3ra-308/25 — Anularea actului administrativ

La 05 iulie 2024 Khojakhmedov Rustam a depus cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratului General Pentru Migrație, solicitând: - anularea Deciziei nr. 3072/24/DAA din 18 iunie 2024; - acordarea formei de protecție prevăzute la art. 16 al Legii nr. 270 din 18 decembrie 2008.

În motivarea acțiunii a invocat că la 07 iunie 2023, cetățeanul străin – Khojakhmedov Rustam, originar din Republica Uzbekistan, orașul Andejon, s-a adresat către Direcției Azil și Apatridie al Inspectoratul General pentru Migrație din cadrul MAI cu cerere privind acordarea azilului în R. Moldova, însă prin decizia nr. 3072/24/DAA din 18 iunie 2024 a fost dispus respingerea cererii de azil.

Reclamantul consideră că decizia contestată este neîntemeiată și contrară unor principii fundamentale consacrate atât la nivel național — prin art. 11 din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008 și art. 19 alin. (3) din Constituția Republicii Moldova — cât și la nivel internațional, inclusiv prin art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În opinia acestuia, motivele invocate pentru respingerea cererii de azil au un caracter formal și urmăresc restrângerea nejustificată a dreptului la azil.

În susținerea poziției sale, reclamantul a făcut trimitere la Convenția privind statutul refugiaților din 1951, la Protocolul adițional din 1967, precum și la art. 17 din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008 privind azilul în Republica Moldova, potrivit cărora refugiat este persoana care, având temeri bine întemeiate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o deține și nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu dorește să solicite protecția statului respectiv. De asemenea, aceeași protecție este recunoscută și persoanelor fără cetățenie care nu pot ori nu doresc să revină în statul în care au avut reședința obișnuită, din cauza unor asemenea temeri.

Astfel, statutul de refugiat se acordă individual, în măsura în care se constată existența unor motive temeinice și a unor temeri reale de persecuție care privesc direct persoana solicitantului.

În speță, Khojakhmedov Rustam a declarat că nu dorește să revină în țara sa de origine din motive religioase și din cauza temerii pentru viața și libertatea sa.

De asemenea, reclamantul consideră că, în cazul său, Direcția Azil și Apatridie al Inspectoratul General pentru Migrație din cadrul MAI nu a examinat multiaspectual, nu a luat în considerare cele invocate în modul corespunzător, nu a luat în considerare toate nuanțele, riscurile și pericolul care îl amenință la întoarcerea în țara sa de origine. 2

În acest sens, reclamantul a subliniat că, cetățenii Republicii Uzbekistan sunt lipsiți de drepturile stipulate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, organele de forță arbitrar practică rețineri, fără a respecta drepturile procesuale și fără înaintarea învinuirii. Astfel, argumentele menționate supra și cele din interviul făcut la Direcția Azil și Apatridie al Inspectoratul General pentru Migrație din cadrul MAI, a făcut ca cetățeanul străin să solicite protecția Republicii Moldova.

Reclamantul a subliniat că, în decizia sa, Direcția Azil și Apatridie a Inspectoratului General pentru Migrație din cadrul MAI a făcut trimitere doar la un singur raport internațional referitor la situația din Republica Uzbekistan, în care se menționează că în țara de origine a solicitantului de azil nu există un conflict armat internațional sau intern, concluzionând astfel asupra inaplicabilității prevederilor legale incidente.

Totodată, deși Direcția Azil și Apatridie a examinat informațiile privind situația actuală din Republica Uzbekistan și a concluzionat că temerile invocate de Khojakhmedov Rustam nu sunt întemeiate, că nu există o probabilitate reală ca, în cazul revenirii în țara de origine, viața sau integritatea sa corporală să fie puse în pericol și nici o probabilitate rezonabilă ca acesta să fie supus unor acte de persecuție, reclamantul susține că a prezentat suficiente detalii cu privire la elementul material al cererii sale.

În acest context, acesta invocă aplicabilitatea principiului „beneficiului dubiului”, prevăzut la art. 44 din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008, principiu care operează în favoarea solicitanților unei forme de protecție internațională atunci când declarațiile acestora sunt coerente, plauzibile și susținute de circumstanțele cauzei.

A mai menționat faptul că solicitanții de azil, de cele mai multe ori, nu au posibilitatea de a proba anumite circumstanțe din considerentul că la părăsirea țării de origine aceștia nu dispun de suficient timp și garanții că nu vor fi supuși persecuțiilor de către agenții de persecuție enumerați la art. 47 al legii sus-menționate.

Totodată, Khojakhmedov Rustam consideră că perfect se încadrează în prevederile art. 44 al Legii nr. 270 din 18 decembrie 2008, deoarece: a) solicitantul a depus toate eforturile pentru a-și susține cererea de azil; b) toate elementele relevante aflate la dispoziția solicitantului au fost prezentate, iar lipsa unor astfel de elemente a fost justificată în mod rezonabil; c) declarațiile solicitantului sunt considerate coerente și plauzibile și nu sunt contrazise de informațiile din țara de origine, relevante pentru cazul acestuia; d) solicitantul a depus cererea de azil cit mai curând posibil, iar eventuala întârziere este justificată prin motive întemeiate; e) credibilitatea generală a solicitantului a fost stabilită.

Reieșind din argumentele expuse anterior, din prevederile legislației în vigoare, precum și din informațiile relevante privind țara de origine, se constată că străinul Khojakhmedov Rustam întrunește condițiile prevăzute de art. 16 și art. 19 din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008.

Prin urmare, acestuia urmează să îi fie acordată una dintre formele de protecție prevăzute de lege, întrucât, în cazul revenirii în Republica Uzbekistan, există un risc real pentru viața, integritatea fizică și sănătatea sa.

Reclamantul a concluzionat că decizia contestată este afectată de lipsa unei examinări complete și efective a cererii de azil, întrucât nu a fost realizată „cercetarea 3 tuturor aspectelor relevante ale cererii de azil”, astfel cum prevede art. 42 din Legea nr. 270.

De asemenea, acesta a invocat faptul că autoritatea competentă nu a utilizat informații precise și actualizate din surse diferite despre situația generală din țara de origine, contrar obligațiilor stabilite de art. 43 din aceeași lege. Totodată, reclamantul a susținut că autoritatea nu și-a întemeiat analiza atât pe evenimentele produse anterior părăsirii țării de origine, cât și pe cele survenite ulterior plecării sale, deși o asemenea evaluare este obligatorie potrivit art. 48 din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008.

Raportând cadrul legal citat la circumstanțele speței, instanța de apel consideră că prima instanță a ajuns la o concluzie corectă de respingere a acțiunii. Decizia contestată a fost emisă cu respectarea procedurii prevăzută de lege, or, în acțiune nu s- au invocat încălcări de procedură și, respectiv, la caz nu se întrunesc temeiurile legale pentru acordarea azilului reclamantului Khojakhmedov Rustam.

Cu referire la argumentele reclamantului/apelant că nu dorește să se întoarcă în țara de origine din motive religioase, instanța de apel a conchis că aceste circumstanțe nu se încadrează în condițiile Legii nr. 270/2008 privind azilul în Republica Moldova, pentru a beneficia de acordarea protecției umanitare/internaționale sub formă de azil și nu constituie un criteriu pentru a fi recunoscut refugiat.

Or, această situație poate fi privită prin prisma pct. 62 a Manualului referitor la proceduri și criterii de determinare a statutului de refugiat în baza Convenției din 1951 și a Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților, conform căreia, persoana care, din motive diferite de cele conținute în definiția refugiatului, își părăsește voluntar țara în vederea stabilirii sale în altă parte, este considerat un emigrant economic, dar nu un 4 refugiat. El se poate deplasa din dorința de schimbare sau de aventură, din motive familiale sau din alte motive de natură personală.

Instanța de apel a reținut că pretențiile formulate de către Khojakhmedov Rustam sunt întemeiate, în esență, pe temerea invocată privind eventualele riscuri pentru viața și libertatea sa în cazul revenirii în statul de origine, acesta susținând că în Republica Uzbekistan ar avea loc încălcări ale drepturilor fundamentale ale cetățenilor, inclusiv prin practicarea de către organele de forță a unor rețineri arbitrare și prin nerespectarea garanțiilor procesuale. Cu toate acestea, instanța a constatat că apelantul nu a prezentat probe pertinente și concludente care să confirme existența unei temeri bine întemeiate de persecuție în sensul legislației privind acordarea statutului de refugiat, iar din materialele dosarului nu rezultă că acesta ar fi vizat în mod individual de către autoritățile statului de origine sau că, în cazul revenirii, ar fi expus unui risc real și actual de persecutare, condamnare la pedeapsa cu moartea ori aplicare a unor tratamente contrare drepturilor fundamentale ale omului.

În aceste condiții, instanța a reținut că circumstanțele invocate nu întrunesc elementele unei temeri bine întemeiate de persecuție pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, astfel cum sunt acestea prevăzute de cadrul normativ aplicabil, motiv pentru care acordarea protecției internaționale nu se justifică.

Khojakhmedov Rustam nu a justificat iminența persecutării sale în țara de origine, pe principii stabilite de lege pentru acordarea azilului din partea unor agenții de persecuție sau vătămări grave, după cum se descrie la art. 47 și 48 al Legii nr. 270 din 18 decembrie 2008. Deci, în lipsa unor probe care să demonstreze altfel, este relevant faptul că, autoritățile naționale din țara de origine a lui Khojakhmedov Rustam, nu au întreprins măsuri împotriva reclamantului/apelant, ce ar pune în pericol viața și integritatea acestuia

În motivarea recursului a indicat că instanțele inferioare au ignorat rapoartele internaţionale citate, la care chiar şi Direcţia Azil şi Integrare a făcut referire în decizia nr.3072/24/DAA din 18.06.2024 al DAA a IGM.

Susține că ambele instanțe nu au ținut cont de prevederile Legii nr.270 din 18.12.2008 şi anume - art.11 alin.(2): „Nici un beneficiar al unei forme de protecție nu poate fi returnat sau expulzat într-o țară ori în teritoriu unde ar putea exista o amenințare a vieţii sau a libertății lui sau în care ar putea fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante”; art.19 alin. (3) al Constituției R.M. cît şi art.5 alin. (1) din CEDO, iar temeiurile invocate - drept unele formale menite să restrîngă nefondat dreptul la azil a persoanei.

În decizia contestată lipseşte atât cercetarea tuturor aspectelor relevante ale cererii de azil, prevăzută de art.42 al Legii 270, cât și întemeierea autorităților competente pe evenimente care au avut loc anterior părăsirii țării de origine, cât şi pe 5 cele care s-au desfăşurat ulterior părăsirii țării sale de origine, care este obligatorie în virtutea prevederilor art.48 al Legii 270/2008.

În esență a indicat aceleași temeiuri din cererea de chemare în judecată.

Prin referința din 03 iunie 2025 intimatul IGM a solicitat respingerea recursului.

Art. 245 din Codul administrativ: „Recursul se depune la Curtea Supremă de Justiţie în termen de două luni de la pronunţarea hotărârii sau a deciziei motivate, dacă legea nu stabileşte un alt termen.”

Art. 2451 alin. (1) din Codul administrativ: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea sau decizia contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie; c) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; d) hotărârea sau decizia este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; e) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenței jurisdicționale.”

Art. 246 alin. (1) şi (2) lit. h) din Codul administrativ: „Curtea Supremă de Justiţie examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă recursul este inadmisibil, completul din 3 judecători adoptă o încheiere irevocabilă, încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se comunică părţilor. Recursul se declară inadmisibil în special când: recursul este vădit neîntemeiat.”

In această ordine de idei, completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar şi cerinţa de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile şi esenţiale încălcări de drept procedural şi material capabile să răstoarne deciziile instanţei de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curţii de Apel ca primă instanţă într-o eventuală examinare în fond şi invocare ex officio a erorilor de drept.

Completul Curţii Supreme de Justiţie notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conţină o motivare convingătoare şi întemeiată în condiţiile nominalizate mai sus. în consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanţele expuse se referă la formalităţile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului şi filtrului de admisibilitate.

Instanţa de recurs atestă că motivele de casare, invocate în recursuri nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ, deoarece se referă la dezacordul recurentului cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Centru şi nu relevă interpretarea contrară a legii şi aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie menţionează că recursul depus, conţine obiecţii de fapt şi de drept similare celor expuse în cererea de chemare în judecată, care au fost analizate de către Curtea de Apel Chişinău, fiind apreciate în mod corespunzător. În consecinţă, nu există aparenţa unei încălcări a dreptului recurentului la soluţionarea tuturor argumentelor cu privire la judecarea cauzei în prima instanţă, în modul în care este garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia hotărârii/deciziei şi care se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ.

Nu este suficientă simpla expunere a circumstanţelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe care se bazează, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci implică determinarea greşelilor imputate Curţii de Apel Centru şi o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea pretinsei interpretări şi/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către Curtea de Apel Centru, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unui asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie subliniază că 7 admisibilitatea recursului trebuie analizată în contextul rolului şi funcţiei legale atribuite instanţei judecătoreşti supreme, care constau, în principal, în asigurarea aplicării şi interpretării unitare a legii în soluţionarea cauzelor de contencios administrativ. în acest sens, orice cerere de recurs trebuie să fie motivată în concordanţă cu aceste principii fundamentale, pentru a trece filtrul de admisibilitate şi a avea succes.

În acest sens, CtEDO în jurisprudenţa sa constantă statuează că dreptul de acces la instanţe nu este absolut. Există limitări implicit admise (a se vedea hotărârile CtEDO Golder c. Regatul Unit, 1975, §38; Stanev c. Bulgariei [MC], 2012, §230). Acesta este în special cazul condiţiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăşi natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (a se vedea hotărârea CtEDO Luordo c. Italiei, 2003, §85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (a se vedea hotărârea CtEDO Levages Prestations Services c. Franţei, 1996, §45).

Curtea de la Strasbourg a mai reiterat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO procedurilor în faţa instanţelor ierarhic superioare depinde de specificul acestor proceduri, urmând a se ţine cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept naţional şi de rolul instanţelor ierarhic superioare în acest sistem (a se vedea hotărârea CtEDO Botten c. Norvegiei, 1996, §39). La fel, conform jurisprudenţei CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerinţele articolului 6 § 1 (a se vedea hotărârea CtEDO Helmers c. Suediei, 1991, §31, 36).

Din aceste motive, în conformitate cu art. 230 şi art. 246 alin. (2) lit. h) din Codul administrativ,