Decizie nr. 7 din 26.02.2016

Motivele sesizării, astfel cum au fost expuse de autorul acesteia, pot fi rezumate după cum urmează.

Conform articolului 1 alin. (1) al Legii nr. 333 privind statutul ofițerului de urmărire penală, ofițerul de urmărire penală este persoana care, în numele statului și în limitele competenței sale, efectuează nemijlocit urmărirea penală în cauze penale și exercită alte activități prevăzute expres de lege. Alineatul (2) al acestui articol stabilește că nu pot avea calitatea de ofițer de urmărire penală angajații organelor de urmărire penală abilitați cu funcții de menținere a ordinii publice, de control sau de exercitare a activității operative de investigații, care au statut de persoane învestite cu funcții de constatare a infracțiunilor, stabilit prin lege.

Totodată, articolul 4 alineatul (4) al legii stabilește că procurorul, prin ordonanța sa, la propunerea ofițerului de urmărire penală, poate desemna și alți angajați ai Ministerului Afacerilor Interne, Centrului Național Anticorupție, Serviciului Vamal în calitate de ofițeri de urmărire penală.

În același timp, potrivit art. 2 alin. (4) din Codul de procedură penală, normele juridice cu caracter procesual din alte legi pot fi aplicate doar cu condiția includerii acestora în Cod.

În opinia autorului sesizării, prevederile contestate contravin articolelor 1, 23 și 25 din Constituție.