DEVECİ c. TÜRKİYE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 42785/11 Hasan DEVEC împotriva Türkiye Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 iunie 2022 într-o cameră compusă din Jon Fridrik Kjølbro, președinte, Carlo Ranzoni, Egidijus Kūris, Branko Lubarda, Gilberto Felici, Saadet Yüksel, Diana Sârcu, judecători, și Hasan Bakurc Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 aprilie 2011, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul, dl Hasan Deveci, este un resortisant turc născut în 1956 și rezident în Trabzon. El a fost autorizat să își apere el însuși interesele, în conformitate cu art. 36 Õ în fine din Regulamentul de procedură al Curții. Guvernul TIN ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cererea privește comunicarea telefonică a reclamantului în temeiul articolului 7 suplimentar din Legea nr. 2559 privind îndatoririle și competențele poliției. La data de 8 noiembrie 2005, un judecător al Tribunalului de Instană al Erzuum a aprobat cererea conducerii provinciale de securitate a Trabzon, care viza comunicarea telefonică a reclamantului, precum și a altor două persoane timp de trei luni, pe motiv că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Măsura de comunicare telefonică aplicată timp de trei luni a luat sfârșit la 6 februarie 2006. La 10 februarie 2006, documentele obținute în timpul aplicării măsurii au fost distruse, în măsura în care nici un element de probă de natură să facă obiectul unei anchete penale nu a fost descoperit în privința persoanei vizate. La 20 și 21 februarie 2008, au fost publicate mai multe articole de presă care conțin informații privind aplicarea acestei măsuri, printre altele împotriva reclamantului. La 24 aprilie 2008, reclamantul a depus o plângere la procurorul Republicii Trabzon cu privire la aplicarea și divulgarea măsurii în cauză. La 16 martie 2009, procurorul districtual al Republicii Trabzon a emis o hotărâre de nejudiciare și a arătat în această privință că decizia de a lua o decizie în legătură cu comunicarea telefonică a reclamantului adoptată de tribunalul districtual al orașului Erzuum în cadrul activităților de dejuriu ale conducerii provinciale de securitate a Trabzon nu a fost afectată. În plus, acesta a constatat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În acest scop, Tribunalul a precizat că decizia de a declara comunicarea făcută de instanța de judecată se referă și la alte persoane decât reclamantul, că documentele referitoare la această măsură erau incluse în dosarul unei proceduri penale privind una dintre aceste persoane ale căror convorbiri telefonice au fost ascultate și că părțile la această procedură penală ar fi putut obține informații și documente din dosarul cauzei. 10. La 15 iunie 2009, tribunalul din Rize a respins opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei procurorului republicii, considerând că aceasta nu a identificat nicio impedință în această decizie. 11. La 15 mai 2008, reclamantul prezentase o cerere Ministerului de Interne pentru a se plânge de comunicarea telefonică. Raportul din 20 martie 2009 referitor la această cerere, pregătit de doi inspectori de poliție, concluzionează că măsura în cauză a fost executată în mod legal, că nu există nicio dovadă cu privire la divulgarea către presă a informațiilor referitoare la această măsură de către agenții publici, dar că aceste informații se aflau în dosarul unei proceduri penale inițiate împotriva unei persoane ascultate de solicitant prin aceeași decizie. 12. Pe de altă parte, printr-o hotărâre pronunțată în cadrul unei acțiuni civile intentate de solicitant cu privire la un articol de presă care relevă măsura în litigiu, instanțele civile, considerând că articolul respectiv constituia un atac asupra drepturilor personale ale persoanei în cauză, au dat dreptul la cererea reclamantului și au condamnat cotidianul care a publicat acest articol să plătească despăgubiri acestuia din urmă. Această decizie a devenit definitivă la 20 iulie 2020. CADRUL JURIDIC INTERNE PERTINENT 13. La art. 22 din Constituția turcă, intitulat "Dreptul de a comunica" este astfel formulat Fiecare are libertatea de a comunica. Confidențialitatea comunicărilor este esențială. Comunicațiile nu pot fi împiedicate și confidențialitatea lor nu poate fi [viol] decât în temeiul unei hotărâri pronunțate în mod corespunzător de un judecător sau, în cazurile în care o întârziere ar fi dăunătoare, în temeiul unui ordin scris al autorității abilitate în acest scop de lege, din unul sau mai multe motive de securitate națională, de ordine publică, de prevenire a unei infracțiuni, de protecție a sănătății publice sau a moralității publice, sau de protecție a drepturilor și libertăților altora. Decizia autorității competente este supusă aprobării judecătorului competent în termen de 24 de ore. Judecătorul [trebuie] să se pronunțe în termen de 48 de ore, în caz contrar decizia este retrasă din oficiu. Instituțiile și instituțiile publice cărora li se vor aplica excepții sunt indicate prin lege. 14. L 2559 privind îndatoririle și competențele poliției din 4 iulie 1934, se citește după cum urmează: Pentru a lua măsuri preventive și de protecție în ceea ce privește integritatea indivizibilă a statului cu țara și țara sa, ordinea constituțională și securitatea generală și pentru a asigura securitatea și securitatea, poliția desfășoară activități de informare la nivel de țară și [în domeniul] virtual, colectează și evaluează informații în acest scop și le transmite autorităților competente sau domeniului de utilizare. Colaborează cu alte agenții de informații ale statului. [Pentru] îndeplinirea obligațiilor menționate la primul paragraf, comunicațiile prin telecomunicații sau datele transmise prin traficul de date între adresele de conexiune la internet și resursele de internet pot fi detectate și ascultate, informațiile de semnal pot fi evaluate și înregistrate, pentru a împiedica Comisia pentru infracțiunile prevăzute la primul paragraf (a), (b) și (c) din art. 250 din Codul de procedură penală (Legea nr. 5271 din 4.12.2004), cu excepția serviciilor de spionaj și a infracțiunilor cibernetice, cu privire la decizia unui judecător sau în cazurile în care o întârziere ar fi dăunătoare, în ceea ce privește ordinea scrisă a directorului general de securitate, a șefului Serviciului de informații al Direcției Generale Securitate sau a șefului Serviciului de Infracționalitate cibernetică [care se referă exclusiv] la infracțiuni informatice. Ordinul scris dat în cazul în care o întârziere ar aduce prejudicii este supus aprobării unui judecător autorizat și competent în termen de 24 de ore. Judecătorul ia o decizie în termen de cel mult 48 de ore. În cazul expirării termenului sau al unei decizii contrare a judecătorului, măsura se suspendă imediat. În acest caz, înregistrările referitoare la conținutul lambului sunt distruse cel târziu în termen de zece zile; [acesta] situație este determinată printr-un raport și acest raport este păstrat pentru a fi prezentat în caz de control. (...) În decizia și în ordinea scrisă, se indică identitatea persoanei căreia i se va aplica măsura, tipul de mijloc de comunicare, numerele de telefon utilizate, adresa de internet relevantă (...), tipul, domeniul de aplicare și durata măsurii și motivele utilizării măsurii. Deciziile pot fi luate cel mult trei luni; acest termen poate fi prelungit prin același mod, până la de trei ori, nu mai mult de trei luni fiecare. Cu toate acestea, dacă este necesar, având în vedere persistența pericolelor în cadrul activităților unei organizații teroriste, judecătorul poate decide prelungirea termenului de cel mult trei luni. În cazul ridicării măsurii aplicate, înregistrările referitoare la conținutul interceptărilor telefonice sunt distruse cel târziu în termen de 10 zile. Situația se stabilește printr-un raport și acest raport este păstrat pentru a fi prezentat în caz de control. În activitățile de informații, se poate efectua o supraveghere prin mijloace tehnice pentru a preveni infracțiunile menționate la prezentul articol și cu condiția ca o hotărâre judecătorească să fie obținută. În plus, pentru a beneficia de informațiile și documentele necesare de la instituțiile și organismele publice și de la organismele de serviciu public, se poate face o cerere scrisă prin prezentarea motivelor. În cazul în care aceste instituții și organisme nu furnizează aceste informații și documente din motive legale sau din motive de secret comercial, aceste informații și documente nu pot fi utilizate decât împreună cu decizia instanței. Înregistrările obținute în cadrul activităților realizate în conformitate cu dispozițiile prezentului articol nu pot fi utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în primul paragraf. Principiul confidențialității se aplică stocării și protecției informațiilor și înregistrărilor obținute. Procurorii Republicii vor deschide din oficiu o anchetă împotriva celor care [încălcă] dispozițiile prezentului alineat, chiar dacă au acționat în exercitarea funcțiilor lor sau datorită funcțiilor lor. Deciziile judecătorilor și ordinele scrise sunt executate de ofițerii Serviciului de Informații al Direcției Generale Securitate și de funcționarii serviciului care au legătură cu infracțiunile cibernetice, [sigiliul se referă la infracțiunile cibernetice]. Data și ora începerii și încheierii operațiunii și identitatea persoanei care efectuează operațiunea se determină printr-un raport. Supravegherea activităților [prevăzute] în acest articol se efectuează cel puțin o dată pe an de către directorii de instituție (...), administratorii teritoriali, Hotărârea Generală Securitate și personalul de inspecție al Ministerului în cauză. Aceste activități pot fi, de asemenea, inspectate de către Consiliul de inspecție al prim-ministrului. Rezultatele inspecțiilor efectuate în acest cadru sunt prezentate Comisiei pentru securitate și informații a Marii Camere naționale turce sub forma unui raport. Operațiunile legate de comunicarea prin telecomunicații specificate în acest articol și interceptările telefonice efectuate în temeiul articolului 135 din Legea nr. 5271 se desfășoară dintr-un singur centru în cadrul procesului de elaborare a tehnologiilor informației și comunicațiilor. Interceptările telefonice [care au loc] contrar procedurilor și principiilor prevăzute în acest articol nu sunt considerate valabile din punct de vedere juridic, iar cei care ascultă în acest mod vor fi [monitorizați] în conformitate cu dispozițiile Codului penal turc n Principiile și procedurile de punere în aplicare a acestui articol sunt prevăzute de un regulament emis de președintele Republicii. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de comunicarea telefonică a acestuia într-un mod neconform dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și de scurgerea către presă a informațiilor privind aplicarea acestei măsuri. Reclamantul susține că aplicarea unei măsuri de comunicare telefonică în ceea ce o privește și scurgerea de la presă a informațiilor referitoare la această măsură subminează dreptul său la respectarea vieții private. În acest sens, acesta invocă art. 8 din convenție, care este formulat astfel în partea sa relevantă în speță: Orice persoană are dreptul la intimitate și familie, la casă și la corespondență. 17. Guvernul susține că, în cazul în care măsura de comunicare telefonică a reclamantului, aplicată în speță de autoritățile naționale, ar trebui considerată o interferență în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, aceasta ar fi prevăzută la art. 22 din Constituție și la art. 7 suplimentar din Legea nr. 2559 și aceasta a urmărit obiectivele legitime ale protecției securității naționale, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor. În plus, Comitetul consideră că această interferență a fost necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopurile legitime urmărite, în măsura în care a fost dispusă de un judecător în conformitate cu dispozițiile legale pentru o perioadă de trei luni, pentru a împiedica comisia pentru infracțiuni și în care datele obținute au fost distruse în termen de zece zile de la sfârșitul acestei perioade, așa cum este prevăzut de lege. Acesta adaugă că a fost încheiat la sfârșitul investigațiilor penale și administrative desfășurate pe care nu există nici o dovadă care să ateste răspunderea autorităților cu privire la scurgerea informațiilor referitoare la măsura în cauză în fața presei. 18. Reclamantul își reiterează acțiunea, așa cum a fost prezentat în formularul său de cerere 19. În ceea ce privește principiile generale în materie de convorbiri telefonice, Curtea face trimitere la hotărârile sale Roman Zakharov c. Rusia ([GC], n 47433/06, § 227-235, 4 decembrie 2015) și Karabeyouilu c. Turcia 30083/10, §§ 65-73, 7 iunie 2016). 20. Această măsură a fost aplicată în cadrul activităților preventive ale poliției, prevăzute la art. 7 suplimentar din Legea nr. 2559 privind îndatoririle și competențele poliției (punctul 14 litera (c). privind).În această privință, aceasta se distinge de o măsură similară prevăzută la art. 135 din Codul de procedură penală, care dispune de convorbirile telefonice în cadrul unei anchete penale (a se vedea Karabeyo , citată anterior, § 39. El nu este de acord cu controversele dintre părți că ingerința în litigiu era prevăzută de lege și urmărea obiective legitime prevăzute la art. 8 alineatul (2), și anume protecția securității naționale, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor. 21. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea observă că, în speță, reclamantul a fost pus sub ascultare telefonică în temeiul unei decizii adoptate de un tribunal autorizat în scopul de a proteja securitatea națională, de a apăra ordinea și de a preveni infracțiunile, din cauza contactelor sale pretinse cu o persoană radicalizată care ar avea legături cu o organizație ilegală (punctul 5 de mai sus). Informațiile obținute în cadrul acestei măsuri nu au fost utilizate împotriva reclamantului în cadrul unei anchete disciplinare, penale sau de altă natură (a se vedea, a contraro Karabeyouilu, citată anterior, §§ 112-121). Aceste date au fost apoi distruse de îndată ce măsura în cauză a încetat să mai fie aplicată (punctul 6 de mai sus). Reclamantul nu poate demonstra că interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale invocate de autoritățile interne pentru aplicarea acestei măsuri au fost arbitrare sau în mod vădit neraționale, astfel încât măsura în cauză să aibă un caracter ilegal (și anume, nu 35285/08, punctul 87, 7 februarie 2017). De asemenea, acesta nu afirmă că dispozițiile legale aplicate în speță nu erau însoțite de garanții adecvate împotriva abuzurilor. Chiar dacă reclamantul nu pare să fi fost informat de către autoritățile de aplicare și de ridicare a măsurii în cauză, lipsa notificării ulterioare a persoanelor afectate de măsuri secrete de supraveghere, imediat după ridicarea acestora, nu poate justifica în sine concluzia că ingerința nu era necesară, într-o societate democratică Într-adevăr, aceasta este tocmai această lipsă de informații care asigură eficiența măsurii constitutive de ingerință (Karabeyolu, menționat anterior, § 73), cu atât mai mult cu cât este vorba despre o măsură adoptată în cadrul activităților poliției. Cu toate acestea, este de dorit să se notifice persoanei vizate după ridicarea măsurilor de supraveghere de îndată ce notificarea poate fi făcută fără a compromite scopul restricției (ibidem 23. Cu condiția ca reclamantul să se plângă și de scurgerea de la presă a informațiilor referitoare la măsura în litigiu, Curtea constată că reclamantul a depus o plângere la procurorul Republicii și o cerere la Ministerul landurilor pe această temă și că nu pare să fi utilizat alte căi de atac pentru a prezenta această delegărie în fața autorităților naționale și pentru a solicita o posibilă despăgubire. Curtea nu are competența de a înlocui propria apreciere cu cea a autorităților interne, care sunt mai bine plasate pentru a evalua dovezile prezentate în fața acestora. În cazul de față, aceste autorități au efectuat o anchetă cu privire la acest aspect pentru a concluziona că nu s-a stabilit că funcționarii publici în cauză erau responsabili pentru divulgarea acestei măsuri presei (punctul 9 și punctul 11 de mai sus). Acestea au furnizat, de asemenea, o explicație plauzibilă cu privire la divulgarea informațiilor referitoare la măsura în cauză (a se vedea, a contrao) Drakšas c. Lituania, nr 36662/04, § 60, 31 iulie 2012, unde autoritățile naționale nu au descoperit persoanele responsabile de scurgere). Procurorul republicii și raportul de inspecție al Ministerului de Interne au indicat în această privință că părțile unei proceduri penale, în cadrul căreia o altă persoană ale cărei conversații telefonice au fost ascultate în temeiul aceleiași decizii, au acces la informațiile și documentele referitoare la măsura în cauză, conținute în dosarul cauzei (punctul 9 și 11 de mai sus). 24. Curtea constată că reclamantul nu furnizează niciun element de natură să facă să se creadă că ancheta efectuată de autorități cu privire la scurgerea informațiilor referitoare la măsura în litigiu de presă au fost inechivoce sau insolvente (a se vedea, Emina 76521/12, § 157, 9 martie 2021).În plus, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . de la solicitant consacrat de articolul Convenției era necesară, într-o societate democratică, protecția securității naționale, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, astfel cum se prevede la art. 8 din Convenție (Aalmoes c. Țările de Jos (dec), nr. 16269/02, 25 noiembrie 2004 și Karabeyo Prin urmare, Comisia consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 septembrie 2022. Hasan Bakkarc Electrolux Jon Fridrik Kjølbro Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

42785/11

Hasan DEVECİ

contre la

Türkiye

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 28 juin 2022 en une chambre composée de

:

Jon Fridrik Kjølbro,

président,

Carlo Ranzoni,

Egidijus Kūris,

Branko Lubarda,

Gilberto Felici,

Saadet Yüksel,

Diana Sârcu,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 avril 2011,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Hasan Deveci, est un ressortissant turc né en 1956 et résidant à Trabzon. Il a été autorisé à assurer lui-même la défense de ses intérêts, conformément à l’article

36 §

2

in fine

du règlement de la Cour.

2.

Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Hacı Ali Açıkgül, chef du service des droits de l’homme au ministère de la Justice de Türkiye.

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

La requête concerne l’interception des communications téléphoniques du requérant en vertu de l’article 7 additionnel de la loi n

o

2559 sur les devoirs et les compétences de la police.

5.

Le 8 novembre 2005, un juge de la cour d’assises d’Erzurum approuva la demande de la direction provinciale de sûreté de Trabzon visant à l’interception des communications téléphoniques du requérant, ainsi que de celles de deux autres personnes pendant trois mois au motif que l’intéressé, considéré radicalisé, serait en contact avec une personne également radicalisée qui aurait des liens avec une organisation illégale.

6.

La mesure d’interception des communications téléphoniques, appliquée pendant trois mois, prit fin le 6 février 2006. Le 10 février 2006, les documents obtenus durant l’application de la mesure furent détruits, dans la mesure où aucun élément de preuve de nature à faire l’objet d’une enquête pénale n’avait été découvert à l’encontre de l’intéressé.

7.

Les 20 et 21 février 2008, plusieurs articles de presse contenant des informations relatives à l’application de cette mesure, entre autres, contre le requérant furent publiés.

8.

Le 24 avril 2008, le requérant porta plainte auprès du procureur de la République de Trabzon concernant l’application et la divulgation à la presse de la mesure litigieuse.

9.

Le 16 mars 2009, le procureur de la République de Trabzon rendit une décision de non-lieu. Il releva à cet égard que la décision d’interception des communications téléphoniques du requérant adoptée par la cour d’assises d’Erzurum dans le cadre des activités d’intelligence de la direction provinciale de sûreté de Trabzon n’était pas entachée d’illégalité. Il constata en outre qu’il n’y avait pas d’élément de preuve suffisant et crédible pour soutenir que les employés de la direction de sûreté de Trabzon avaient causé la fuite des informations relatives à la mesure en question à la presse. Il nota à cet effet que la décision d’interception des communications rendue par la cour d’assises concernait également d’autres personnes que le requérant, que les documents relatifs à cette mesure étaient inclus dans le dossier d’une procédure pénale concernant une de ces personnes dont les conversations téléphoniques avaient été écoutées et que

les parties de cette procédure pénale auraient pu obtenir des informations et documents contenus dans le dossier de l’affaire.

10.

Le 15 juin 2009, la cour d’assises de Rize rejeta l’opposition formée par le requérant contre la décision du procureur de la République en considérant qu’elle n’avait décelé aucune impertinence dans cette décision.

11.

Le 15 mai 2008, le requérant avait présenté une pétition au ministère de l’Intérieur pour se plaindre de l’interception de ses communications téléphoniques. Le rapport du 20 mars 2009 portant sur cette pétition, préparé par deux inspecteurs de police, conclut que la mesure en question avait été exécutée d’une manière légale, qu’il n’y avait aucun élément de preuve concernant la divulgation à la presse des informations relatives à cette mesure par les agents publics, mais que ces informations se trouvaient dans le dossier d’une procédure pénale engagée contre une personne mise sur écoute avec le requérant par la même décision.

12.

Par ailleurs, par une décision rendue dans le cadre d’une action civile intentée par le requérant concernant un article de presse relatant la mesure litigieuse, les tribunaux civils, considérant que ledit article constituait une attaque aux droits personnels de l’intéressé, firent droit à la demande du requérant et condamnèrent le quotidien ayant publié cet article à payer des dommages et intérêts à ce dernier. Cette décision devint définitive le 20

juillet 2020.

LE CADRE JURIDIQUE INTERNE PERTINENT

13.

L’article 22 de la Constitution turque, intitulé «

Liberté de communiquer

», est ainsi libellé

:

«

Chacun a la liberté de communiquer. La confidentialité des communications est essentielle.

Les communications ne peuvent être entravées et leur confidentialité ne peut être [violé] qu’en vertu d’une décision dûment rendue par un juge ou, dans les cas où un retard serait préjudiciable, en vertu d’un ordre écrit de l’autorité habilitée à cet effet par la loi, pour un ou plusieurs des motifs de la sécurité nationale, de l’ordre public, de la prévention d’un crime, de la préservation de la santé publique ou la morale publique, ou de la protection des droits et des libertés d’autrui.

La décision de l’autorité compétente est soumise à l’approbation du juge compétent dans les vingt-quatre heures.

Le juge [doit] statuer dans les quarante-huit heures, faute de quoi la décision est levée d’office.

Les institutions et établissements publics auxquels des exceptions seront appliquées sont indiqués par la loi.

»

14.

L’article 7 additionnel de la loi n

o

2559 sur les devoirs et les compétences de la police du 4 juillet 1934, se lit comme suit

:

«

Afin de prendre des mesures préventives et protectrices concernant l’intégrité indivisible de l’État avec son pays et sa nation, l’ordre constitutionnel et la sécurité générale, et d’assurer la sûreté et la sécurité, la police effectue des activités de renseignement au niveau du pays et [dans le domaine] virtuel, collecte et évalue des informations à cette fin et les transmet aux autorités compétentes ou au domaine d’utilisation. Il coopère avec d’autres agences de renseignement de l’État.

[Pour] l’accomplissement des devoirs visés au premier alinéa, les communications par télécommunication ou les données transmises par le trafic de données entre les adresses de connexion Internet et les ressources internet peuvent être détectées et écoutées, les informations de signal peuvent être évaluées et enregistrées, afin d’empêcher la commission des infractions prévues aux alinéas (a), (b) et (c) du premier paragraphe de l’article 250 du code de procédure pénale (loi n

o

5271 du 4.12.2004), à l’exception des infractions d’espionnage, et des cybercrimes, sur la décision d’un juge, ou dans les cas où un retard serait préjudiciable, sur l’ordre écrit du directeur général de sûreté, du chef du service de renseignement de la direction générale de sûreté ou du chef du service chargé de la cybercriminalité [concernant exclusivement] les cybercrimes. L’ordre écrit donné dans le cas où un retard serait préjudiciable est soumis à l’approbation d’un juge habilité et compétent dans les vingt-quatre heures. Le juge rend sa décision au plus tard dans les quarante-huit heures. En cas d’expiration du délai ou d’une décision contraire du juge, la mesure est immédiatement levée. Dans ce cas, les enregistrements relatifs au contenu de l’écoute sont détruits au plus tard dans les dix jours ; [cette] situation est déterminée par un rapport et ce rapport est conservé pour être soumis en cas de contrôle.

(...)

Dans la décision et dans l’ordre écrit, l’identité de la personne à laquelle la mesure sera appliquée, le type de moyen de communication, les numéros de téléphone utilisés, l’adresse de connexion Internet concernée (...), le type, l’étendue et la durée de la mesure et les motifs du recours à la mesure sont indiqués. Les décisions peuvent être prises pour trois mois au maximum ; ce délai peut être prolongé par la même modalité, jusqu’à trois fois, n’excédant pas trois mois chacune. Toutefois, s’il l’estime nécessaire eu égard à la persistance des dangers dans le cadre des activités d’une organisation terroriste, le juge peut décider de proroger le délai plusieurs fois, pour trois mois au maximum.

En cas de levée de la mesure appliquée, les enregistrements relatifs au contenu des écoutes téléphoniques sont détruits au plus tard dans les dix jours. La situation est déterminée par un rapport et ce rapport est conservé pour être soumis en cas de contrôle.

Dans les activités de renseignement, une surveillance par des moyens techniques peut être effectuée afin de prévenir les infractions visées au présent article et à condition qu’une décision de juge soit obtenue. En outre, afin de bénéficier des informations et documents requis des établissements et organismes publics et des organismes de service public, une demande écrite peut être faite en en exposant les motifs. Dans le cas où ces établissements et organismes ne fournissent pas ces informations et documents pour des raisons légales ou pour des raisons de secret commercial, ces informations et documents ne peuvent être utilisés qu’avec la décision du juge.

Les enregistrements obtenus dans le cadre des activités réalisées conformément aux dispositions du présent article ne peuvent être utilisés à d’autres fins que celles prévues au premier alinéa. Le principe de confidentialité s’applique au stockage et à la protection des informations et des enregistrements obtenus. Les procureurs de la République ouvriront d’office une enquête [contre] ceux qui [violent] les dispositions du présent paragraphe, même s’ils ont [agi] dans l’exercice de leurs fonctions ou en raison de leurs fonctions.

Les décisions des juges et les ordres écrits sont exécutés par les officiers du service de renseignement de la direction générale de sûreté et par les fonctionnaires du service lié aux cybercrimes, [s’il s’agit des cybercrimes]. La date et l’heure du début et de la fin de l’opération et l’identité de la personne effectuant l’opération sont déterminées par un rapport.

La supervision des activités [prévues] dans cet article est effectuée au moins une fois par an par les chefs d’établissement (...), les administrateurs territoriaux, la direction générale de sûreté et le personnel d’inspection du ministère concerné. Ces activités peuvent également être inspectées par le Conseil d’inspection du Premier ministre. Les résultats des inspections effectuées dans ce cadre sont présentés à la commission de la sécurité et du renseignement de la Grande Assemblée nationale turque sous forme d’un rapport.

Les opérations liées à la communication par télécommunication spécifiées dans cet article et les écoutes téléphoniques effectuées dans le cadre de l’article 135 de la loi n

o

5271 sont menées à partir d’un centre unique au sein de l’Établissement des technologies de l’information et des communications.

Les écoutes téléphoniques [menées] contrairement aux procédures et aux principes énoncés dans cet article ne sont pas considérées comme légalement valables, et ceux qui écoutent de cette manière seront [poursuivis] conformément aux dispositions du code pénal turc n

o

5237 du 26.9.2004.

Les principes et les procédures concernant la mise en œuvre de cet article sont prescrits par un règlement émis par le Président de la République.

»

GRIEF

15.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de l’interception de ses communications téléphoniques, selon lui, d’une manière non-conforme aux dispositions du code de procédure pénale, ainsi que de la fuite à la presse des informations relatives à l’application de cette mesure.

EN DROIT

16.

Le requérant allègue que l’application d’une mesure d’interception des communications téléphoniques à son égard et la fuite à la presse des informations relatives à cette mesure portent atteinte à son droit au respect de la vie privée. Il invoque à cet égard l’article 8 de la Convention,

qui est ainsi libellé en sa partie pertinente en l’espèce :

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

»

17.

Le Gouvernement soutient que, si la mesure d’interception des communications téléphoniques du requérant, appliquée en l’espèce à des fins d’intelligence par les autorités nationales, devait être considérée comme une ingérence dans le droit du requérant au respect de la vie privée, elle était prévue par l’article 22 de la Constitution et l’article 7 additionnel de la loi n

o

2559 et qu’elle poursuivait les buts légitimes de la protection de la sécurité nationale, de la défense de l’ordre et de la prévention du crime. Il estime en outre que cette ingérence était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis dans la mesure où elle avait été ordonnée par un juge conformément aux dispositions légales pour une période de trois mois afin d’empêcher la commission de crimes et où les données obtenues ont été détruites dans les dix jours suivant la fin de cette période, tel qu’édicté à la loi. Il ajoute qu’il a été conclu à l’issue des investigations pénale et administrative menées qu’il n’y avait aucun élément de preuve établissant la responsabilité des autorités concernant la fuite des informations relatives à la mesure litigieuse à la presse.

18.

Le requérant réitère son grief tel que présenté dans son formulaire de requête.

19.

S’agissant des principes généraux en matière d’interception des conversations téléphoniques, la Cour renvoie à ses arrêts

Roman Zakharov c.

Russie

([GC], n

o

47143/06, §§ 227-235, 4 décembre 2015) et

Karabeyoğlu c.

Turquie

(n

o

30083/10, §§ 65-73, 7 juin 2016).

20.

La Cour considère que la mise sur écoute de la ligne téléphonique du requérant constitue

bien

une ingérence dans l’exercice par l’intéressé de son droit au respect de sa vie privée et de sa correspondance (

Karabeyoğlu

, précité, § 26). Cette mesure a été appliquée dans le cadre des activités d’intelligence préventives de la police, prévues à l’article 7 additionnel de la loi n

o

2559 sur les devoirs et compétences de la police (paragraphe 14 ci

‑

dessus). À cet égard, elle se distingue d’une mesure similaire prévue à l’article 135 du code de procédure pénale, qui dispose l’interception des conversations téléphoniques dans le cadre d’une enquête pénale (voir,

Karabeyoğlu

, précité, § 39). Il ne prête pas à controverse entre les parties que l’ingérence litigieuse était prévue par la loi et poursuivait des buts légitimes prévus par l’article 8 § 2, à savoir la protection de la sécurité nationale, la défense de l’ordre et la prévention des crimes.

21.

Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour note qu’en l’espèce, le requérant a été mis sur écoute téléphonique en vertu d’une décision adoptée par un tribunal habilité dans le but de préserver la sécurité nationale, de défendre l’ordre et de prévenir les crimes, en raison de ses contacts allégués avec une personne radicalisée qui aurait des liens avec une organisation illégale (paragraphe 5 ci-dessus). Les informations obtenues à l’occasion de cette mesure n’ont pas été utilisées contre le requérant dans le cadre d’une enquête disciplinaire, pénale ou autre (voir,

a contrario

,

Karabeyoğlu

, précité, §§ 112-121). Ces données ont ensuite été détruites dès que la mesure litigieuse a cessé d’être appliquée (paragraphe 6 ci-dessus).

22.

Le requérant n’apporte aucun élément à même de démontrer que l’interprétation et l’application des dispositions légales invoquées par les autorités internes pour appliquer cette mesure aient été arbitraires ou manifestement déraisonnables au point de conférer à la mesure litigieuse un caractère irrégulier (

İrfan Güzel c. Turquie

, n

o

35285/08, § 87, 7 février 2017). Il n’allègue pas non plus que les dispositions légales appliquées en l’espèce n’étaient pas assorties des garanties adéquates contre les abus. Même si le requérant ne semble pas avoir été informé par les autorités de l’application et de la levée de la mesure litigieuse, l’absence de notification ultérieure aux personnes touchées par des mesures de surveillance secrète, dès la levée de celles-ci, ne saurait en soi justifier la conclusion que l’ingérence n’était pas «

nécessaire, dans une société démocratique

». En effet, c’est précisément cette absence d’information qui assure l’efficacité de la mesure constitutive de l’ingérence (

Karabeyoğlu

, précité, §

73), d’autant plus qu’il s’agissait en l’espèce d’une mesure adoptée dans le cadre des activités d’intelligence menée par la police.

Cependant, il est souhaitable d’aviser la personne concernée après la levée des mesures de surveillance dès que la notification peut être donnée sans compromettre le but de la restriction (

ibidem

).

23.

Pour autant que le requérant se plaint aussi de la fuite à la presse des informations relatives à la mesure litigieuse, la Cour note que le requérant a déposé une plainte auprès du procureur de la République et une pétition auprès du ministère de l’Intérieur à ce sujet et qu’il ne semble pas avoir utilisé d’autres voies de recours pour présenter cette doléance devant les autorités nationales et pour demander une réparation éventuelle. Il n’appartient pas à la Cour de substituer sa propre appréciation à celle des autorités internes, lesquelles

sont mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles. En l’espèce, ces autorités ont effectué une enquête sur ce point pour conclure qu’il n’était pas établi que les agents publics concernés étaient responsables de la divulgation de cette mesure à la presse (paragraphe 9 et 11 ci-dessus). Elles ont également fourni une explication plausible concernant la divulgation des informations relatives à la mesure litigieuse (voir,

a contrario

,

Drakšas c. Lituanie

, n

o

36662/04, § 60, 31 juillet 2012, où les autorités nationales n’avaient pas découvert les responsables de la fuite). Le procureur de la République et le rapport d’inspection du ministère de l’Intérieur ont indiqué à cet égard que les parties d’une procédure pénale, dans le cadre de laquelle une autre personne dont les conversations téléphoniques avaient été écoutées en vertu de la même décision était jugé, avaient accès aux informations et documents sur la mesure litigieuse, contenus dans le dossier de l’affaire (paragraphe 9 et 11 ci-dessus).

24.

La Cour observe que le requérant ne fournit aucun élément de nature à faire penser que l’enquête menée par les autorités concernant la fuite des informations relatives à la mesure litigieuse à la presse avaient été ineffective ou défaillante (voir,

Eminağaoğlu c.

Turquie

, n

o

76521/12, § 157, 9 mars 2021). Du reste, l’intéressé a obtenu gain de cause pour sa demande de réparation concernant un article de presse contenant ces informations dans le cadre d’une action civile qu’il avait introduite contre le quotidien l’ayant publié (paragraphe 12 ci-dessus).

25.

À la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que dans les circonstances de l’espèce, l’ingérence dans

le

droit

du requérant consacré par

l’article

8

§

1

de la Convention

était

nécessaire, dans une société démocratique, à la

protection de la

sécurité nationale, à la défense de l’ordre et à la prévention des crimes, telles que prévues par l’article 8

§

2

de la Convention (

Aalmoes c. Pays-Bas

(déc), n

o

16269/02, 25 novembre 2004 et

Karabeyoğlu

, précité, §

110).

26.

Partant, elle estime que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3

a)

et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour,

à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 1

er

septembre 2022.

Hasan Bakırcı

Jon Fridrik Kjølbro

Greffier

Président