Decizie nr. 6 din 22.01.2026

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 12 alin. (9) din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar, ridicată de dl avocat Ion Vanțevici, în interesele dlui Vasili Antohi, parte în dosarul nr. 3-57/2024, pendinte la Judecătoria Cahul, sediul central.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de dl judecător Evgheni Bancov, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Dl Vasile Antohi este angajat la Primăria satului Brânza, raionul Cahul, în funcția de specialist pentru reglementarea regimului funciar.

La 6 iunie 2024, dl Vasili Antohi a formulat o acțiune în contencios administrativ împotriva Primăriei satului Brânza, raionul Cahul, prin care s-a solicitat recalcularea și achitarea salariului.

La 10 martie 2025, dl avocat Ion Vanțevici a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor articolului 12 alin. (9) din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar.

Printr-o încheiere din 10 martie 2025, Judecătoria Cahul a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a trimis, în acest sens, o sesizare la Curtea Constituțională, în vederea examinării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar sunt următoarele:

Autorul excepției susține că norma contestată ar institui un tratament diferențiat sub aspectul salarizării pentru angajații care îndeplinesc aceleași sarcini și au aceleași competențe practice, dar care se deosebesc sub aspectul nivelului de studii. În particular, autorul pretinde că, deși corespunde cerințelor specifice prevăzute în fișa postului, salariul i-a fost redus cu 5 clase de salarizare succesive pentru că nu are studii superioare.

Autorul excepției afirmă că prevederea contestată este contrară articolelor 1, 4, 16, 43, 46, 47 și 54 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar, ține de competența Curții Constituționale.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de o parte în proces și este formulată de subiectul căruia i s-a conferit acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție, așa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile articolului 12 alin. (9) din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar. Dispozițiile criticate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituționalitate.

Curtea a stabilit în jurisprudența sa, ca o condiție de admisibilitate a sesizării privind excepția de neconstituționalitate, și faptul că prevederile contestate trebuie să fie aplicabile la soluționarea cauzei. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză în care se examinează o cerere privind recalcularea și achitarea salariului. Așadar, Curtea admite că instanța de judecată ar putea aplica norma criticată în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.

Curtea notează că o altă condiție obligatorie pentru ca excepția de neconstituționalitate să poată fi examinată în fond este incidența unui drept fundamental. Astfel, Curtea va analiza, prin prisma argumentelor autorului sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerință într-un drept fundamental (DCC nr. 14 din 7 februarie 2023, § 21; DCC nr. 174 din 7 decembrie 2023, § 20).

Curtea reține că autorul excepției a invocat articolele 1 (

Curtea notează că articolele 1 și 4 din Constituție au un caracter general, constituie imperative care stau la baza oricăror reglementări, nu pot reprezenta repere individuale și separate și pot fi invocate, de regulă, dacă se constată aplicabilitatea lor împreună cu alte dispoziții din Constituție (a se vedea DCC nr. 17 din 21 martie 2024, § 23; DCC nr. 26 din 2 aprilie 2024, § 23).

Cu privire la incidența articolului 54 din Constituție, Curtea reține că acesta nu are o aplicare de sine stătătoare. Mai mult, articolul 54 îi impune Curții un mod de analiză a caracterului proporțional al ingerințelor în drepturile fundamentale. Astfel, pentru a putea fi invocat acest articol, autorul sesizării trebuie să argumenteze incidența unui drept fundamental (a se vedea HCC nr. 4 din 30 ianuarie 2024, § 28; DCC nr. 83 din 19 iulie 2024, § 20).

Cu referire la incidența articolelor 46 și 47 din Constituție, autorul excepției susține că salariul constituie un „bun" în sens constituțional și că reducerea acestuia afectează dreptul la proprietate și la un nivel de trai decent. Curtea reține că drepturile salariale pot constitui, în anumite circumstanțe, interese patrimoniale protejate de articolul 46 din Constituție. Totuși, acest fapt nu implică, în mod automat, că orice diferență de cuantum salarial reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate. Stabilirea nivelului remunerației, inclusiv diferențierile salariale bazate pe criterii obiective și rezonabile, ține de marja de apreciere a legiuitorului. În prezenta cauză, autorul nu a demonstrat în ce mod prevederile contestate ar suprima sau ar afecta în mod esențial dreptul său de proprietate sau dreptul la un nivel de trai decent, limitându-se la afirmații generale. În aceste condiții, Curtea constată că articolele 46 și 47 din Constituție nu sunt incidente în sensul cerut pentru examinarea în fond a excepției.

Referitor la incidența articolului 16 coroborat cu articolul 43 din Constituție, autorul susține că norma contestată instituie un tratament diferențiat sub aspect salarial pentru angajații care exercită aceeași funcție, dar au un nivel de studii diferit. În particular, autorul pretinde că, deși deține studiile necesare pentru exercitarea funcției deținute, așa cum prevede fișa postului, angajatorul i-a aplicat în mod nejustificat prevederile articolului 12 alin. (9) din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar, reducându-i salariul cu 5 clase de salarizare succesive.

În jurisprudența sa, Curtea a menționat că principiul non-discriminării, garantat de articolul 16 din Constituție, nu implică uniformitatea, ci presupune un tratament egal în situații egale. Pentru situații diferite, tratamentul juridic poate fi diferit (a se vedea DCC nr. 12 din 3 februarie 2020, § 18; DCC nr. 105 din 1 iulie 2021, § 40).

Curtea constată că pentru ocuparea funcțiilor publice sunt necesare studii superioare absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, cu excepția funcțiilor publice de execuție din autoritățile administrației publice locale de nivelul întâi și a funcției de grefier din instanțele judecătorești, pentru care, după caz, pot fi încadrate persoane cu studii medii de specialitate absolvite cu diplomă. De asemenea, Legea nr. 158 din 4 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public prevede condițiile de bază de acces la o funcție publică, iar cerințele specifice referitoare la studii, cunoștințe, abilități profesionale și atitudini/comportamente necesare pentru exercitarea eficientă a unei funcții publice concrete se stabilesc în fișa postului aferentă acesteia (a se vedea articolul 27 alin. (2) și (3) din Lege).

Legislatorul a prevăzut la articolul 12 alin. (9) din Legea nr. 270 din 23 noiembrie 2018 reducerea salariului de bază în cazul persoanelor care nu dețin nivelul necesar de studii pentru ocuparea funcției.

Curtea menționează că, potrivit articolului 1 alin. (2) din Convenția nr. 111 din 25 iunie 1958 a Organizației Internaționale a Muncii privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și al exercitării profesiei, diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație nu sunt considerate discriminare.

Curtea reține că diferențele salariale determinate de nivelul de studii au la bază un factor obiectiv. Acesta vizează competențele specifice ale persoanei pentru exercitarea funcției. Deși Curtea admite că o funcție poate fi exercitată de persoane cu o pregătire diferită, un nivel mai înalt de studii atestă cunoștințe și abilități speciale, necesare îndeplinirii atribuțiilor inerente funcției. Prin urmare, atunci când are legătură cu cerințele și responsabilitățile exercitate, nivelul diferit de studii justifică și o diferență a remunerării. Prin urmare, capătul sesizării referitor la pretinsul tratament discriminatoriu este inadmisibil.

Oportunitatea politicilor de salarizare ține de domeniul politicilor publice și de aprecierea legiuitorului. Curtea Constituțională nu este competentă să evalueze oportunitatea sau eficiența măsurilor legislative, ci exclusiv conformitatea acestora cu Constituția.

Curtea observă că autorul excepției, sub aparența unor critici de neconstituționalitate, își exprimă dezacordul cu modul în care au fost aplicate normele în discuție și i-a fost stabilit salariul. Curtea reiterează că aspectele care vizează aplicarea dispozițiilor contestate țin de competența instanțelor de drept comun (a se vedea DCC nr. 50 din 4 iunie 2024, § 45).

Prin urmare, pe baza celor menționate mai sus, Curtea constată că sesizarea în cauză privind excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.