3ra-149/21 — anularea actului administrativ individual defavorabil si obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil

3ra-149/21 — anularea actului administrativ individual defavorabil si obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil (Curtea Supremă de Justiție, 2021)

Dosarul nr.3ra-149/21

Prima instanță: Curtea de Apel Chișinău (A.Minciuna, E.Palanciuc, V.Negru)

D E C I Z I E

14 iulie 2021 mun. Chișinău

Colegiul Civil, Comercial și de Contencios Administrativ

lărgit al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele ședinței, judecătorul Tamara Chișca-Doneva

judecătorii Maria Ghervas

Nicolae Craiu

Iurie Bejenaru

Nina Vascan

examinând recursul depus de Consiliul Superior al Magistraturii,

în cauza de contencios administrativ la acțiunea în anulare și în obligare depusă

de Inga Gorlenco împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, terț Aparatul

Președintelui Republicii Moldova cu privire la anularea în tot a actului administrativ

individual defavorabil și obligarea emiterii actului administrativ individual

favorabil,

împotriva hotărârii din 3 decembrie 2020 a Curții de Apel Chișinău, prin care

acțiunea în anulare și în obligare depusă de Inga Gorlenco a fost admisă integral,

c o n s t a t ă :

La data de 10 noiembrie 2020 Inga Gorlenco a depus prin prisma art. 191

alin. (3) Cod administrativ în Curtea de Apel Chișinău acțiune în ordinea

contenciosului administrativ împotriva Consiliului Superior al Magistraturii cu

privire la anularea în tot a actului administrativ individual defavorabil și obligarea

emiterii actului administrativ individual favorabil.

În motivarea acțiunii Inga Gorlenco a indicat, că prin Decretul nr. 1608-VII din

4 iunie 2015 a Președintelui Republicii Moldova, a fost numită în funcția de

judecător la Judecătoria Cahul pe un termen de 5 ani, iar începând cu 1 ianuarie 2017

a fost transferată în funcția de judecător la instanța nou-creată – Judecătoria Cahul,

ceea ce denotă din hotărârea nr. 624/26 din 29 septembrie 2016 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii.

Reclamanta Inga Gorlenco a mai invocat că prin hotărârea nr. 836/37 din

19 decembrie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a fost desemnată

pentru exercitarea atribuțiilor judecătorului de instrucție, pentru perioada

1 ianuarie 2018 – 31 decembrie 2020.

Totodată, prin hotărârile nr. 72/8 din 20 iulie 2018 și, respectiv nr. 42/3 din

5 iunie 2020, Colegiul de evaluare a performanțelor judecătorilor, i-a evaluat

activitatea de la Judecătoria Cahul, atribuindu-i în ambele cazuri calificativul „foarte

bine”.

Ulterior, în temeiul hotărârii nr. 157/13 din 16 iunie 2020 cu privire la cererile

unor judecători, referitor la numirea în funcție până la atingerea plafonului de vârstă,

Consiliul Superior al Magistraturii a propus Președintelui Republicii Moldova

numirea reclamantei în funcția de judecător până la atingerea plafonului de vârstă,

însă la data de 31 iulie 2020, prin Avizul sub nr. 01-06-48, Președintele Republicii

Moldova, în temeiul art. 16 alin.(4) al Legii privind organizarea judecătorească și

art. 11 alin.(3) al Legii cu privire la statutul judecătorului, a solicitat examinarea

suplimentară a doamnei Inga Gorlenco prin prisma integrității și compatibilității cu

interesele funcției de judecător, ca temei invocându-se că judecătorul vizat nu a

satisfăcut criteriul: nivelul abilităților personale, bazate pe o reputație ireproșabilă și

corectitudine în conduita umană, nivelul unei conduite neviciate (poziționîndu-se ca

fiind o persoană cu influiență în organele de autoadministrare judecătorească) -

criteriu care rezultă din multiplele plângeri și sesizări depuse de justițiabili la

organele de administrare judecătorești, care nu au avut o finalitate și nu au fost aduse

la cunoștința publicului.

Drept rezultat, la data de 13 august 2020 avizul Președintelui Republicii

Moldova a fost remis Inspecției Judiciare pentru verificarea informațiilor expuse,

care în vederea executării art. 7/1 alin. (6) lit. d) din Legea cu privire la Consiliul

Superior al Magistraturii, în baza prevederilor pct. 8.1, 8.2 și 8.3 din Regulamentul

cu privire la organizarea, competența și modul de funcționare a inspecției judiciare,

aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 506/24 din

13 noiembrie 2018, a efectuat controlul circumstanțelor indicate în demers.

Astfel, conform notei informative a inspectorului-judecător principal Ioana

Chironeț, care a verificat motivele Președintelui Republicii Moldova, de respingere

a candidaturii doamnei Inga Gorlenco, pentru numire în funcția de judecător până la

atingerea plafonului de vârstă, a fost indicat că „referitor la integritatea și conduita

judecătorului Inga Gorlenco, Inspecția judiciară a purtat discuții cu colegii

judecătorului, care s-au expus pozitiv asupra conduitei etice, eficienței activității

acesteia. Alte fapte legate de activitatea judecătorului nu au fost reținute în cadrul

studierii temeiurilor de refuz a Președintelui Republicii Moldova”.

În acest context, reclamanta a menționat că refuzul Președintelui Republicii

Moldova a fost combătut prin materialele deținute la dosarul personal și nu a fost

motivat și bazat pe probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu

funcția respectivă, de încălcare de către acesta a legislației sau de încălcare a

procedurilor legale de selectare și promovare a lui. Or, obligația de motivare a

refuzului de reconfirmare în funcție prevăzută de art. 11 alin. (4) din Legea cu privire

la statutul judecătorului, reprezintă o garanție esențială pentru asigurarea

independenței judecătorilor.

Cu toate acestea, în cadrul ședinței Consiliului Superior al Magistraturii din

3 noiembrie 2020, prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii

nr. 330/27 fiind examinată Nota informativă a Inspecției judiciare, referitor la

respingerea de către Președintele Republicii Moldova a candidaturii doamnei Inga

Gorlenco, propuse de Consiliu pentru numirea în funcție de judecător până la

atingerea plafonului de vârstă, precum și cererea ultimei de propunere repetată, cu

7 (șapte) voturi pro și 4 (patru) voturi împotrivă, a fost respinsă cererea reclamantei

de propunere repetată referitor la numirea în funcție de judecător până la atingerea

plafonului de vârstă.

În motivarea adoptării actului administrativ enunțat, Consiliul Superior al

Magistraturii a relevat că aspectele invocate în avizul Președintelui Republicii

Moldova referitoare la imagine și carențe etice și deontologice, dar și la reputația

ireproșabilă și corectitudine în conduită, pot fi analizate prin prisma sesizărilor

adresate Consiliului Superior al Magistraturii de justițiabili. Astfel, pe parcursul

anului 2018 pe marginea activității judecătorului Inga Gorlenco a fost înregistrată o

petiție. Iar, în perioada anului 2019 au fost înregistrate 4 petiții, toate fiind depuse

de către Valeriu Lepeha, care au fost examinate și întocmite răspunsuri. În anul 2020

pe marginea activității judecătorului Inga Gorlenco au fost înregistrate 5 petiții, toate

depuse de către Victoria Palencu. Ultima, în cele din urmă a formulat o cerere în

scris, prin care a afirmat că nu a semnat și nu a depus asemenea plângeri pe numele

judecătorului Inga Gorlenco. Totodată, pe parcursul anilor 2018-2020 au fost

înregistrate 7 sesizări, care în urma examinării au fost respinse ca fiind neîntemeiate.

Astfel, după verificarea acestor plângeri Inspecția judiciară cât și Serviciul de

Informații și Securitate, au constatat că în urma verificărilor autorilor plângerilor,

aceștia au formulat dezmințiri precum că dânșii ar fi scris aceste plângeri.

Tot în motivarea hotărârii nominalizate, Consiliul Superior al Magistraturii a

menționat că pe parcursul activității în funcția de judecător, Inga Gorlenco a

demonstrat un nivel înalt de cunoștințe și aptitudini profesionale, respectând etica

profesională și asigurând apărarea drepturilor și libertăților persoanelor.

Necătând la aceasta și contrar celor expuse, în final Plenul Consiliul Superior

al Magistraturii a menționat că, în rezultatul exprimării votului membrilor, cu drept

de vot, prezenți la ședință: 7 (șapte) voturi pro și 4 (patru) împotrivă, judecătorul

Inga Gorlenco nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru a fi propusă

Președintelui Republicii Moldova în vederea numirii în funcția de judecător până la

atingerea plafonului de vârstă.

În opinia reclamantei, hotărârea nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Consiliului

Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă cererea sa de propunere repetată

referitor la numirea în funcție de judecător până la atingerea plafonului de vârstă,

este un act administrativ individual defavorabil ilegal, neîntemeiat și pasibil de a fi

anulat din considerentele ce urmează.

Conform art. 11 alin. (1) și (4) din Legea cu privire la statutul judecătorului nr.

544 din 20 iulie 1995, judecătorii judecătoriilor și judecătorii curților de apel se

numesc în funcție, din numărul candidaților selectați prin concurs, de către

Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al

Magistraturii. Candidații selectați, care întrunesc condițiile specificate la art. 6, se

numesc în funcția de judecător inițial pe un termen de 5 ani. După expirarea

termenului de 5 ani, judecătorii sînt numiți în funcție pînă la atingerea plafonului de

vîrstă de 65 de ani.

Refuzul de numire în funcție sau de reconfirmare în funcție trebuie să fie

motivat și se face în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii. În cazul

apariției unor circumstanțe care necesită o examinare suplimentară, Președintele

Republicii Moldova anunță Consiliul Superior al Magistraturii despre prelungirea

termenului indicat cu 15 zile.

În temeiul art. 137 Cod administrativ coroborat cu art.3 alin. (1) și (2) din Legea

cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nr. 947 din 19 iulie 1996, organul de

autoadministrare judecătorească este constituit din 15 membri. În componența

Consiliului Superior al Magistraturii intră judecători și profesori de drept titulari,

precum și Președintele Curții Supreme de Justiție, ministrul justiției și Procurorul

General care sunt membri de drept, iar în baza art. 24 alin. (1)-(3) din aceiași lege

,,la adoptarea hotărârilor cu privire la cariera judecătorilor, răspunderea disciplinară

a acestora, sancționarea și eliberarea din funcție a judecătorilor, membrii de drept ai

Consiliului Superior al Magistraturii participă fără drept de vot. Consiliul Superior

al Magistraturii pronunță public dispozitivul hotărârii, fapt care se consemnează într-

un proces-verbal. Hotărârea motivată, care conține și numărul de voturi, se

redactează în cel mult 30 de zile și se semnează de președintele ședinței”.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Consiliul Superior al

Magistraturii nr. 947 din 19 iulie 1996, întru exercitarea funcțiilor sale, Consiliul

Superior al Magistraturii are următoarele competențe referitoare la cariera

judecătorilor: face propuneri Președintelui Republicii Moldova sau, respectiv,

Parlamentului de numire, promovare la o instanță superioară, transferare la o instanță

de același nivel sau la o instanță inferioară, de numire în funcția de președinte sau

de vicepreședinte de instanță ori de eliberare din funcție a judecătorilor, președinților

și vicepreședinților instanțelor judecătorești.

Iar în condițiile art. 19 alin. (4) din legea respectivă, în cazul în care

Președintele Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentul respinge candidatura

propusă, Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile art. 11 din Legea cu privire

la statutul judecătorului, art. 16 din Legea privind organizarea judecătorească și

art. 9 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție, poate propune aceeași sau

altă candidatură pentru funcția vacantă cu votul a două treimi din membrii săi.

Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii în prezența condițiilor prescrise de

normele de drept nu deține un drept discreționar cu privire la numirea judecătorului

în funcție până la atingerea plafonului de vârstă de 65 de ani, dar este obligat să

emită actul administrativ individual favorabil solicitat. Or, discreția trebuie distinsă

de decizia obligatorie. Aceasta deoarece în baza dreptului discreționar, autoritatea

publică are o marjă de apreciere și trebuie să încorporeze propriile considerente de

oportunitate în decizia sa. Emiterea unui act administrativ individual discreționar

este descrisă în plan de tehnică legislativă prin verbul „poate” sau „este autorizat”,

care este utilizat de legiuitor în expunerea textului normativ ce autorizează măsura

oficială întreprinsă de autoritatea publică. O dispoziție discreționară poate fi găsită,

de exemplu, la art. 143 alin. (1), 144 alin. (1), 145 alin. (1) și 146 alin. (1) din Codul

administrativ, unde este utilizat verbul „poate”.

Totodată, discreția nu oferă autorităților publice o mână liberă în sine. Mai

degrabă, autoritatea trebuie să-și exercite întotdeauna discreția, așa cum solicită

legiuitorul.

Exercitarea discreției este supusă unor condiții stricte conform art. 137 alin. (1)

Codul administrativ. Autorităților publice i se acordă un spațiu de acțiune și luarea

deciziilor numai în determinarea consecințelor legale care trebuie atinse atunci când

le stabilește legiuitorul. Scopul acordării discreției conform art. 16 alin. (1) din

Codul administrativ este de a permite autorității publice să răspundă flexibil la

diferite probleme. În acest fel, administrația poate lua decizii individuale în cadrul

unui cadru legal, făcând astfel posibilă realizarea unui echilibru între obiectivul legal

abstract și circumstanțele reale.

În această ordine de idei, reclamanta a subliniat că, prin Avizul sub

nr. 01-06-48, Președintele Republicii Moldova a solicitat examinarea suplimentară

a doamnei Inga Gorlenco prin prisma integrității și compatibilității cu interesele

funcției de judecător, făcându-se trimitere la „nivelul unei conduite neviciate

(poziționându-se ca fiind o persoană cu influiență în organele de autoadministrare

judecătorească) - criteriu care rezultă din multiplele plângeri și sesizări depuse de

justițiabili la organele de administrare judecătorești, care nu au avut o finalitate și nu

au fost aduse la cunoștința publicului”.

Contrar faptului ce a fost invocat în Avizul Președintelui, dosarul personal și

Avizul pe numele său a fost remis Consiliului Superior al Magistraturii fără a fi

anexate plângerile în acest sens, pentru a oferi posibilitate organului abilitat,

Inspecția Judiciară de a verifica motivele invocate în aceste plângeri și să le dea o

apreciere cuvenită. Totodată, nu au fost anexate nici rezultatele examinării

plângerilor vizate, mai mult, dânsei personal nu i-au fost aduse la cunoștință pentru

a oferi careva explicații, or, despre aceste plângeri a aflat din conținutul Avizului.

În context, s-a menționat că Comisia de la Veneția a indicat că numirea

judecătorului pentru o anumită perioadă de timp, sau pentru o perioadă de probă,

constituie o amenințare pentru independența și imparțialitatea judecătorului. Astfel,

instituția numirii inițiale a judecătorului pentru o perioadă de 5 ani și reconfirmarea

ulterioară în funcție sunt în contradicție cu cele mai bune practici europene.

Previzibilitatea legii la acest capitol denotă că, de la bun început judecătorii

trebuie să aibă încrederea că vor fi eliberați din funcție doar în cazul în care nu vor

face față rigorilor impuse de profesie și că decizia cu privire la eliberarea din funcție

va fi luată de către organul de autoadministrare a judecătorilor, cu respectarea legii

materiale și procedurilor legale.

Până la excluderea din Constituție a termenului inițial de 5 ani pentru care este

numit judecătorul, Consiliul Suprerior al Magistraturii ar trebui să întreprindă măsuri

pentru a garanta independența judecătorilor. Mai mult, dacă Consiliu ar fi îndreptățit

să decidă asupra eliberării din funcție a judecătorului, legislația ar trebui să instituie

temeiuri și criterii clare în baza cărora organul enunțat ar putea lua această decizie.

De asemenea, Consiliul Suprerior al Magistraturii nu ar trebui să refuze

propunerea pentru reconfirmarea în funcție, decât dacă a constatat că judecătorul nu

merită să mai fie parte din corpul judecătoresc.

Din aceste considerente și ținând cont de faptul că la caz asemenea temeiuri nu

au fost constatate nici în procedura de evaluare, nici de către Inspecția Judiciară, dar

și nici de către Consiliul Superior al Magistraturii în ședința din 3 noiembrie 2020,

iar refuzul Președintelui Republicii Moldova nu a fost motivat, nefiind prezentate

probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcția respectivă, de

încălcare de către aceasta a legislației sau de încălcare a procedurilor legale de

selectare și promovare a lui și având în vedere că din hotărârea nr. 330/27 din

3 noiembrie 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii nu se desprind careva

temeiuri legale privind respingerea cererii judecătorului Inga Gorlenco cu privire la

înaintarea repetată a propunerii de numire în funcția de judecător până la atingerea

plafonului de vîrstă, Inga Gorlenco a depus prezenta acțiune, solicitând:

- anularea hotărârii nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, cu privire la Nota Informativă a Inspecției judiciare

referitor la respingerea de către Președintele Republicii Moldova a candidaturii

doamnei Inga Gorlenco, propuse de CSM pentru numirea în funcția de judecător

până la atingerea plafonului de vârstă, precum și cererea ultimului de propunere

repetată, și

- obligarea Consiliului Superior al Magistraturii de a emite hotărârea, prin care

să admită cererea judecătorului Inga Gorlenco privind propunerea repetată

Președintelui Republicii Moldova a candidaturii judecătorului Inga Gorlenco pentru

numirea în funcția de judecător până la atingerea plafonului de vârstă.

Prin hotărârea din 3 decembrie 2020 a Curții de Apel Chișinău, acțiunea în

anulare și în obligare depusă de Inga Gorlenco a fost admisă integral, fiind dispusă

anularea hotărârii nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii. A fost obligat Consiliul Superior al Magistraturii de a emite

hotărârea, prin care să admită cererea judecătorului Inga Gorlenco privind

propunerea repetată Președintelui Republicii Moldova a candidaturii judecătorului

Inga Gorlenco pentru numirea în funcția de judecător până la atingerea plafonului

de vârstă.

Invocând netemeinicia și ilegalitatea hotărârii enunțate, la data de

7 decembrie 2020, Consiliul Superior al Magistraturii a contestat-o cu recurs, care

ulterior la data de 5 ianuarie 2021 a fost completat cu motivare, solicitând în urma

depunerii motivării recursului, admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate ce

constituie obiectul prezentului recurs cu pronunțarea unei decizii noi, de respingere

a acțiunii.

În motivarea recursului s-au indicat motivele de drept și de fapt invocate în

referința pe marginea acțiunii anexată la dosar, suplimentar invocându-se că

examinând Nota Informativă a Inspecției judiciare referitor la respingerea de către

Președintele Republicii Moldova a candidaturii doamnei Inga Gorlenco, propuse de

CSM pentru numirea în funcția de judecător până la atingerea plafonului de vârstă,

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că judecătorul Inga Gorlenco

nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru a fi propusă repetat Președintelui

Republicii Moldova în vederea numirii în funcția de judecător până la atingerea

plafonului de vârstă.

În aceste împrejurări, invocarea primei instanțe în susținerea pretențiilor sale,

precum că lipsește elementul motivării în hotărârea contestată, care justifică

emiterea unui act administrativ individual, nu pot fi reținute. Or, reclamanta a fost și

este în drept să conteste încălcarea unui drept al său, însă cu respectarea dreptului

discreționar la vot al membrilor Consiliul Superior al Magistraturii.

Cu atât mai mult că în hotărârea contestată a fost indicat explicit numărul de

voturi acumulate de candidat, din care a rezultat ca ultimul nu a acumulat numărul

necesar de voturi.

Potrivit practicii judiciare a Curții Europene, înalta Curte a statuat că textul art.6

al Convenției, obligă instanțele să-și argumenteze deciziile luate, însă, această

obligație nu poate fi înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la

fiecare argument al părților procesului.

Prin urmare, contrar afirmațiilor reclamantei, care au fost preluate greșit de

către prima instanță, hotărârea nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Consiliului

Superior al Magistraturii este una corectă, motivată, legală și întemeiată, adoptată cu

respectarea normelor de drept material și procedural, motiv pentru care pretenția în

partea anulării actului administrativ enunțat urma a fi respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la cerința invocată în acțiune cu privire la obligarea Consiliului

Superior al Magistraturii de a emite hotărârea prin care să admită cererea

judecătorului Inga Gorlenco privind propunerea repetată Președintelui Republicii

Moldova a candidaturii judecătorului Inga Gorlenco pentru numirea în funcția de

judecător până la atingerea plafonului de vârstă, aceasta de asemenea urma a fi

respinsă ca fiind neîntemeiată, or, înaintarea propunerii Președintelui Republicii

Moldova de numire în funcție până la atingerea plafonului de vârstă a judecătorului

ține de competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.

În asemenea circumstanțe, în cadrul examinării cauzei, prima instanță urma a

se limita doar la constatarea condițiilor de nulitate a actului administrativ, fără însă

a decide asupra chestiunii privind înaintarea repetată a propunerii Președintelui

Republicii Moldova de numire în funcție până la atingerea plafonului de vârstă a

judecătorului, pentru a nu admite subrogarea organului colegial competent, expres

prevăzut de lege în exercitarea abilităților sale – Consiliul Superior al Magistraturii.

Ca urmare, prima instanță s-a eschivat de la exercitarea obligației impusă prin

lege, de înfăptuire a actului de justiție, a examinat superficial circumstanțele cauzei,

nu a intrat în esența litigiului și nu a apreciat toate circumstanțele și probele existente

ale cauzei, pronunțând hotărâre neîntemeiată de admitere a acțiunii.

În conformitate cu art. 244 alin. (1) Cod administrativ, hotărârile curții de apel

ca instanța de fond, precum și deciziile instanței de apel pot fi contestate cu recurs.

În conformitate cu art. 245 alin. (1) și (2) Cod administrativ, recursul se depune

la instanța de apel în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei instanței de apel,

dacă legea nu stabilește un termen mai mic. Motivarea recursului se prezintă Curții

Supreme de Justiție în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei instanței de

apel. Dacă se depune împreună cu cererea de recurs, motivarea recursului se depune

la instanța de apel.

Completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios administrativ

al Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme

de Justiție reține că atât recursul cât și motivarea acestuia depuse la data de 7

decembrie 2020 și, respectiv la data de 5 ianuarie 2021 sunt în termen, or, hotărârea

recurată ce constituie obiectul prezentului recurs a fost adoptată la data de

3 decembrie 2020, fiind recepționată de către recurent la data de 16 decembrie 2020

(f.d.183).

La data de 16 decembrie 2020, Curtea Supremă de Justiție a expediat recursul

recurentului Consiliul Superior al Magistraturii în adresa intimatei Inga Gorlenco și

a terțului Aparatul Președintelui Republicii Moldova, cu explicarea dreptului de a

depune referință.

Prin referința depusă la data de 27 ianuarie 2021, Inga Gorlenco a solicitat

declararea ca inadmisibilă a recursului depus Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin referința depusă la data de 9 februarie 2021, Aparatul Președintelui

Republicii Moldova a solicitat casarea integrală a hotărârii instanței de fond, cu

emiterea unei noi decizii, de respingere a acțiunii.

Studiind materialele dosarului în raport cu argumentele invicate în recurs,

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de

Justiție consideră că recursul depus de Consiliul Superior al Magistraturii urmează

a fi respins, cu menținerea hotărârii instanței de fond.

În motivarea concluziei enunțate se rețin următoarele argumente.

În conformitate cu art. 248 alin. (1) lit. a) Cod administrativ, examinând

recursul, Curtea Supremă de Justiție adoptă una dintre următoarele decizii: respinge

recursul.

Totodată, conform art. 22 alin. (1) Cod administrativ, autoritățile publice și

instanțele de judecată competente cercetează starea de fapt din oficiu. Acestea

stabilesc felul și volumul cercetărilor și nu sînt legate nici de expunerile

participanților, nici de cererile lor de reclamare a probelor.

Iar potrivit art. 194 alin. (1) și (2) Cod administrativ, în procedura în prima

instanță, în procedura de apel și în procedura de examinare a recursurilor împotriva

încheierilor judecătorești se soluționează din oficiu probleme de fapt și de drept. În

procedura de examinare a cererilor de recurs, hotărîrile și deciziile contestate se

examinează din oficiu în privința existenței greșelilor procedurale și aplicării corecte

a dreptului material.

La rândul său, aplicabile litigiului sunt și prevederile art. 244 alin. (2) în

coroborare cu art. 231 alin. (2) Cod administrativ, conform cărora pentru procedura

de recurs se aplică corespunzător prevederile cap.III din cartea a treia, dacă din

prevederile prezentului capitol nu rezultă altceva. Pentru procedura în apel se aplică

corespunzător prevederile cap. II din cartea a treia, dacă din prevederile prezentului

capitol nu rezultă altceva.

La acest capitol, Colegiul reține și prevederile art. 219 alin. (1) – (3) Cod

administrativ, potrivit cărora instanța de judecată este obligată să cerceteze starea de

fapt din oficiu în baza tuturor probelor legal admisibile, nefiind legată nici de

declarațiile făcute, nici de cererile de solicitare a probelor înaintate de participanți.

Instanța de judecată depune eforturi pentru înlăturarea greșelilor de formă,

explicarea cererilor neclare, depunerea corectă a cererilor, completarea datelor

incomplete și pentru depunerea tuturor declarațiilor necesare constatării și aprecierii

stării de fapt. Instanța de judecată indică asupra aspectelor de fapt și de drept ale

litigiului care nu au fost discutate de participanții la proces.

Din actele și lucrările dosarului prezentate și necontestate de părți, dar și

determinate de instanța ierarhic inferioară în faza procesuală anterioară se atestă că

prin Decretul nr. 1608-VII din 4 iunie 2015 a Președintelui Republicii Moldova,

reclamanta Inga Gorlenco a fost numită în funcția de judecător la Judecătoria Cahul

pe un termen de 5 ani, iar prin hotărârea nr. 157/13 din 16 iunie 2020, Consiliul

Superior al Magistraturii, a înaintat Președintelui Republicii Moldova propunerea

privind numirea în funcția de judecător până la atingerea plafonului de vârstă la

Judecătoria Cahul, a judecătorului Inga Gorlenco.

În urma examinării candidaturii vizate, prin prisma corespunderii cu exigențele

formulate în Legea cu privire la statutul judecătorului, Președintele Republicii

Moldova, Igor Dodon, a solicitat examinarea suplimentară a candidaturii

judecătorului Inga Gorlenco, prin prisma integrității și compatibilității cu interesele

funcției publice, iar în calitate de argumente, care au stat la baza solicitării

examinării suplimentare a candidaturii judecătorului Inga Gorlenco s-a menționat că

hotărârea nr. 157/13 din 16 iunie 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii nu a

trecut testul de integritate și corespundere a candidatului propus pentru a fi numit în

onorabila funcție de judecător până la atingerea plafonului de vârstă.

Ca urmare, la data de 13 august 2020, avizul Președintelui Republicii Moldova

nr. 01-06-48 din 31 iulie 2020, a fost remis Inspecției Judiciare pentru verificarea

informațiilor expuse, care în vederea executării art. 71 alin. (6) lit. d) din Legea cu

privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în baza prevederilor pct. 8.1, 8.2 și 8.3

din Regulamentul cu privire la organizarea, competența și modul de funcționare a

inspecției judiciare, aprobat prin hotărârea nr. 506/24 din 13 noiembrie 2018 a

Consiliului Superior al Magistraturii, a efectuat controlul circumstanțelor indicate în

demers.

Conform Notei informative a inspectorului-judecător principal Ioana Chironeț,

care a verificat motivele Președintelui Republicii Moldova, de respingere a

candidaturii doamnei Inga Gorlenco, pentru numire în funcția de judecător până la

atingerea plafonului de vârstă, a fost indicat că „referitor la integritatea și conduita

judecătorului Inga Gorlenco, Inspecția judiciară a purtat discuții cu colegii

judecătorului, care s-au expus pozitiv asupra conduitei etice, eficienței activității

acesteia. Alte fapte legate de activitatea judecătorului Inga Gorlenco nu au fost

reținute în cadrul studierii temeiurilor de refuz a Președintelui Republicii Moldova”.

Drept rezultat, la data de 18 august 2020 judecătorul Judecătoriei Cahul, Inga

Gorlenco, a înaintat în adresa Consiliului Superior al Magistraturii, o petiție sub

formă de cerere conform art. 9 alin. (2) și 69 alin. (1) din Codul administrativ, prin

care a solicitat înaintarea repetată către Președintele Republicii Moldova, a

propunerii, cu privire la numirea sa în funcția de judecător până la atingerea

plafonului de vârstă, iar în cadrul ședinței Consiliului Superior al Magistraturii, a

susținut în totalitate cererea înaintată, susținând că motivele invocate de Președenție

nu și-au găsit confirmare, petițiile fiind anonime.

Prin hotărârea nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020, Consiliul Superior al

Magistraturii a respins cererea judecătorului Inga Gorlenco, judecător la Judecătoria

Cahul, cu privire la înaintarea repetată a propunerii de numire în funcția de judecător

până la atingerea plafonului de vârstă. A fost propus Președintelui Republicii

Moldova eliberarea judecătorului Inga Gorlenco, din funcția de judecător al

Judecătoriei Cahul în temeiul art. 25 alin. (1) lit. k) din Legea cu privire la statutul

judecătorului.

Considerând că nu au fost prezentate probe incontestabile de incompatibilitate

a candidatului cu funcția de judecător, de încălcare de către aceasta a legislației sau

de încălcare a procedurilor legale de selectare și promovare a lui și având în vedere

că din actul administrativ individual defavorabil vizat nu se desprind careva temeiuri

legale privind respingerea cererii judecătorului Inga Gorlenco cu privire la înaintarea

repetată a propunerii de numire în funcția de judecător până la atingerea plafonului

de vîrstă, reclamanta Inga Gorlenco s-a adresat instanței de contencios administrativ

a Curții de Apel Chișinău cu prezenta acțiune de apărare a drepturilor pretins

încălcate – dreptul de numire în funcție a judecătorului până la atingerea plafonului

de vârstă, solcitând anularea hotărârii nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii și obligarea Consiliului Superior al

Magistraturii de a emite hotărârea cu privire la admiterea cererii de propunere

repetată a Președintelui Republicii Moldova a candidaturii judecătorului Inga

Gorlenco pentru numirea în funcția de judecător până la atingerea plafonului de

vârstă.

Fiind învestită cu examinarea cauzei în fond, prima instanță având ca obiect

anularea în tot a actului administrativ individual defavorabil și obligarea emiterii

actului administrativ individual favorabil, s-a pronunțat în favoarea temeiniciei

acțiunii, pe care a admis-o integral.

Pentru a hotărâ astfel, instanța de fond a constatat că hotărârea nr. 330/27 din

3 noiembrie 2020 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este ilegală și

urmează a fi anulată pentru faptul că autoritatea publică nu a îndeplinit procedura de

emitere a actului administrativ individual și anume cea de motivare, or, persoana

interesată ale cărei drepturi sunt vizate urmează să cunoască motivele respingerii

cererii sale.

Deși, Consiliul Superior al Magistraturii într-adevăr deține un drept

discreționar la luarea deciziei privind numirea judecătorului până la atingerea

plafonului de vârstă de 65 ani, însă acest drept trebuie înțeles în sensul că, din

motivarea deciziei discreționare, trebuie să poată fi recunoscute și punctele de

vedere din care autoritatea publică a reieșit la exercitarea acestui drept discreționar,

condiții ce la caz lipsesc.

Respectiv, actul administrativ individual defavorabil contestat, nu conține în

sine o motivare completă, clară, cu trimiteri la probe incontestabile de

incompatibilitate a judecătorului Inga Gorlenco pentru numirea acesteia până la

atingerea plafonului de vârstă, de încălcare de către aceasta a legislației sau de

încălcare a procedurilor legale de selectare și promovare a lui.

Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii nu și-a exercitat dreptul

discreționar conform scopului acordat prin lege, iar această încălcare se materializată

prin faptul că actul administrativ contestat a fost emis cu încălcarea procedurii

stabilite, ceea ce poartă un caracter neproporțional scopului urmărit, fapt ce denotă

și ilegalitatea lui în fond, prin prisma art.141 alin. (1) Cod administrativ.

Ce ține de argumentul pârâtului invocat în referința depusă precum că,

hotărârea motivată nr.330/27 din 3 noiembrie 2020 a Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii conține considerentele care justifică emiterea acestui act, fiind

expuse temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza adoptării acesteia, cât și

oportunitatea emiterii actului administrativ, acesta a fost respins ca fiind

neîntemeiat, deoarece temeiurile de fapt și de drept indicate în conținutul hotărârii

contestate contravin reglementărilor legale în vigoare, iar oportunitatea actului

administrativ nu justifică încălcările de lege admise la emiterea acestuia, motiv

pentru care Curtea de Apel Chișinău a conchis asupra temeiniciei acțiunii.

Completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios administrativ

al Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme

de Justiție consideră concluzia instanței de fond despre necesitatea admiterii

integrale a acțiunii justă, ea având la bază cumulul dovezilor administrate în cadrul

dezbaterilor judiciare, cărora le-a fost dată aprecierea juridică cuvenită. Or, Curtea

de Apel Chișinău a stabilit corect situația de fapt și de drept în prezenta speță, a dat

o apreciere obiectivă probelor administrate și a emis o hotărâre întemeiată și legală

care corespunde legislației în vigoare.

Colegiul relevă că întru soluționarea corectă a litigiului dedus judecății nu poate

fi constrâns, la examinarea actului administrativ criticat doar prin prisma normelor

invocate de către reclamantă, ci este liber să le analizeze și în raport cu prevederile

relevante pentru soluționarea justă a litigiului dedus judecății, importante fiind

argumentele aduse în acest sens.

Cu referire la competența jurisdicțională pentru acțiunea în contencios

administrativ, completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios

administrativ menționează că, în conformitate cu prevederile art. 191 alin. (3) din

Codul administrativ, Curtea de Apel Chișinău soluționează în primă instanță

acțiunile în contencios administrativ împotriva hotărîrilor Consiliului Superior al

Magistraturii, ale Consiliului Superior al Procurorilor, precum și acțiunile în

contencios administrativ atribuite în competența sa prin Codul electoral.

Sintagma „hotărîrilor” din dispoziția art. 191 alin. (3) din Codul administrativ,

se referă atât la actele administrative individuale favorabile, cât și actele

administrative individuale defavorabile emise de către Consiliul Superior al

Magistraturii prin acțiune ori omisiune.

Completul specializat în examinarea acțiunilor în contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție conchide că în prezența unui act administrativ individual

emis de către Consiliul Superior al Magistraturii, fără dubii de interpretare

competența jurisdicțională de soluționare a acțiunii în contencios administrativ se

circumscrie Curții de Apel Chișinău, în conformitate cu art.191 alin. (3) din Codul

administrativ.

În continuare, instanța de recurs reține că pentru aprecierea unui act ca fiind act

administrativ nu are importanță denumirea sa formală, dar anume natura juridică a

măsurii. O asemenea concluzie rezultă din definiția legală a actului administrativ

individual prevăzută de art. 10 alin. (1) din Codul administrativ. Astfel, actul

administrativ individual este orice dispoziție, decizie sau altă măsură oficială

întreprinsă de autoritatea publică pentru reglementarea unui caz individual în

domeniul dreptului public, cu scopul de a produce nemijlocit efecte juridice, prin

nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de drept public.

La rândul său, pentru verificarea legalității actului administrativ individual,

reclamantul conform art. 206 alin. (1) din Codul administrativ, precum și în funcție

de scopul urmărit, poate înainta acțiune în contestare, fie acțiune în obligare sau

acțiune în constatare.

Completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios administrativ

al Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme

de Justiție constată că reclamanta Inga Gorlenco a înaintat în instanța de judecată

competentă o acțiune în anulare și în obligare. Conform art. 206 alin. (1) din Codul

administrativ, înaintarea acțiunii în anulare are ca scop anularea în tot sau în parte a

unui act administrativ individual, iar cea în obligare – obligarea autorității publice

să emită un act administrativ individual solicitat de către reclamant și respins de

către pârât.

Astfel, pentru a aprecia argumentele recurentului privind admisibilitatea

acțiunii în contenciosul administrativ, completul specializat în examinarea acțiunilor

de contencios administrativ se va conduce de prevederile art. 9, 10, 11 alin. (1), 17,

20, 39, 163 lit. c), 189, 207, 208, 209, 225 din Codul administrativ în coroborare cu

art. 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nr. 947 din

19 iulie 1997.

Instanța de recurs, în această privință constată respectarea de către reclamantă

a exigențelor legale vis-a-vis de aspectele formale ale cererii de chemare în judecată

conform prevederilor art. 211 – 212 din Codul administrativ.

La aceast capitol, Colegiul reține art. 20 din Codul administrativ care prevede

expres că dacă printr-o activitate administrativă se încalcă un drept legitim sau o

libertate stabilită prin lege, acest drept poate fi revendicat printr-o acțiune în

contencios administrativ, cu privire la care decid instanțele de judecată competente

pentru examinarea procedurii de contencios administrativ, conform prezentului cod.

Completul specializat în examinarea acțiunilor contencios administrativ al

Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de

Justiție notează că dispoziția legală enunțată aplicată în coroborare cu prevederile

art. 5, 17, 39 și 209 din Codul administrativ decelează condițiile de admisibilitate

ale acțiunii în contenciosul administrativ.

În privința condiției activității administrative, art.5 din Codul administrativ,

prevede că, activitatea administrativă reprezintă totalitatea actelor administrative

individuale și normative, a contractelor administrative, a actelor reale, precum și a

operațiunilor administrative realizate de autoritățile publice în regim de putere

publică, prin care se organizează aplicarea legii și se aplică nemijlocit legea.

Respectiv, actul administrativ individual conform art.10 alin. (1) din Codul

administrativ este orice dispoziție, decizie sau altă măsură oficială întreprinsă de

autoritatea publică pentru reglementarea unui caz individual în domeniul dreptului

public, cu scopul de a produce nemijlocit efecte juridice, prin nașterea, modificarea

sau stingerea raporturilor juridice de drept public. Actul administrativ individual se

emite la cerere conform art. 9 alin. (2) din Codul administrativ prin inițierea

procedurii administrative. Procedura administrativă, conform art. 6 alin. (1) din

Codul administrativ, este activitatea autorităților publice cu efect în exterior,

îndreptată spre examinarea condițiilor, pregătirea și emiterea unui act administrativ

individual, spre examinarea condițiilor, pregătirea și încheierea unui contract

administrativ sau examinarea condițiilor, pregătirea și întreprinderea unei măsuri

strict de autoritate publică.

Din analiza cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a solicitat

anularea hotărârii nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii și obligarea Consiliului Superior al Magistraturii de a emite

hotărârea prin care să admită cererea reclamantei privind propunerea repetată a

Președintelui Republicii Moldova a candidaturii judecătorului Inga Gorlenco pentru

numirea în funcția de judecător până la atingerea plafonului de vârstă.

Hotărârea nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii este un act administrativ individual defavorabil.

Completul specializat în examinarea acțiunilor contencios administrativ reține

că prin act administrativ individual defavorabil conform art.11 alin.(1) lit.a) din

Codul administrativ se înțelege actul care impune destinatarilor lor obligații,

sancțiuni, sarcini sau afectează drepturile/interesele legitime ale persoanelor ori care

resping, în tot sau în parte, acordarea avantajului solicitat. Astfel, existența unui

element din cele menționate denotă caracterul defavorabil al actului administrativ

individual.

Iar conform art.11 alin.(1) lit.b) din Codul administrativ, actul administrativ

individual favorabil reprezintă actul care creează destinatarilor săi un beneficiu sau

un avantaj de orice fel.

În accepțiunea art.17 din Codul administrativ, drept vătămat este orice drept

sau libertate stabilit/stabilită de lege căruia/căreia i se aduce atingere prin activitate

administrativă. Reclamanta, Inga Gorlenco revendică apărarea pe calea controlului

judecătoresc a unui drept în sensul art. 17 Cod administrativ, și anume, dreptul de

numire în funcție a judecătorului până la atingerea plafonului de vîrstă.

Totodată, conform art. 208 și 163 lit. c) din Codul administrativ în coroborare

cu art. 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nr. 947 din

19 iulie 1997, acțiunea în contencios administrativ împotriva hotărârilor Consiliului

Superior al Magistraturii se depune nemijlocit în instanța de judecată în termen de

30 zile de la comunicarea actului administrativ individual, astfel, procedura

prealabilă nu se efectuează.

În sensul enunțat, art. 209 alin. (1) din Codul administrativ prevede că, acțiunea

în contestare și acțiunea în obligare se înaintează în decurs de 30 de zile, dacă legea

nu prevede altfel. Acest termen începe să curgă de la: a) data comunicării sau

notificării deciziei cu privire la cererea prealabilă sau data expirării termenului

prevăzut de prezentul cod pentru soluționarea acesteia; b) data comunicării sau

notificării actului administrativ individual, dacă legea nu prevede procedura

prealabilă. Prevederile art.165 alin.(1) referitoare la nesoluționarea în termen se

aplică corespunzător.

Având în vedere că actul administrativ individual defavorabil care se solicită a

fi anulat la caz – hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 330/27

a fost adoptat la data de 3 noiembrie 2020, iar acțiunea în contencios a fost înaintată

de către reclamanta Inga Gorlenco la data 10 noiembrie 2020, instanța de recurs

reține respectarea la caz a termenului de înaintare a acțiunii.

Sub acest aspect, Colegiul reține ca întemeiată concluzia instanței de fond

referitoare la faptul că la caz nu se regăsesc motive de inadmisibilitate a acțiunii în

conformitate cu prevederile art. 207 alin. (2) din Codul administrativ.

Cu referire la temeinicia acțiunii în contenciosul administrativ, instanța de

recurs reține inițial că într-un stat de drept este esențială obligația de respectare a

Legii Supreme, care reprezintă garantul drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului.

Conform art. 16 din Constituție, respectarea și ocrotirea persoanei în Republica

Moldova constituie o îndatorire primordială a statului, o atribuție inalienabilă a

tuturor ramurilor puterii în stat.

În mecanismul statal de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului un factor de primă importanță constituie buna funcționare a autorității

judecătorești, astfel încât să se asigure oricărei persoane dreptul la satisfacție

efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care

violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime (art.20 alin.(1) din

Constituție).

Însă protecția judiciară efectivă și completă se poate realiza doar în condițiile

unei adevărate independențe a autorității judecătorești, în special a judecătorilor.

Acest fapt impune asigurarea autonomiei și independenței puterii judecătorești,

reglementarea constituțională a limitelor și principiilor activității sale.

Dispozițiile constituționale privind separația puterilor în legislativă, executivă

și judecătorească (art.6 din Constituție), privind independența, imparțialitatea și

inamovibilitatea judecătorilor instanțelor judecătorești (art.116 alin.(1) din Legea

supremă), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanțelor judecătorești,

a competenței acestora și procedurii de judecată (art.115 alin.(4) din Constituție)

definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova și consacră justiția

ca o ramură a puterii în stat independentă și imparțială.

Aceste principii constituționale și-au găsit reflectare în legile Republicii

Moldova privind organizarea judecătorească, cu privire la statutul judecătorului, cu

privire la Curtea Supremă de Justiție, cu privire la Consiliul Superior al

Magistraturii, cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor, cu privire la

reorganizarea sistemului instanțelor judecătorești. Aceste legi constituie cadrul legal

care stabilește sistemul garanțiilor juridice pentru buna desfășurare a activității

puterii judecătorești.

Potrivit normelor constituționale, puterea judecătorească se exercită numai prin

instanța judecătorească independentă și imparțială, în persoana judecătorului, unicul

purtător al acestei puteri.

Puterea judecătorească independentă și imparțială constituie un element

fundamental și indispensabil al statului de drept.

Dispozițiile art.114 și art.116 alin.(1) din Constituție în coroborare cu art.17 din

Legea cu privire la statutul judecătorului consacră principiul independenței

judecătorilor, fără de care nu se poate vorbi de o activitate autentică de înfăptuire a

justiției. Realizarea principiului independenței judecătorului, pus la baza autonomiei

autorității judecătorești, se asigură prin procedura de înfăptuire a justiției, modul de

numire, suspendare, demisie și eliberare din funcție a judecătorului.

Măsurile de asigurare eficientă a garanțiilor de competență, independență și

imparțialitate ale judecătorilor sînt stipulate și în Carta Europeană cu privire la

Statutul Judecătorului - un instrument destinat tuturor statelor europene, adoptat în

cadrul celei de-a doua reuniuni multilaterale cu privire la statutul judecătorilor din

Europa, organizată de Consiliul Europei la 8-10 iulie 1998 la Strasbourg.

Carta Europeană cu privire la Statutul Judecătorilor nu are un statut formal, ea

codifică un șir de obiective și principii care sunt consacrate în alte acte juridice

internaționale, cum ar fi Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care au forță

juridică obligatorie.

Unul din principiile generale ale Cartei (pct.1.3.) stipulează că pentru orice

decizie referitoare la selectarea, încadrarea, desemnarea, exercitarea profesiunii sau

încetarea funcțiilor unui judecător statutul prevede intervenția unei instanțe

independente față de puterea executivă și legislativă.

Conform punctului 3.1. al Cartei, decizia de desemnare în funcția de judecător

a candidaților selectați și decizia de repartizare într-o anumită instanță

judecătorească sunt luate de către instanța independentă menționată în punctul 1.3.

sau în baza propunerii, recomandării, avizului, sau cu acordul acestei instanțe.

În Republica Moldova instanța care realizează dispozițiile stipulate în pct.1.3.

și pct.3.1. ale Cartei este Consiliul Superior al Magistraturii. Modul de organizare și

de funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii este reglementat de Constituție

și de Legea organică nr.947-XIII din 19 iulie 1996.

Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent, format în

vederea organizării și funcționării sistemului judecătoresc, care exercită

autoadministrarea judecătorească și este garantul independenței autorității

judecătorești.

Consfințind atribuțiile de bază ale acestui organ de autoadministrare

judecătorească, Constituția – art.123 alin. (1) statuează că Consiliul Superior al

Magistraturii asigură numirea, transferarea, detașarea, promovarea în funcție și

aplicarea de măsuri disciplinare față de judecători.

Așadar, Consiliul Superior al Magistraturii, în baza atribuțiilor constituționale,

exercită două funcții ce izvorăsc din necesitatea protejării independenței

judecătorilor: funcția de a asigura numirea judecătorilor și funcția de a veghea la

respectarea principiului inamovibilității judecătorilor.

Pornind de la statutul constituțional-legal al judecătorului, de la calitatea sa de

purtător al puterii judecătorești, ținând cont de faptul că independența judecătorului

presupune capacitatea sa de a aplica corect legea și de a se caracteriza prin înalte

calități morale, legiuitorul a condiționat selectarea, promovarea, desemnarea

judecătorului printr-o serie de exigențe obiective privind calificarea, onestitatea,

competența și experiența lui de viață.

Asigurând numirea judecătorului, așa cum prevăd dispozițiile Constituției și a

Legii nr.947-XIII, Consiliul Superior al Magistraturii selectează candidaturile pentru

funcția de judecător cu cele mai înalte caracteristici profesionale și morale, prevăzute

de lege, și face propuneri Președintelui Republicii Moldova sau, respectiv,

Parlamentului de numire, promovare la o instanță superioară, transferare la o instanță

de același nivel sau la o instanță inferioară, de numire în funcția de președinte sau

de vicepreședinte de instanță ori de eliberare din funcție a judecătorilor, președinților

și vicepreședinților instanțelor judecătorești, primește jurământul judecătorilor.

După cum s-a menționat, selectarea și desemnarea judecătorilor constituie o

premisă importantă a constituirii și asigurării independenței judecătorului.

Potrivit art.116 alin. (2) din Constituție, judecătorii instanțelor judecătorești se

numesc în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului

Superior al Magistraturii, în condițiile legii. Judecătorii care au susținut concursul

sînt numiți în funcție pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea

termenului de 5 ani, judecătorii vor fi numiți în funcție pînă la atingerea plafonului

de vîrstă, stabilit în condițiile legii.

Deci, procedura de numire a judecătorilor în funcție este stipulată în art. 11 din

Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului.

În corespundere cu art. 11 alin. (1) și (3) din Legea vizată, judecătorii

judecătoriilor și judecătorii curților de apel se numesc în funcție, din numărul

candidaților selectați prin concurs, de către Președintele Republicii Moldova, la

propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Candidații selectați, care întrunesc

condițiile specificate la art.6, se numesc în funcția de judecător inițial pe un termen

de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii sînt numiți în funcție pînă

la atingerea plafonului de vîrstă de 65 de ani.

Președintele Republicii Moldova poate respinge o singură dată candidatura

propusă de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea în funcția de

judecător pe 5 ani sau până la atingerea plafonului de vârstă și numai în cazul

depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcția

respectivă, de încălcare de către acesta a legislației sau de încălcare a procedurilor

legale de selectare și promovare a lui

Respectiv, având în vedere cele menționate și reieșind din prevederile art. 4

alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nr. 947 din

19 iulie 1996, se desprinde că întru exercitarea funcțiilor sale, Consiliul Superior al

Magistraturii are următoarele competențe referitoare la cariera judecătorilor: face

propuneri Președintelui Republicii Moldova sau, respectiv, Parlamentului de

numire, promovare la o instanță superioară, transferare la o instanță de același nivel

sau la o instanță inferioară, de numire în funcția de președinte sau de vicepreședinte

de instanță ori de eliberare din funcție a judecătorilor, președinților și

vicepreședinților instanțelor judecătorești. Iar conform art. 19 alin. (4) din aceiași

lege, doar în cazul în care Președintele Republicii Moldova sau, după caz,

Parlamentul respinge candidatura propusă, Consiliul Superior al Magistraturii, în

condițiile art.11 din Legea cu privire la statutul judecătorului, art.16 din Legea

privind organizarea judecătorească și art.9 din Legea cu privire la Curtea Supremă

de Justiție, poate propune aceeași sau altă candidatură pentru funcția vacantă cu

votul a două treimi din membrii săi.

Sub acest aspect și reieșind din normele legale care reglementează activitatea

Consiliului Superior al Magistraturii rezultă că Consiliul în prezența întrunirii

condițiilor prevăzute de normele de drept materiale deține un drept discreționar cu

privire la numirea judecătorului în funcție până la atingerea plafonului de vârstă de

65 de ani, deoarece fiecare membru al Consiliului este liber să voteze după propria

convingere.

În același timp, Colegiul reține că deși decizia unde se manifestă puterea

discreționară se referă la aspectele care, într-un cadru legal, conferă autorității

publice o anumită libertate de decizie, acest lucru nu presupune în nici un caz

devierea de la litera legii, or, decizia luată în mod discreționar, trebuie să fie una

optimă, să corespundă finalității actului, sensului legislației în vigoare, principiilor

generale ale dreptului intern și internațional, drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, deci să corespundă scopului urmărit, care alcătuiește esența „dreptului

discreționar”, a cărui realizare se efectuează cu respectarea principiilor legalității,

oportunității și a echității.

Cu alte cuvinte, autoritatea publică posedă, o marjă discreționară, în măsura în

care nu afectează de o manieră nejustificată drepturile fundamentale ale persoanei,

adică decizia discreționară trebuie să fie una cuvenită, concluzie ce se desprinde, în

special, din prevederile art. 137 alin. (1) din Codul administrativ, potrivit căruia

autoritățile publice „trebuie” să acționeze cu bună-credință în limitele legal stabilite

și cu respectarea scopului pentru care le-a fost atribuit dreptul. Prin urmare,

Consiliul Superior al Magistraturii era obligat prin lege să își exercite discreția.

Prin prisma art. 225 alin. (1), (2) Cod administrativ, instanța de judecată nu este

competentă să se pronunțe asupra oportunității unui act administrativ. Verificarea

exercitării de către autoritatea publică a dreptului discreționar se limitează la faptul

dacă autoritatea publică: a) și-a exercitat dreptul discreționar; b) a luat în considerare

toate faptele relevante; c) a respectat limitele legale ale dreptului discreționar; d)

și-a exercitat dreptul discreționar conform scopului acordat prin lege.

La acest capitol, relevante întru soluționarea justă a litigiului sunt și prevederile

art. 118 Cod administrativ, potrivit cărora motivarea este operațiunea administrativă

prin care se expun considerentele care justifică emiterea unui act administrativ

individual. În motivare se indică temeiurile esențiale de drept și de fapt pe care le-a

luat în considerare autoritatea publică pentru decizia sa. Din motivarea deciziilor

discreționare trebuie să poată fi recunoscute și punctele de vedere din care autoritatea

publică a reieșit la exercitarea dreptului discreționar. Motivarea trebuie să se refere

și la argumentele expuse în cadrul audierii. Motivarea completă a unui act

administrativ individual cuprinde: a) motivarea în drept – temeiul legal pentru

emiterea actului administrativ, inclusiv formele procedurale obligatorii pe care se

bazează actul; b) motivarea în fapt – oportunitatea emiterii actului administrativ,

inclusiv modul de exercitare a dreptului discreționar, dacă este cazul; c) în cazul

actelor administrative defavorabile – o descriere succintă a procedurii administrative

care a stat la baza emiterii actului: investigații, probe, audieri, opinii ale

participanților contrare conținutului final al actului etc. Motivarea completă este

obligatorie, este parte integrantă a actului administrativ individual și condiționează

legalitatea acestuia.

Raportând la caz cadrul legal enunțat și reieșind din constatările

sus-menționate, completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios

administrativ al Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al

Curții Supreme de Justiție reține că prima instanță corect a ajuns la concluzia

admiterii pretenției reclamantei Inga Gorlenco invocate în acțiune cu privire la

anularea hotărârii nr. 330/27 din 3 noiembrie 2020 a Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii și întemeiat a anulat actul administrativ contestat ca fiind emis

contrar legii.

Aceasta deoarece Consiliul Superior al Magistraturii nu și-a exercitat cu bună-

credință dreptul discreționar în soluționarea procedurii administrative și emiterea

actului administrativ contestat. Or, din actul administrativ individual defavorabil

contestat nu rezultă nici un motiv obiectiv referitor la respingerea solicitării

reclamantei privind propunerea de către pârât Președintelui Republicii Moldova, de

numire în funcția de judecător până la atingerea plafonului de vârstă, adică actul

administrativ individual defavorabil contestat, nu conține în sine o motivare

completă, clară, cu trimiteri la probe, această exigență urmând a fi realizată într-un

mod suficient de explicit, condiții însă ce nu se atestă la caz.

Colegiul are în vedere că principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea

care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt și de drept

care determină adoptarea deciziei respective. Motivarea reprezintă un element

esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului

administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către

organul de decizie.

Amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele

pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz.

Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act

administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și

contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un

mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție

de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice

dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze

controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea

raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia;

desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul

său.

Cu alte cuvinte, emiterea de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii

a hotărârii privind respingerea solicitării cu privire la numirea judecătorului Inga

Gorlenco în funcție până la atingerea plafonului de vârstă de 65 de ani trebuie să

opereze doar atunci când solicitantul se află în prezența unor impedimente legale,

cum ar fi incompatibilitatea, lipsa caracterului ireproșabil constatat sau

nerespectarea procedurii de evaluare.

La caz, aceste circumstanțe lipsesc, or, atât Președintele Republicii Moldova

cât și Consiliul Superior al Magistraturii nu au prezentat probe incontestabile de

incompatibilitate a candidatului cu funcția de judecător, de încălcare de către Inga

Gorlenco a legislației sau de încălcare a procedurilor legale de selectare și promovare

a lui, iar din actul administrativ individual defavorabil vizat nu se desprind careva

temeiuri legale privind respingerea cererii judecătorului Inga Gorlenco cu privire la

înaintarea repetată a propunerii de numire în funcția de judecător până la atingerea

plafonului de vârstă.

Dimpotrivă, respectarea cerințelor de profesionalism, integritate și meritocrație

rezultă din calificativul „foarte bine” acordat de Colegiul de evaluare prin hotărârea

nr.42/3 din 5 iunie 2020, cât și din actul administrativ individual favorabil emis

anterior, în aceleași condiții de Consiliul Superior al Magistraturii – hotărârea

nr.157/13 din 16 iunie 2020, prin care Consiliul Superior al Magistraturii, a înaintat

Președintelui Republicii Moldova propunerea privind numirea în funcția de

judecător până la atingerea plafonului de vârstă la Judecătoria Cahul, a judecătorului

Inga Gorlenco, din care rezultă că pe parcursul a 5 ani, magistrata nu a fost

sancționată disciplinar, nu a fost vizată în hotărârile și deciziile Curții Europene a

Drepturilor Omului, a demonstrat un nivel înalt de cunoștințe și aptitudini

profesionale, stabilind astfel o corespundere obiectivă cu funcția pe care o deține, a

respectat etica profesională, a asigurat apărarea drepturilor și libertăților persoanelor,

onoarei și demnității acestora, fiind specialist bine pregătit, cu spirit de organizare,

coordonare și cunoaștere profundă a legislației și practicii de aplicare a acesteia,

bucurându-se de stima colegilor.

Din aceste circumstanțe nu poate fi reținut și se va respinge argumentul

recurentului Consiliul Superior al Magistraturii precum că actul administrativ

contestat este motivat prin indicarea numărului de voturi acumulat de fiecare

candidat, fiind expuse și temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza adoptării

acesteia, cât și oportunitatea emiterii actului administrativ.

Or, pe lângă faptul că temeiurile de fapt și de drept indicate în conținutul

actului administrativ individual defavorabil contestat contravin reglementărilor

legale în vigoare, iar oportunitatea actului administrativ, nu justifică încălcările de

lege admise la emiterea acestuia, Consiliul Superior al Magistraturii nu a probat și

nu a motivat nici acele situații și condiții legale, care justifică în mod absolut,

hotărârea care a fost adoptată prin raportare la interesul public stabilit de lege, cu

atât mai mult că contrar art. 119 Cod administrativ încălcările reținute denotă și o

problemă de incertitudine și netransparența a hotărârii emise de către Consiliul

Superior al Magistraturii, circumstanțe care generează caracterul incert al actului

administrativ individual defavorabil emis de către autoritatea publică pârâtă.

Aceasta deoarece reclamanta a obținut funcția de judecător prin concurs, și

deține dreptul de a o exercita până la atingerea plafonului de vârstă, nefiind prezente

careva obstacole de ordin legal.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea privind selecția, evaluarea performanțelor

și cariera judecătorilor nr. 154 din 5 iulie 2012, performanțele judecătorilor se

evaluează de către colegiul de evaluare a performanțelor judecătorilor, evaluarea

avînd ca scop stabilirea nivelului de cunoștințe și aptitudini profesionale ale

judecătorilor, cît și a capacității de a aplica cunoștințele teoretice și aptitudinile

necesare în practica profesiei de judecător, stabilirea aspectelor slabe și aspectelor

forte din activitatea judecătorilor, stimularea tendinței de perfecționare a abilităților

profesionale și sporirea eficienței activității judecătorilor la nivel individual și la

nivel de instanțe judecătorești.

Totodată, art. 13 alin. (4) lit. a) din aceași lege, judecătorul este supus evaluării

performanțelor în mod extraordinar și în cazul numirii în funcție pînă la atingerea

plafonului de vîrstă.

În acest context, Colegiul reține că, hotărârea Colegiului de evaluare a

performanțelor judecătorilor constituie un act administrativ individual incontestabil

conform art. 30 și 140 din Codul administrativ și obligatoriu conform art. 139

alin. (4) din Codul administrativ pentru orice persoană, orice autoritate publică,

inclusiv pentru Consiliul Superior al Magistraturii, deci Consiliul Superior al

Magistraturii nu ar trebui să aibă competența să schimbe singur calificativul oferit

ca urmare a evaluării extraordinare a performanțelor, decât doar atunci când

solicitantul se află în prezența unor impedimente legale, cum ar fi incompatibilitatea,

lipsa caracterului ireproșabil constatat sau nerespectarea procedurii de evaluare,

condiții care însă lipsesc în speță.

Completul pentru examinarea acțiunilor în contencios administrativ subliniază

că, controlul judecătoresc efectiv impune instanței de judecată și obligația să verifice

legalitatea actului administrativ individual și prin prisma respectării principiului

proporționalității.

În corespundere cu art. 21 din Codul administrativ, autoritățile publice și

instanțele de judecată competente trebuie să acționeze în conformitate cu legea și

alte acte normative. Exercitarea atribuțiilor legale nu poate fi contrară scopului

pentru care acestea au fost reglementate. Autoritățile publice și instanțele de judecată

competente nu pot dispune limitarea exercitării drepturilor și a libertăților

persoanelor decât în cazurile și în condițiile expres stabilite de lege.

Colegiul reține în principiu, ingerința în drepturile persoanei în cazurile și

condițiile stabilite de lege, însă aceasta trebuie să fie proporțională.

Astfel, conform art. 29 alin. (1) – (3) din Codul administrativ, orice măsură

întreprinsă de autoritățile publice prin care se afectează drepturile sau libertățile

prevăzute de lege trebuie să corespundă principiului proporționalității. O măsură

întreprinsă de autoritățile publice este proporțională dacă: a) este potrivită pentru

atingerea scopului urmărit în temeiul împuternicirii atribuite prin lege; b) este

necesară pentru atingerea scopului; c) este rezonabilă. Măsura întreprinsă de

autoritățile publice este una rezonabilă dacă ingerința produsă prin ea nu este

disproporțională în raport cu scopul urmărit.

Principiul proporționalității se referă la faptul că măsurile prin care se

efectuează o ingerință în drepturile persoanei ar trebui folosite cu atenție și numai

atunci când este cu adevărat urgent. Prin urmare, puterea publică nu ar trebui să

intervină în drepturi mai mult decât este necesar.

În așa fel, o măsură oficială întreprinsă de autoritățile publice este proporțională

dacă: are un scop legitim; este potrivită; necesară și rezonabilă.

Colegiul pentru motivele arătate mai sus conchide că, măsura oficială

întreprinsă de Consiliul Superior al Magistraturii nu este una întemeiată. Din acest

punct de vedere respingerea solicitării reclamantei de către pârâtul-recurent

contravine art. 21 alin. (3) și 29 din Codul administrativ.

Or, scopul legitim urmărit de către Consiliul Superior al Magistraturii prin

adoptarea hotărârii de respingere a solicitării reclamantei privind numirea în funcția

de judecător până la atingerea plafonului de vârstă, nu doar că nu este motivat, dar

nici afirmat.

La acest capitol, Colegiul reține și faptul că o măsură oficială este întotdeauna

potrivită dacă ajută la promovarea obiectivului dorit. Astfel, dacă este sau nu

potrivită cu scopul legitim măsura de respingere a solicitării reclamantei de către

pârât, nu poate fi apreciată din lipsă de elemente de fapt ce urmau au fi acumulate

conform art. 22, 85 alin. (3) și 87 din Codul administrativ, dar și din lipsa scopului

legitim, care nu numai că nu este enunțat, dar nici motivat, circumstanță care denotă

încălcarea prevederilor art. 31 și art. 118 alin. (1) – (3) din Codul administrativ.

Or, nici în referința depusă, nici în recurs, dar nici din dosarul administrativ nu

pot fi desprinse elemente de fapt care ar justifica necesitatea măsurii, și anume

neconfirmarea reclamantei în funcția de judecător până la atingerea plafonului de

vârstă.

Având în vedere că proporționalitatea este în strânsă legătură cu rezonabilul, la

caz lipsește și rezonabilitatea măsurii adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Or, măsura oficială întreprinsă de autoritățile publice este una rezonabilă dacă

ingerința produsă prin ea nu este disproporțională în raport cu scopul urmărit. În

speță, recurentul nu a prezentat nici o probă în conformitate cu prevederile art. 220

alin. (1) și 93 alin. (1) și (2) din Codul administrativ, prin care ar proba

rezonabilitatea măsurii oficiale cu scopul legitim urmărit.

Totodată, conform art. 17 lit. b) din Legea cu privire la statutul judecătorului

nr. 544 din 20 iulie 1995, independența judecătorului este asigurată și prin procedeul

de numire, suspendare, demisie și eliberare din funcție.

La rândul său, punctul 10 din Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al

Judecătorilor Europeni (CCJE), „independența judecătorească este o condiție

obligatorie pentru existența statului de drept și garanția fundamentală a unui proces

echitabil. Judecătorii „au sarcina deciziei finale asupra vieții, libertăților, drepturilor,

obligațiilor și proprietății cetățenilor” (expunerea principiilor fundamentale ale

Națiunilor Unite, preluate în declarația de la Beijing; și articolele 5 și 6 ale

Convenției europene privind drepturile omului). Independența acestora nu este o

prerogativă sau un privilegiu în propriul lor interes ci în interesul statului de drept și

al celor care caută și doresc înfăptuirea justiției”.

Numirea (reconfirmarea) judecătorului joacă un rol decisiv în asigurarea

independenței și imparțialității judecătorului și consolidarea statului de drept, reiese

din prevederile pct. 48 al Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al

Judecătorilor Europeni (CCJE), care prevede că, practica europeană este în general

aceea de a face numiri permanente până la vârsta legală de pensionare.

Mai mult, în Principiile de Bază privind Independența Justiției se statuează că

„Judecătorii, indiferent că sunt numiți sau aleși, trebuie să aibă mandatul garantat

până la o vârstă obligatorie de pensionare sau până la expirarea mandatului lor, în

cazul în care există o astfel de durată.

La acest capitol, Comisia de la Veneția a indicat că numirea judecătorului

pentru o anumită perioadă de timp, sau pentru o perioadă de probă, constituie o

amenințare pentru independența și imparțialitatea judecătorului. Astfel, institutul

juridic al numirii inițiale a judecătorului pentru o perioadă de 5 ani și reconfirmarea

ulterioară în funcție, interpretate în sensul unui dreptului discreționar inexistent, este

și în contradicție cu cele mai bune practici europene în materia respectivă.

Previzibilitatea legii presupune că, de la bun început judecătorii sunt

îndreptățiți să aibă încrederea că vor fi eliberați din funcție doar în cazul în care nu

for face față rigorilor impuse de profesie și că decizia cu privire la eliberarea din

funcție va fi luată de către organul de autoadministrare a judecătorilor, cu respectarea

legii materiale și procedurilor.

Astfel, reglementarea de către Legea fundamentală și cadrul normativ

infra-constituțional al termenului inițial de 5 ani pentru care este numit judecătorul,

nu oferă ulterior un dreptul discreționar Consiliului Superior al Magistraturii de a nu

reconfirma judecătorul în funcție până la atingerea plafonului de vârstă, decât în

anumite împrejurări de ordin obiectiv, care după cum s-a constatat supra în litigiul

dedus judecății lipsesc.

Consiliul Superior al Magistraturii nu este îndreptățit să refuze propunerea

pentru reconfirmarea în funcție, decât dacă a constatat că judecătorul nu merită să

mai facă parte din corpul judecătoresc, conform motivelor expres prevăzute de lege.

La caz, asemenea temeiuri nu au fost constatate nici în procedura de evaluare a

Ingăi Gorlenco, nici de către Inspecția Judiciară, dar și nici de către Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii în ședința din 3 noiembrie 2020, motiv care în

plus justifică temeinicia soluției instanței de fond în această parte.

Cu referire la pretenția invocată în acțiune cu privire la obligarea Consiliului

Superior al Magistraturii de a emite hotărârea, prin care să admită cererea

judecătorului Inga Gorlenco privind propunerea repetată Președintelui Republicii

Moldova a candidaturii judecătorului Inga Gorlenco pentru numirea în funcția de

judecător până la atingerea plafonului de vârstă, aceasta corect a fost admisă de

prima instanță.

Într-adevăr, înaintarea propunerii Președintelui Republicii Moldova de numire

în funcție până la atingerea plafonului de vârstă a judecătorului ține de competența

Consiliului Superior al Magistraturii, însă acest fapt nu poate constitui drept temei

pentru respingerea acțiunii în această parte, în situația în care din actul administrativ

contestat rezultă că organul de autoadministrare judecătorească pe de o parte

nestabilind prin probe incontestabile incompatibilitatea reclamantei cu funcția

respectivă, de încălcare de către aceasta a legislației sau de încălcare a procedurilor

legale de selectare și promovare a lui, pe de altă parte, fără a motiva temeiurile

respingerii cererii reclamantei, în rezultatul exprimării votului membrilor, cu drept

de vot, prezenți la ședință - 7 (șapte) voturi pro și 4 (patru) împotrivă, a conchis că

reclamanta – judecătorul Inga Gorlenco nu a întrunit numărul necesar de voturi

pentru a fi propusă Președintelui Republicii Moldova în vederea numirii în funcția

de judecător până la atingerea plafonului de vârstă.

Respectiv, Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul puterii sale

discreționare, având obligația de a explica de ce a adopat o anumită conduită din mai

multe posibile nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Legii cu privire

la statutul judecătorului și al Legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii.

Or, puterea discreționară nu trebuie confundată cu posibilitatea de a acționa

arbitrar sau fără control, cum se pare că ar sugera-o utilizarea cuvântului

,,discreționar”. Atunci când decizia administrativă nu respectă limitele exterioare

pe care legea le stabilește puterii discreționare a administrației, intervine excesul de

putere, motiv pentru care Colegiul prin prisma art. 1 alin. (1), 3, 39, 206 alin. (1)

lit. b) în coroborare cu art. 224 alin. (1) lit. b) Cod administrativ conchide că și

soluția adoptată de prima instanță în această parte este legală și întemeiată, iar

temeiuri de casare nu există, or, examinând acțiunea în contencios administrativ în

fond, instanța de judecată, în baza unei acțiuni în obligare, anulează în tot sau în

parte actul administrativ individual de respingere a solicitării sau o eventuală decizie

adoptată în procedura prealabilă și obligă autoritatea publică să emită un act

administrativ individual, dacă revendicarea pretenției reclamantului de emitere a

actului este întemeiată, adică înaintarea acțiunii în obligare are anume ca scop –

obligarea autorității publice de a emite un act administrativ individual solicitat de

către reclamant și respins de către pârât.

Subsidiar, completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție subliniază că, examinarea admisibilității

și soluționarea acțiunii în obligare se efectuează într-o strânsă și indisolubilă legătură

organică cu cărțile I și II ale Codului administrativ.

În conformitate cu prevederile art. 206 alin. (1) lit. b) din Codul administrative,

o acțiune în contencios administrativ poate fi depusă pentru obligarea autorității

publice să emită un act administrativ individual (acțiune în obligare).

Astfel, acțiunea în obligare este mijlocul autorizat de lege pentru reclamant de

a obține în privința autorității publice un drept subiectiv public prin emiterea, în

special, a unui act administrativ individual favorabil, atunci când sunt întrunite

condițiile prescrise de norma de drept material public, iar autoritatea publică în mod

ilegal a respins solicitarea respectivă a petiționarului.

Colegiul subliniază că, acțiunea în obligare este admisibilă în situația în care,

procedura administrativă inițiată conform art. 9 alin. (2) și art. 69 alin. (1) și (2) din

Codul administrativ se finalizează cu respingerea actului administrativ individual

solicitat de către petiționar, la caz, a reclamantei de a fi numită în funcția de judecător

până la atingerea plafonului de vârstă.

Procedura administrativă este marcată de un șir de obligații pozitive pe care

autoritatea publică urmează să le onoreze atunci când soluționează o cerere cu privire

la emiterea unui act administrativ individual favorabil. Astfel, urmează să cerceteze

minuțios din oficiu starea de fapt conform art. 22, 85 - 93 din Codul administrativ

pentru a stabili dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de legea materială [art. 21

alin. (1) CA, așa numita rezervă a legii materiale] pentru emiterea actului

administrativ individual solicitat, respectarea egalității de tratament [art. 23 CA],

imparțialității [art. 24 CA], proporționalității [art. 29 CA], securității juridice [art. 30

CA] și motivării [art. art. 31,118 CA].

Colegiul subliniază că, cercetarea din oficiu are o importanță decisivă pentru

întreaga procedură administrativă și o administrație publică eficientă a funcției de

judecător, conform căruia toate faptele relevante pentru cazul individual trebuie să

fie constatate sub propria responsabilitate a autorității. Chiar dacă activitatea unei

autorități depinde de o cerere, procedura suplimentară se bazează pe principiul

anchetei oficiale, care impune autorităților să determine în mod independent toate

circumstanțele care sunt semnificative pentru decizia privind cererea. În cazul în

care autoritățile nu îndeplinesc sau nu îndeplinesc în totalitate această obligație de

anchetă (cercetarea din oficiu), această neîndeplinire a investigațiilor necesare

constituie o încălcare a obligației oficiale.

Colegiul constată că, Consiliul Superior al Magistraturii nu doar că, n-a

respectat egalitatea de tratament în raport cu alți judecători aflați în aceleași condiții,

proporționalitatea, securitatea juridică, dar și-a încălcat obligația oficială de a stabili

faptele care să ateste de ce nu ar întruni reclamantul dreptul la emiterea actului

administrativ individual pentru propunerea de numire în funcția de judecător a Ingăi

Gorlenco până la plafon.

Instanța de recurs constată că miezul și scopul acțiunii depuse de Inga Gorlenco

în obligare, constă în a obliga Consiliul Superior al Magistraturii să emită actul

administrativ individual solicitat și respins petiționarului în procedura

administrativă. Totodată, prin acțiunea în obligare se verifică prin controlul

judecătoresc efectiv dacă reclamantul are dreptul la emiterea actului administrativ

individual solicitat, iar în cazul în care acest drept este întrunit, instanța de judecată

obligă autoritatea să emită actul solicitat. Colegiul reține că în acțiunea în obligare a

Ingăi Gorlenco, nu instanța emite actul în locul autorității, dar doar o obligă pe

aceasta la emiterea actului administrativ individual, și doar în cazul în care

autoritatea publică nu execută benevol hotărârea judecătorească, atunci pentru

restabilirea legalității [art. 21, 36 din CA] și accesul efectiv la controlul judecătoresc

[art. 39 CA], instanța de apel ca instanța de executare silită, în cazuri adecvate și în

lipsă de pasivitate ilegală [art. 28, 229 CA] emite actul administrativ individual

prescris în hotărârea judecătorească.

Totodată, corelativ obligației autorității publice [textul „obligarea ...” art. 206

alin. (1) lit. b) din CA] de a emite actul administrativ individual revine dreptului

petiționarului/reclamantului în sensul art. 17 Codul administrativ la emiterea actului

solicitat.

Colegiul pentru a respecta standardul de claritate și motivare a hotărârii

judecătorești, precizează cu titlu legal și jurisprudențial că, un număr impunător a

litigiilor de contencios administrativ se circumscriu acțiunii în obligare.

Așadar, în lipsa reglementării acțiunii în obligarea, statul de drept este o

categorie iluzorie, iar autoritățile publice care au obligația de a respecta drepturile

persoanei, nu ar putea fi impuse la îndeplinirea îndatoririlor legale, atunci când

aplică legea în privința cetățenilor, iar drepturile persoanei ar fi doar niște categorii

ipotetice, teoretice și iluzorii, în lipsa unei administrații publice legale, egale,

proporționale, imparțiale, eficiente, transparente și a controlorului judecătoresc

efectiv asupra activității administrative desfășurată de autoritățile publice, statul ar

deraia din servitor prietenos al cetățeanului într-un instrument de opresiune, de

subminare a demnității omului și de obstrucționare a dezvoltării societății.

Colegiul menționează că, în conformitate cu prevederile art. 224 alin. (1) lit. b)

din Codul administrativ în baza unei acțiuni în obligare, anulează în tot sau în parte

actul administrativ individual de respingere a solicitării și o eventuală decizie

adoptată în procedura prealabilă și obligă autoritatea publică să emită un act

administrativ individual, dacă revendicarea pretenției reclamantului de emitere a

actului este întemeiată.

În senul prevederilor art. 206 alin. (1) lit. b) și 224 alin. (1) lit. b) din Codul

administrativ se rețin următoarele.

i) Dacă din starea de fapt subsumată normelor de drept material public, rezultă

că, reclamantul deține dreptul la emiterea actului administrativ individual, atunci

instanța de judecată anulează actul administrativ individual defavorabil [art. 10 și 11

alin. (1) lit. a) CA] de respingere a cererii [art. 9 alin. (2), art.69 alin. (1), art. 64

alin. (2), art. 78 CA] și eventuala decizie de soluționare a cererii prealabile (art. 162

alin. (3) lit. b), art. 167 și 168 CA) și obligă autoritatea publică să emite actul

administrativ individual solicitat și respins neîntemeiat de autoritatea publică.

ii) Sintagma „să emită” se aplică inter alia cu prevederile art. 132 Codul

administrativ. Conform acestui articol „prin emiterea unui act administrativ

individual se înțelege, atât emiterea lui de către prim-ministru și autoritățile publice

cu conducere unipersonală, cît și adoptarea lui de către Guvern și autoritățile publice

cu conducere colegială”. Conducerea colegială a unei autorități publice adoptă

decizii prin vot.

iii) Scopul și esența acțiunii în obligare cât și a hotărârii de admitere a acțiunii

în obligare rezidă în obligarea autorității publice de a emite actul administrativ

individual la care are dreptul reclamantul. Se reține că, conjuncția „și” din textul

art. 224 alin. (1) lit. (b) Cod administrativ, indică că, este necesară atât anularea

actului administrativ de respingere a cererii cât și obligarea autorității publice de

emitere a actului administrativ individual.

Astfel, deși se anulează actul administrativ individual de respingere a cererii

petiționarului, aceasta nu reprezintă o acțiune în contestare, care este distinctă și

prevăzută de art. 206 alin. (1) lit. a) și 224 alin. (1) lit. a) din Codul administrativ,

dar un element organic al hotărârii în obligare. Obligarea autorității publice la

emiterea actului administrativ individual, nu poate opera decât în prezența anulării

actului de respingere a cererii, care reprezintă un obstacol juridic. Or, neanularea

actului administrativ de respingere a solicitării petiționarului, în cazul acțiunii în

obligare, ar genera o situație contradictorie și de excludere reciprocă. Actul

administrativ individual defavorabil de respingere a cererii ar căpăta autoritatea de

lucru decis conform art. 140 Cod administrativ, iar prezența acestuia ar împiedica

autoritatea publică obligată de instanța de judecată să execute (emită) actul la care a

fost obligat. Din aceste motive anularea actului administrativ individual defavorabil

de respingere a cererii și obligarea la emiterea actului administrativ individual

favorabil constituie un tot întreg juridic, complex, care nu poate fi divizat. Or,

obligarea emiterii actului administrativ individual este ființa juridică a acțiunii în

obligare. Acest întreg juridic, adică anularea actului administrativ individual

defavorabil de respingere a cererii și obligarea la emiterea actului administrativ

individual favorabil, are loc numai dacă reclamantul are dreptul la actul

administrativ individual solicitat autorității publice.

Colegiul subliniază că, concluzia enunțată se impune din imperativ textului

art. 224 alin. (1) lit. b) din Codul administrativ, care prevede că, dacă revendicarea

pretenției reclamantului de emitere a actului este întemeiată, atunci, în acțiunea în

obligare, instanța de judecată anulează în tot sau în parte actul administrativ

individual de respingere a solicitării și obligă autoritatea publică să emită un act

administrativ individual. Noțiunea „pretenția” se are în vedere la emiterea actului

administrativ individual, conform art. 206 alin. (1) lit. b) din Codul administrativ.

Pentru a exclude eventualele neclarității din partea părților la proces și a

societății, Colegiul subliniază că, pentru acțiunea în obligare, dacă este admisă este

necesară colaborarea autorității publice, care are obligația de a emite actul

administrativ individual la care a fost obligată. Pe când, în cazul acțiunii în

contestare, protecția survine fără intervenția autorității publice. Hotărârea de

admitere a acțiunii în contestare în conformitate cu prevederile art. 206 alin. 1 lit. a)

și art. 224 alin. (1) lit. a) din Codul administrativ substituie actul ilegal, fapt datorat

efectului retroactiv anulării conform art. 228 alin. (1) din Codul administrativ, iar

protecția dreptului [art. 17 CA] survine imediat prin efectul legii. De aceea hotărârile

de admitere a acțiunii în contestare nu se supun executării silite, cu excepția art. 224

alin. (2) din Codul administrativ, iar hotărârile judecătorești în obligare prin natura

lor juridică și finalitate sunt supuse executării silite, dacă autoritatea publică nu emite

actul administrativ benevol.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Colegiul observă că prima

instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice

caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru

faptele cauzei, iar motivarea instanței de fond are o legătură logică cu argumentele

dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Din aceste considerente și ținând cont de faptul că cererea de recurs este

neîntemeiată, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a respinge recursul, cu menținerea actului

judecătoresc ce a constituit obiectul recursului.

În conformitate cu art. 248 alin. (1) lit. a) și alin. (2) Cod administrativ,

completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios administrativ al

Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de

Justiție,

d e c i d e:

Se respinge recursul depus de Consiliul Superior al Magistraturii.

Se menține hotărârea din 3 decembrie 2020 a Curții de Apel Chișinău, în cauza

de contencios administrativ la acțiunea în anulare și în obligare depusă de Inga

Gorlenco împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, terț Aparatul Președintelui

Republicii Moldova cu privire la anularea în tot a actului administrativ individual

defavorabil și obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil.

Decizia este irevocabilă.

Președintele ședinței,

judecătorul Tamara Chișca-Doneva

judecătorii Maria Ghervas

Nicolae Craiu

Iurie Bejenaru

Nina Vascan