Decizie nr. 20 din 19.02.2026

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 312 din Codul penal, ridicată de dl Pavel Gherman și de dna Ala Gherman, părți în dosarul nr. 10-2142/2025, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Ciocana.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de dna judecător de instrucție Ana Bologan, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Circumstanțele litigiului principal, așa cum au fost prezentate de autorii excepției, pot fi rezumate după cum urmează.

La 7 iunie 2024, dnii Ion Gherman și Pavel Gherman și dna Ala Gherman au depus o plângere la Procuratura municipiului Chișinău, prin care au solicitat pornirea urmăririi penale în privința dlui Vasile Vutcărău, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de articolul 312 (

Printr-o ordonanță din 31 iulie 2025, procurorul căruia i s-a repartizat cazul a refuzat începerea urmăririi penale și a clasat procesul penal înregistrat. Domnul Pavel Gherman și dna Ala Gherman au contestat ordonanța procurorului, pe baza articolului 299

La 26 septembrie 2025, dl Pavel Gherman și dna Ala Gherman au contestat ordonanța procurorului ierarhic superior, pe baza articolului 313 din Codul de procedură penală, în fața judecătorului de instrucție.

În cadrul procedurilor din fața judecătorului de instrucție, dl Pavel Gherman și dna Ala Gherman au ridicat excepția de neconstituționalitate a articolului 312 din Codul penal.

Printr-o încheiere din 2 octombrie 2025, Judecătoria Chișinău a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a trimis sesizarea la Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului penal, adoptat prin Legea nr. 985 din 18 aprilie 2002, sunt următoarele:

Autorii sesizării afirmă că norma contestată este lipsită de claritate și previzibilitate, deoarece nu definește în mod expres categoria subiecților care cad sub incidența infracțiunii prevăzute de articolul 312 din Codul penal. Deși norma penală în discuție sancționează declarațiile mincinoase prezentate în cadrul unui proces judiciar doar de către martor, victimă și partea vătămată, legislatorul a omis să incrimineze declarațiile prezentate de alți participanți la proces, cum ar fi, de exemplu, partea interesată. Prin urmare, autorii consideră că lipsa unui mecanism efectiv de sancționare a declarațiilor mincinoase ale părților interesate compromite principiul egalității armelor și obstrucționează înfăptuirea justiției.

Totodată, autorii evidențiază că norma penală tolerează impunitatea, deoarece nu stabilește explicit remedii în cazul în care infracțiunea de declarație mincinoasă este comisă de unii participanți la proces. În același timp, norma contestată nu stabilește în mod clar la care etapă procesuală poate interveni răspunderea penală pentru declarații mincinoase.

Prin urmare, autorii excepției pretind că dispozițiile contestate sunt contrare articolelor 1 alin. (3), 4, 7, 20, 23 și 26 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul penal, ține de competența Curții Constituționale.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de părți în proces. Astfel, Curtea constată că excepția este formulată de subiectele cărora li s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate este articolul 312 din Codul penal. Curtea observă că prevederile articolului contestat nu au făcut anterior obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva criticilor formulate de autorii excepției.

Curtea notează că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză în care se examinează plângerea împotriva ordonanței de refuz privind începerea urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii prevăzute de articolul 312 din Codul penal (a se vedea § 7

Curtea reține că o altă condiție obligatorie pentru ca excepția de neconstituționalitate să poată fi examinată în fond este incidența unui drept fundamental. Astfel, Curtea va analiza, prin prisma argumentelor autorilor sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerință într-un drept fundamental (a se vedea DCC nr. 87 din 25 iulie 2024, § 15).

Autorii excepției au susținut că prevederile contestate sunt contrare articolelor 1 alin. (3) (

În jurisprudența sa, Curtea a subliniat că articolele 4 și 7 din Constituție nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul sesizării trebuie să demonstreze, în mod argumentat, existența unei ingerințe în drepturile garantate de Constituție (a se vedea DCC nr. 105 din 5 septembrie 2024, § 22).

Referitor la incidența articolului 20 din Constituție, Curtea observă că legislatorul a reglementat dreptul posibilelor victime ale infracțiunilor de a formula o plângere la organul de urmărire penală, care este obligat să o primească și să o examineze (a se vedea articolele 263 și 265 din Codul de procedură penală). În cazul în care organul de urmărire penală refuză să primească plângerea și să demareze urmărirea penală, legislatorul a reglemenat un mecanism de contestare. În primul rând, persoana are dreptul de a contesta acest refuz la procurorul/procurorul ierarhic superior, conform procedurii stabilite de articolele 298-299

În aceste condiții, Curtea constată că competența organului de urmărire penală și a judecătorului de instrucție de a examina plângerile formulate de potențialele victime ale faptelor ilicite nu este limitată. Prin urmare, Curtea nu reține incidența articolului 20 din Constituție în prezenta cauză.

Referitor la incidența articolelor 1 alin. (3) și 23 din Constituție, în jurisprudența sa, Curtea a notat că preeminența dreptului presupune,

În jurisprudența sa, Curtea a menționat că exigența previzibilității este îndeplinită atunci când justițiabilul poate afla, din chiar textul normei juridice pertinente, iar la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe sau cu ajutorul unor juriști profesioniști, care sunt acțiunile și omisiunile ce-i pot angaja răspunderea penală și care este pedeapsa care îi poate fi aplicată în cazul încălcării unei norme (a se vedea HCC nr. 25 din 12 august 2021, § 65; DCC nr. 180 din 25 noiembrie 2021, § 24). Curtea reiterează că o normă de drept trebuie să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încât să-i permită persoanei să decidă asupra conduitei sale și să prevadă, în mod rezonabil, în funcție de circumstanțe, consecințele acestei conduite (a se vedea DCC nr. 32 din 19 martie 2020, § 25).

Curtea reține că latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de articolul 312 din Codul penal constă din fapta prejudiciabilă materializată prin prezentarea, cu bună-știință, (i) a declarației mincinoase, (ii) a concluziei false, (iii) a traducerii sau a interpretării incorecte - cu condiția că oricare din aceste acțiuni trebuie să fi fost săvârșită în cadrul procesului civil, procesului penal, procesului contravențional sau în instanța de judecată internațională. Totodată, legislatorul a stabilit în mod precis subiecții speciali ai infracțiunii în discuție, corespunzător faptelor prejudiciabile enumerate în teza precedentă: (i) martor, victimă sau parte vătămată, (ii) specialist sau expert, (iii) traducător sau interpret.

Astfel, referitor la criticile autorilor privind pretinsa neclaritate și imprevizibilitate a normei penale atacate, Curtea nu poate identifica în ce măsură autorii sesizării se află în imposibilitate de a determina întinderea cercului de subiecți ai infracțiunii de declarație mincinoasă, inclusiv cu ajutorul interpretării de către instanțele judecătorești, prin recurgerea la consiliere juridică sau prin aplicarea simplă a regulilor de interpretare lingvistică, pornind de la sensul textului criticat. Același raționament al Curții este valabil și în raport cu criticile autorilor referitoare la incertitudinea etapei procesuale la care intervine răspunderea penală angajată pe baza prevederilor atacate. Prin urmare, articolul 1 alin. (3) în coroborare cu articolul 23 din Constituție nu devine incident, motiv din care Curtea constată caracterul nefondat al sesizării în acest capăt al său.

Referitor la articolul 26 din Constituție, Curtea reține că o persoană poate pretinde incriminarea unui anumit tip de comportament doar dacă demostrează că legislatorul are o obligație pozitivă de a stabili sancțiuni penale pentru comportamentul în discuție, în vederea protejării unor drepturi fundamentale cu caracter substanțial. În această cauză, autorii sesizării menționează că legislatorul a omis să incrimineze prezentarea, cu bună-știință, a declarației mincinoase de către partea interesată. În susținerea poziției sale, autorii pretind că obligația legislatorului de a incrimina fapta respectivă rezultă din dreptul la apărare, garantat de articolul 26 din Constituție, care reprezintă o normă constituțională de natură procedurală. Curtea reține că articolul 26 din Constituție nu stabilește vreo obligație a legislatorului de a incrimina fapte. Pe baza acestui articol legislatorul are obligația să stabilească un cadru normativ care să conțină suficiente garanții procedurale pentru a le permite persoanelor să se apere în mod efectiv în procesele de judecată. Din acest motiv, Curtea declară indamisibil acest capăt al sesizării.

Curtea a subliniat în jurisprudența sa

În același timp, Curtea observă că problema abordată de autorii excepției de neconstituționalitate își are sursa în aplicarea legii, nu în neclaritatea acesteia. Pe această cale, Curtea subliniază că judecata sa este o „o judecată a legilor", la modul abstract, dar nu „o judecată a cazurilor concrete". Curtea nu poate verifica, potrivit competențelor sale, caracterul necesar și proporțional al modului de aplicare a prevederilor contestate în circumstanțele unei cauze particulare. Această competență le revine instanțelor de drept comun (a se vedea DCC nr. 50 din 4 iunie 2024, § 45).

Pentru că nu s-a demonstrat incidența unui drept fundamental, Curtea constată că nici articolele 4 și 7 din Constituție nu sunt incidente.

Pe baza celor menționate, Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate nu întrunește condițiile de admisibilitate și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.