SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 31650/15 Giovanni ANTONUCCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secțiunea I, care are loc la 10 mai 2022 într-un comitet compus din Péter Paczolay, președinte, Raffaele Sabato, Davor Derenčinović, judecători, și din Liv Tigerstedt, graffière de secțiune cererea nr 31650/15 împotriva Italiei și al cărui resortisant al acestui stat, M. Giovanni Antonucci, născut în 1952 și rezident în Trevise, a sesizat Curtea la 18 iunie 2015 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Prezenta cauză se referă la limitele de aplicabilitate a articolului 6 din Convenție, în partea sa civilă, la procedurile în materie fiscală. În urma hotărârilor nr. 42 din 1980 și 87 din 1986 ale Curții Constituționale, anumite dispoziții de reglementare a impozitului local pe venit ( A fost declarată neconstituțională în partea în care acestea nu excludeau, din categoriile de venituri supuse impozitului, veniturile lucrătorilor independenți care nu erau asimilate veniturilor întreprinderii. În 1991, reclamantului, lucrătorului independent, i s-a cerut de la administrația fiscală să plătească taxa pentru veniturile din anul precedent. El a plătit impozitele solicitate. În fața refuzului administrației fiscale de a recunoaște eroarea de aplicare a legii, în septembrie 1994, el sesizează instanța fiscală de primă instanță pentru a obține rambursarea impozitului plătit, susținând calitatea sa de lucrător independent. Aprilie 2011, comisia fiscală centrală a recunoscut dreptul reclamantului de a rambursa o parte din suma plătită, care înțelegea interesele, și a respins acțiunea pentru restul. La 10 aprilie 2013, administrația fiscală a revocat reclamantul. S-a plâns de durata procedurii în fața instanțelor fiscale, reclamantul sesizează instanța judecătorească Pinto Tribunalul a respins cererea în sine pe baza principiilor stabilite în hotărârea Ferrazzini c. Italia ([GC], nr. 44755/95, CEDH 2001 VII). În fața Curții, reclamantul Õ art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 se plânge de durata excesivă a procedurii fiscale și de întârzierea executării deciziei comisiei fiscale centrale. EVALUAREA CURȚII În prezenta cauză, reclamantul nu contestă faptul că dreptul său de credit decurge din plata unei sume de bani către administrația fiscală. Cu toate acestea, CESE consideră că acțiunea desfășurată în fața instanțelor fiscale nu a fost alta decât o acțiune în repetate rânduri a celui indus, având în vedere eroarea vădită a administrației care ar fi luat în considerare veniturile activității sale profesionale asimilabile celor care fac obiectul IULOR, în contrast cu hotărârile Curții Constituționale menționate anterior. Laction în recerere ar fi avut scopul de a permite judecătorilor interni să verifice a posteriori Tribunalul subliniază că această cauză se referă la situația în care contribuabilul, care își îndeplinește obligația de cetățean, a plătit în mod spontan ceea ce autoritatea fiscală i-a cerut din greșeală, și nu la ipoteza inversă în care organismul public încearcă să oblige un contribuabil recalcitant să plătească impozitul. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a furnizat dovada că sumele în litigiu fuseseră plătite cu o rezervă de recerere. În plus, dacă este adevărat că, în recursul său, reclamantul a indicat, printre alte elemente, că a vărsat sumele menționate cu unicul scop de evitare a aplicării sancțiunilor prevăzute în caz de refuz, el și-a concentrat în principal argumentele asupra naturii, caracteristicilor și organizării activității sale profesionale. Odată ce și-a dovedit statutul de lucrător independent care beneficiază de o scutire de la plata impozitului pe profit, acesta a reamintit hotărârile constituționale și a solicitat instanțelor de administrare să confirme existența obligației fiscale împotriva sa și să își recunoască dreptul la rambursarea sumelor plătite. Astfel, în opinia Curții, acțiunea reclamantului viza în principal să conteste existența condițiilor prealabile plății impozitului. Aceasta consideră că natura publică a relației dintre reclamant, în calitate de contribuabil, și statul era în litigiu (a se vedea mutatis mutandis Kalavros c. Grecia, (dec.), n 2762/14, § 42, 17 noiembrie 2015). Prin urmare, chiar dacă anterior a încheiat, în cazuri foarte rare, cu privire la aplicabilitatea articolului 6 (Ediții Periscope c. Franța, 26 martie 1992, seria A n 234-B, p. 66, § 40 și National & Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit, 23 octombrie 1997, § 98, Rec. 1997 VII), cu Hotărârea Ferrazzini (citată anterior, § 29), a afirmat că materia fiscală se află încă în centrul prerogativelor autorității publice, caracterul public al raportului dintre contribuabil și colectivitatea care rămâne predominantă și că litigiile fiscale nu intră sub incidența drepturilor și obligațiilor de natură civilă, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar asupra situației contribuabililor. 10. Prin urmare, Curtea consideră că art. 6 alineatul (1) din Convenție nu este aplicabil în speță. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, declarată incompatibilă cu dispozițiile Convenției și, prin urmare, inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. 11. Pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de efectele pe care le-ar fi avut întârzierea procedurii fiscale și întârzierea plății rambursării asupra situației sale patrimoniale 12. Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia obligația financiară care rezultă din impozitul pe venit sau din contribuții poate să nu cunoască garanția consacrată de art. 1 din Protocolul nr 1 dacă condițiile de rambursare impun persoanei sau entității în cauză o sarcină excesivă sau aduc atingere în mod fundamental situației sale financiare (a se vedea Antonov c. Bulgaria, 58364/10, §§ 58-59, 28 mai 2020, cu trimiteri la Buffalo S.r.l. în lichidare c. Italia, n 38746/97, § 32, 3 iulie 2003 și Eko-Elda AVEE c. Grecia, n 1062/02, § 30 CEDO 2006 IV). 13. Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că această parte a cererii se referă la întârzierea procedurii fiscale, care s-a încheiat la 21 aprilie 2011, și la întârzierea rambursării sumei plătite cu titlu de impozit, care a avut loc la 10 aprilie 2011. aprilie 2013 Or, așteptându-se ca cererea să fi fost formulată la 18 iunie 2015, Curtea constată că acest litigiu a fost prezentat cu mult peste șase luni de la data deciziei interne mai târziu decât este necesar. În consecință, această parte a cererii este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 2 iunie 2022. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
31650/15
Giovanni ANTONUCCI
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme première section, siégeant le 10
mai
2022 en un comité composé de
:
Péter Paczolay,
président,
Raffaele Sabato,
Davor Derenčinović,
juges,
et de Liv Tigerstedt,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
31650/15 contre l’Italie et dont un ressortissant de cet État, M.
Giovanni Antonucci («
le requérant
») né en 1952 et résidant à Trévise, a saisi la Cour le 18 juin 2015
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la
Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La présente affaire porte sur les limites d’applicabilité de l’article 6 de la Convention, dans son volet civil, aux procédures en matière fiscale.
2.
À la suite des arrêts n
os
42 de 1980 et 87 de 1986 de la Cour constitutionnelle, certaines dispositions réglementant l’impôt local sur les revenus («
ILOR
») furent déclarées inconstitutionnelle dans la partie où elles n’excluaient pas, des catégories de revenus soumis à l’impôt, les revenus des travailleurs indépendants qui n’étaient pas assimilés aux revenus d’entreprise.
3.
En 1991, le requérant, travailleur indépendant, se vit demander de l’administration fiscale le payement de l’ILOR pour les revenus de l’année précédente. Il versa les impôts demandés.
4.
Face au refus de l’administration fiscale de reconnaître l’erreur d’application de la loi, en septembre 1994, il saisit la juridiction fiscale de première instance pour obtenir le remboursement de l’impôt payée, faisant valoir sa qualité de travailleur indépendant. Par un jugement définitif du 21
avril 2011, la commission fiscale centrale reconnut le droit du requérant au remboursement d’une partie de la somme versée, compréhensive d’intérêts, et rejeta le recours pour le reste. Le 10 avril 2013, l’administration fiscale remboursa le requérant.
5.
Se plaignant de la durée de la procédure devant les juridictions fiscales, le requérant saisit la juridiction «
Pinto
» d’une demande de réparation pour la durée excessive de la procédure. Les juges internes rejetèrent sa demande en s’appuyant sur les principes dégagés dans l’arrêt
Ferrazzini c. Italie
([GC], n
o
‑
VII).
6.
Devant la Cour, le requérant invoque l’article 6 § 1 de la Convention et l’article
1 du Protocole n
o
1, se plaignant de la durée excessive de la procédure fiscale et du retard dans l’exécution de la décision de la commission fiscale centrale.
7.
Dans la présente affaire, le requérant ne conteste pas que son droit de crédit découle du paiement d’un impôt à l’administration fiscale. Toutefois, il estime que l’action entamée devant les juridictions fiscales n’était autre qu’une action en répétition de l’indu, vu l’erreur manifeste commise par l’administration qui aurait considéré les revenus de son activité professionnelle assimilables à ceux soumis à l’ILOR, en contraste avec les arrêts de la Cour constitutionnelle précités. L’action en répétition aurait eu pour but de permettre aux juges internes de vérifier
a posteriori
le caractère indu du paiement effectué en totalité par le requérant. Il souligne que la présente affaire porte sur la situation où le contribuable, remplissant son devoir de citoyen, a spontanément versé ce que l’autorité fiscale lui a demandé par erreur, et non l’hypothèse inverse où l’organisme public cherche à contraindre un contribuable récalcitrant à payer l’impôt.
8.
La Cour note d’emblée que le requérant n’a pas fourni la preuve que les sommes litigieuses avaient été versées avec une réserve de répétition. En outre, s’il est vrai que, dans son recours, le requérant a indiqué, parmi d’autres éléments, qu’il avait versé lesdites sommes dans le seul but d’éviter l’application des sanctions prévues en cas de refus, il a principalement focalisé ses argumentations sur la nature, les caractéristiques et l’organisation de son activité professionnelle. Une fois prouvé son statut de travailleur indépendant bénéficiant d’une exemption de l’ILOR, il a rappelé les arrêts constitutionnels et demandé aux juridictions tributaires de confirmer l’inexistence de l’obligation fiscale à son encontre et de reconnaître son droit au remboursement des sommes versées.
9.
Ainsi, aux yeux de la Cour, l’action du requérant visait essentiellement à contester l’existence des conditions préalables au payement de l’impôt. Elle estime que la nature publique de la relation entre le requérant, en sa qualité de contribuable, et l’État était en l’espèce prépondérante (voir,
mutatis mutandis
,
Kalavros c.
Grèce,
(déc.), n
o
27602/14, §
42, 17 novembre 2015).
Dès lors, même si auparavant elle a conclu, dans de très rares cas, à l’applicabilité de l’article 6 (
Editions Périscope c. France
, 26 mars 1992, série
A n
o
234-B, p. 66, § 40, et
National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c.
Royaume
‑
Uni
, 23
octobre 1997, §
98,
Recueil
1997
‑
VII), avec l’arrêt
Ferrazzini
(précité, §
29), elle a dit que la matière fiscale ressortit encore au noyau dur des prérogatives de la puissance publique, le caractère public du rapport entre le contribuable et la collectivité restant prédominant, et que le contentieux fiscal échappe au champ des droits et obligations de caractère civil, en dépit des effets patrimoniaux qu’il a nécessairement quant à la situation des contribuables.
10.
Partant, confirmant les conclusions de l’arrêt précité (
ibidem
, §
31), la Cour considère que l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce. Cette partie de la requête doit donc être déclarée incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et partant irrecevable, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
11.
Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint des effets que la lenteur de la procédure fiscale et le retard dans le versement du remboursement auraient eu sur sa situation patrimoniale.
12.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’obligation financière née du prélèvement d’impôts ou de cotisations peut méconnaître la garantie consacrée par l’article 1 du Protocole n
o
1 si les conditions de remboursement imposent à la personne ou à l’entité en cause une charge excessive ou portent fondamentalement atteinte à sa situation financière (voir,
Antonov c. Bulgarie
, n
o
58364/10, §§ 58-59, 28 mai 2020, avec les références à
Buffalo S.r.l. en liquidation c. Italie
, n
o
38746/97, § 32, 3 juillet 2003, et
Eko-Elda AVEE c. Grèce
, n
o
‑
IV).
13.
Cependant, la Cour note que cette partie de la requête concerne la lenteur de la procédure fiscale, qui s’est terminée le 21 avril 2011, et le retard dans le remboursement de la somme versée à titre d’impôt, ayant eu lieu le 10
avril 2013. Or, attendu que la requête a été introduite le 18 juin 2015, la Cour constate que ce grief a été soumis bien au-delà des six mois à partir de la date de la décision interne «
définitive
».
14.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article
35
§§
1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 2 juin 2022.
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Greffière adjointe
Président