzele Gaygusuz c. Austria (hotărârea din 16 septembrie 1996, Recueil des Hotărâtions și Deciziile 1996 IV) și Koua Poirrez c. France , (n 40892/98, CEDH 2003 X) și de la Cauza Stec și alții c. Regatul Unit ([GC], n 65731/01, CEDH 2006) în care Curtea a ajuns la concluzia că încalcă art. 1 din Protocolul 1 coroborat cu art. 14 din convenție, deoarece aceste cauze se referă la atribuirea prestațiilor sociale, contributive sau necontributive. 19. În lumina considerațiilor expuse mai sus, a obiecțiunilor ridicate de recurentă și ținând seama de marja de apreciere de care beneficiază statul pârât în astfel de circumstanțe, Curtea consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neatenție vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 20 ianuarie 2022. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
47267/16
Fortunata ARBIB
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 14
décembre 2021 en un comité composé de
:
Péter Paczolay,
président,
Alena Poláčková,
Raffaele Sabato,
juges,
et de Liv Tigerstedt,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
47267/16 contre l’Italie et dont une ressortissante de cet État, Mme
Fortunata Arbib («
la requérante
») née en 1944 et résidant à Rome, représentée par M
e
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requérante est la veuve d’un homme juif né en Lybie à l’époque où ce territoire appartenait à l’Empire Italien et ayant fait l’objet de persécutions raciales commises par le régime fasciste.
2.
La loi n
o
96 de 1955 prévoyait un subside public (
vitalizio di benemerenza
) pour les citoyens italiens victimes des persécutions raciales s’ils avaient perdu la capacité à travailler. Cette loi fut modifiée en 1967 : un subside supplémentaire fut reconnu aux citoyens persécutés ne bénéficiant pas d’une retraite. Ces avantages étaient prévus au bénéfice exclusif des ressortissants italiens victimes de persécutions raciales en Italie ou à l’étranger perpétrées, après le 7 juillet 1938, par des personnes appartenant à l’État ou à des formations militaires, paramilitaires ou fascistes.
3.
L’article 3 de la loi n
o
932 du 22 décembre 1980 reconnut un troisième subside également aux conjoints survivants des bénéficiaires des subsides précités, décédés avant son entrée en vigueur.
4.
En 2010, la requérante demanda à la Commission compétente de lui reconnaitre ce subside public conformément à la loi n
o
932 de 1980 car son défunt mari avait été victime de discriminations à Tripoli (il fut empêché de fréquenter l’école publique et sa famille fut expropriée de ses biens).
5.
Cette demande fut rejetée car la Commission estima que l’intéressé n’était pas citoyen italien à époques des persécutions.
6.
La requérante saisit la section juridictionnelle de la Cour des comptes, qui accueillit sa demande.
7.
Le Ministère de l’Économie et des Finances fit appel devant la section juridictionnelle d’appel de la Cour des comptes, laquelle par un arrêt du 29
février 2016, accueillit le recours du Ministère et souligna qu’à l’époque des faits le mari de la requérante n’était pas citoyen italien, mais citoyen de la colonie italienne en Lybie. La Cour des comptes décida toutefois de vérifier l’existence des règles permettant d’assimiler les deux nationalités aux fins de l’octroi de ce subside.
8.
Selon la Cour des comptes, la question de la nationalité des Italo
‑
Libyens était liée au Traité de Paris de 1947 aux termes duquel l’Italie avait renoncé à sa souveraineté sur les territoires de la Tripolitaine, constituant la Colonie libyenne, passée sous administration militaire jusqu’à la constitution du Royaume-Uni de Libye le 17 octobre 1951. Le nouvel État de Lybie accorda aux Italiens le choix de conserver leur nationalité d’origine tandis que les Italo-Libyens acquirent la nationalité libyenne. Les affaires de la population résidant en Libye devaient être régies par l’article 19 du Traité de Paris.
9.
Cependant, étant donné que le nouvel État libyen n’avait pas accordé la nationalité libyenne aux Italo-libyens d’origine juive résidant en Libye au moment de sa constitution, sur la base de dispositions discriminatoires, les laissant abstraitement dans des conditions d’apatrides, la jurisprudence italienne avait considéré que la disposition susmentionnée du Traité de Paris n’était pas applicable, les considérant toujours comme des Italo-libyens.
10.
Selon cette jurisprudence constante, après la conclusion de la deuxième guerre mondiale, les résidents en Libye devenaient citoyens de ce pays, à l’exception de ceux qui conservaient la nationalité italo-libyenne, laquelle, avec l’entrée en vigueur de la Constitution, fut transformé
ipso iure
en nationalité italienne.
11.
À la lumière de ces éléments, la Cour des comptes considéra que le mari de la requérante faisait partie de ce dernier groupe de citoyens qui acquirent la nationalité italienne lorsque la Constitution italienne entra en vigueur le 1
er
janvier 1948.
12.
Invoquant les articles 6 et 14 de la Convention, la requérante se plaint de ce que les autorités internes ont refusé l’octroi du bénéfice demandé au motif que son mari avait une nationalité coloniale.
13.
La Cour rappelle qu’elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par un requérant en vertu de la Convention et de ses Protocoles et qu’elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par le requérant (
Radomilja et autres c.
Croatie
[GC], n
os
37685/10
et
22768/12
, §
126, 20 mars 2018). Elle note que la requérante invoque une violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6.
14.
Elle rappelle que la Cour a déjà eu à connaître des affaires qui soulevaient des griefs semblables à la présente requête sous l’angle de l’article
14 combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
Wos c.
Pologne
((déc.), n
o
22860/02, 8 juin 2006), il s’agissait d’un refus partiel de la Fondation pour la réconciliation germano-polonaise d’accueillir la demande d’indemnisation du requérant soumis au travail forcé pendant la seconde guerre mondiale sur le territoire de la Pologne occupée. Dans l’affaire
Associazione nazionale reduci et 275 autres c. Allemagne
((déc.), n
o
45563/04, 4 septembre 2007), était en cause la non-indemnisation des militaires italiens (ou leurs descendants) qui avaient refusé de servir dans l’armée allemande et avaient alors été détenus comme prisonniers de guerre et astreints au travail forcé, ainsi que des civils italiens soumis au même régime en guise de représailles contre la population.
15.
Dans l’affaire
Epstein et autres c. Belgique
((déc.), n
o
9717/05, 8
janvier 2008), il s’agissait d’une loi prévoyant des mesures en faveur des victimes juives et tsiganes de la seconde guerre mondiale, mais exigeant que les demandeurs possèdent la nationalité belge à partir d’une certaine date.
16.
Dans ces affaires, la Cour a affirmé que la Convention n’impose ni, de manière générale, aux États l’obligation générale de réparer les préjudices causés par le passé, avant qu’ils ne ratifient la Convention, dans le cadre global de l’exercice du pouvoir d’État (
Wos
, précité, § 80), ni, en particulier, à l’Allemagne de réparer ceux commis par le
Reich
allemand (
Associazione nazionale reduci et 275 autres
, précité).
Si, toutefois, un État décide de réparer ces préjudices pour lesquels il ne porte aucune responsabilité, il dispose d’un grand pouvoir d’appréciation, notamment lorsqu’il s’agit de déterminer les modalités et les bénéficiaires de la réparation.
Dans un tel contexte, l’État doit pouvoir librement définir les critères d’indemnisation et les demandeurs devaient satisfaire aux critères énoncés dans la législation pour avoir un droit à bénéficier des avantages financiers prévus et, en principe, aucune contestation des conditions d’éligibilité en tant que telles ne peut être admise (voir
von Maltzan et autres c.
Allemagne
(déc.) [GC] n
os
71916/01 et 2 autres, § 77, CEDH 2005-V, et
Epstein et autres
, précité).
17.
Un tel raisonnement s’applique à plus forte raison dans la présente affaire. En effet, la Cour note d’emblée que, de 1955 à 1980, l’Italie a adopté plusieurs lois qui visaient toutes à d’abord réparer les préjudices causés aux juifs victimes des persécutions raciales, puis à améliorer et compléter la réparation ainsi accordée. Les juridictions ont estimé que le mari de la requérante ne jouissait pas au moment des faits de la nationalité italienne mais de la nationalité italo-libyenne et ne remplissait donc pas toutes les conditions pour obtenir le bénéfice.
18.
À cet égard, la présente affaire se distingue des affaires
Gaygusuz c.
Autriche
(arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
IV) et
Koua Poirrez c.
France
, (n
o
‑
X) et de l’affaire
Stec et autres c.
Royaume-Uni
([GC], n
o
65731/01, CEDH 2006) dans lesquelles la Cour a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole
n
o
1 combiné avec l’article
14 de la Convention car ces affaires concernaient toutes l’attribution des prestations sociales, contributives ou non
‑
contributives.
19.
À la lumière des considérations exposes ci-dessus, des griefs soulevés par la requérante et compte tenu de la marge d’appréciation dont bénéficie l’État défendeur en pareilles circonstances, la Cour estime que la requête doit être déclarée irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 20 janvier 2022.
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Greffière adjointe
Président