2ra-1137/19 — încasarea datoriei, penalității, dobânzii de întârziere,

2ra-1137/19 — încasarea datoriei, penalității, dobânzii de întârziere, (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr.2ra-1137/19

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani (Jud: D. Dulghieru)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (Jud: S. Iorgov, O. Cojocaru, B. Bîrca)

ÎNCHEIERE

19 iunie 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecătorii Maria Ghervas

Nina Vascan

examinând admisibilitatea recursului declarat de către Denis Solonenco

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Mihai Șontea

împotriva lui Denis Solonenco cu privire la încasarea datoriei, penalității și dobânzii

de întârziere

împotriva deciziei din 7 februarie 2019 a Curții de Apel Chișinău, prin care s-

a respins apelul depus de Denis Solonenco și s-a menținut hotărârea din 31 mai 2018

a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani,

constată:

La 12 decembrie 2017, Mihai Șontea a depus cerere de chemare în judecată

împotriva lui Denis Solonenco cu privire la încasarea datoriei, penalității și dobânzii

de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamantul a indicat că, la 22 iunie 2016, a încheiat

contract de împrumut nr. 3782 cu Denis Solonenco, autentificat notarial, conform

căruia a transmis lui Denis Solonenco cu titlu de împrumut suma de 13 700 euro, cu

termenul de rambursare de pînă la 30 august 2016.

De asemenea, reclamantul a specificat că la 11 iulie 2016, a încheiat contract

de împrumut nr. 4252 cu Denis Solonenco, autentificat notarial, potrivit căruia a

transmis lui Denis Solonenco cu titlu de împrumut suma de 15 000 euro, cu termenul

de rambursare de pînă la 11 septembrie 2016.

Reclamantul a specificat că până la data scadentă, Denis Solonenco nu a

rambursat suma datoriei în mărime totală de 28 700 euro, iar din acest considerent a

fost nevoit să se adreseze cu prezenta acțiune.

Mihai Șontea a accentuat că conform contractelor de împrumut, Denis

Solonenco s-a obligat că în caz de întârziere la achitarea datoriei, v-a achita o

penalitate în valoare de 1% pentru fiecare zi de întârziere, ceea ce constituie 24 660

euro având în vedere contractul de împrumut nr. 3782 din 22 iunie 2016 și 27 000

1

euro în conformitate cu contractul de împrumut nr. 4252 din 11 iulie 2016, în total

51 660 euro.

Totodată reclamantul a considerat că, la caz urmează a fi aplicate prevederile

art. 619 alin. (2) Cod civil, întrucât restituirea împrumutului constituie o obligație

pecuniară.

Prin urmare, reclamantul a specificat că pârâtul urmează să achite o dobândă

de întârziere în sumă de 2958 euro pentru perioada 31 august 2016 -20 noiembrie

2017 în temeiul contractului de împrumut nr. 3782 din 22 iunie 2016 și 3144 euro

în temeiul contractului de împrumut nr. 4252 din 11 iulie 2016, în total 6102 euro.

Reclamantul Mihai Șontea a solicitat încasarea din contul lui Denis Solonenco

în beneficiul său a datoriei în sumă de 28 700 euro, dobânda de întârziere în sumă

de 6102 euro, penalitatea în mărime de 51 660 euro, cheltuielile de judecată ce

constau din taxa de stat achitată la depunerea acțiunii.

La 1 martie 2018, Mihai Șontea a depus cerere de majorare a pretențiilor,

solicitând suplimentar încasarea din contul lui Denis Solonenco în beneficiul său a

dobânzii de întârziere în sumă de 1236 euro pentru perioada 21 noiembrie 2017 -1

martie 2018 (f.d. 36).

La 31 mai 2018, Mihai Șontea a depus cerere de majorare a pretențiilor,

solicitând suplimentar încasarea din contul lui Denis Solonenco în beneficiul său a

dobânzii de întârziere în sumă de 597 euro pentru perioada 13 aprilie -31 mai 2018

(f.d. 49).

Prin hotărârea din 31 mai 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani,

acțiunea a fost admisă parțial, fiind încasat din contul lui Denis Solonenco în

beneficiul lui Mihai Șontea datoria în sumă de 28 700 euro, dobânda de întârziere

în mărime de 8446 euro, penalitatea în sumă de 28 700 euro convertiți în valută

națională la data executării hotărârii, cheltuielile de judecată ce constau din taxa de

stat achitată la depunerea acțiunii în sumă de 25000 lei, cheltuielile de asistență

juridică în sumă de 4000 lei și cheltuielile de executare în sumă de 2080 lei (f.d. 61-

66).

Prin decizia din 7 februarie 2019 a Curții de Apel Chișinău, a fost respins

apelul depus de Denis Solonenco și menținută hotărârea din 31 mai 2018 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani. A fost încasat din contul lui Denis Solonenco

în beneficiul lui Mihai Șontea dobânda de întârziere în sumă de 3083 euro, pentru

perioada 31 mai 2018-7 februarie 2019, taxa de stat în sumă de 1358 lei și cheltuielile

de asistență juridică în mărime de 1500 lei (f.d. 107-117).

Pentru a hotărî astfel, instanțele de judecată au reținut că pretențiile înaintate de

către Mihai Șontea sunt just întemeiate în baza prevederilor art. 867 alin. (1) Cod

civil, deoarece reieșind din prevederile contractele de împrumut nr. 3782 din 22 iunie

2016 și nr. 4252 din 11 iulie 2016 autentificate notarial, Denis Solonenco a luat cu

titlu de datorie suma de 28 7000 euro, pe care nu a rambursat-o în termenul stabilit.

Totodată instanțele de judecată au considerat că clauza penalității în mărime de

1% inclusă în contractele de împrumut este excesiv de înaltă comparativ cu procentul

practicat de obicei în alte contracte de acest gen, care este 0,1%. Prin urmare, având

în vedere acest fapt, instanțele conform art. 630 alin. (1) Cod civil au dispus

2

admiterea pretenției cu privire la încasarea penalității până la cuantumul datoriei în

sumă de 28 700 euro.

Suplimentar, Curtea de Apel Chișinău, în conformitate cu conform art. 372 alin.

(3) Codul de Procedură Civilă a considerat întemeiată cerința lui Mihai Șontea cu

privire la încasarea în beneficiul său a dobânzii de întârziere în sumă de 3083 euro,

pentru perioada de după emiterea hotărârii primei instanțe și anume 31 mai 2018-7

februarie 2019.

La 4 aprilie 2019, Denis Solonenco, a depus recurs împotriva deciziei 7

februarie 2019 a Curții de Apel Chișinău, solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe cu trimiterea cauzei la rejudecare

în prima instanță.

Recurentul Denis Solonenco în motivarea recursului, a indicat că instanțele de

judecată la adoptarea hotărârilor contestate, au aplicat și interpretat eronat normele

dreptului material aplicabile raportului juridic litigios.

Astfel recurentul a menționat că instanța de apel la examinarea cauzei a încălcat

normele de drept procedural, întrucât a examinat cauza în lipsa sa.

Totodată recurentul a afirmat că instanța de apel a admis cererea intimatului cu

privire la încasarea dobânzii de întârziere pentru perioada de după emiterea hotărârii

primei instanțe, fără a-i aduce la cunoștință cererea respectivă. Mai mult, recurentul

a notat că prin încasarea dobânzii de întârziere, instanța de apel i-a înrăutăți situația

în propria cale de atac.

La 17 mai 2019, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură civilă,

Curtea Supremă de Justiție i-a comunicat cererea de recurs lui Mihai Șontea

informându-l că referința se depune în termen de o lună de la data primirii scrisorii.

In mod corespunzător, dacă referința nu a fost prezentată în termenul stabilit,

admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia.

La 18 iunie 2019, Mihai Șontea a înaintat referință la cererea de recurs depusă

de Denis Solonenco, prin care a solicitat declararea recursului ca fiind inadmisibil.

Analizând admisibilitatea recursului, conform art. 440 din Codul de procedură

civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră inadmisibilă cererea de recurs formulată de Denis

Solonenco, din următoarele motive.

În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul

raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs și

face un raport verbal în fața completului de judecată instituit în conformitate cu

alin.(2).

În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale.

Astfel, în atare situație, instanța de judecată a constatat că recursul declarat de

Denis Solonenco la 4 aprilie 2019 este depus în termenul prevăzut de art. 434 alin.

(1) din Codul de procedură civilă.

În aceeași ordine de idei, materialele cauzei au confirmat faptul că recursul nu

a fost examinat anterior, fiind respectate, totodată, dispozițiile art. 430 din Codul de

procedură civilă.

3

În continuare, audiind raportul verbal al judecătorului-raportor și verificând

încadrarea în dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă a

temeiurilor invocate în recurs, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție constată existența temeiului prevăzut la

art. 433 lit. a) CPC, din următoarele considerente.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părțile și

alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural. Temeiurile declarării recursului sunt enumerate

exhaustiv în alineatele (2), (3) și (4) ale acestui articol.

Rațiunea acestor dispoziții legale fundamentează ideea potrivit căreia

judecarea recursului exercitat conform Secțiunii II-a, Capitolul XXXVIII din Codul

de procedură civilă, are un caracter devolutiv și privește doar problemele de drept

material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în

fapt. În aceste condiții, trebuie observat caracterul extraordinar al aceste căi de atac,

la care se poate recurge doar în cazurile excepționale enunțate de dispozițiile art. 432

alin. (2), (3), (4) din Codul de procedură civilă.

Din acest punct de vedere, completul Colegiului își propune să verifice esența

și temeiurile recursului, precum și argumentele privind caracterul nelegal al deciziei

atacate, în limitele în care au fost formulate și prin prisma drepturilor garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).

Instanța subliniază că în materie civilă Convenția nu garantează un drept de

recurs, dar că o eventuală procedură de examinare a admisibilității acestuia face

incident articolul 6 (a se vedea, inter alia, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie

2009, para. 24; Akaki Tchaghiashvili v. Georgia, 2 septembrie 2014, para. 34).

În plus, un stat care dispune de astfel de instanțe de recurs are obligația să se

asigure că justițiabilii se bucură de principiile unui proces echitabil garantate de art.

6 alin. (1), în special de dreptul de acces la o instanță și de dreptul de a fi audiat. (a

se vedea, de exemplu, Erfar – Avef v. Grecia, 27 martie 2014, para. 39 – 40;

Lebedinschi v. Republica Moldova, 16 septembrie 2015, para. 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la

un tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității

contestațiilor înaintate prin intermediul căilor de atac, întrucât însăși natura sa

solicită o reglementare specială din partea statului, care beneficiază de o anumită

marjă de apreciere. În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri introduse

pe o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o

cale de atac ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie

2016, para. 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, para. 64).

În același timp, în jurisprudența sa consecventă, Curtea Europeană a precizat

că interpretarea normelor de procedură reprezintă o chestiune de drept intern și ține,

în principiu, de competența instanțelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei

cereri de acest tip (a se vedea, de exemplu, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), ibidem,

para. 25; Vučković și alții v. Serbia (excepții preliminare), 25 martie 2014, para. 80;

Miessen v. Belgia, ibidem, para. 70).

4

Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea

de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4).

În același context, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură civilă

prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de

drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alineatul (4) stabilește că

săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare

a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar fi putut

conduce la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs consideră

că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau în cazul

în care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului.

Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de

articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă urmăresc protejarea

interesului părții, precum și competența asigurării interpretării unitare a legii de către

Curtea Supremă de Justiție. Aceste limitări urmăresc un scop legitim, îndeplinind

cerințele securității juridice și a bunei-administrări a justiției (a se vedea, mutatis

mutandis, Beniamin Nersesyan v. Armenia, 19 ianuarie 2010, para. 22; Erfar – Avef,

ibidem, para. 41, Marc Brauer, ibidem, para. 35; Miessen, ibidem, para. 67;

Trevisanato v. Italia, 16 decembrie 2016, para. 36 - 37).

În speță, instanța constată că cererea de recurs declarată de către Denis

Solonenco este formulată în baza art. 432 alin. (2) lit. b) și c) din Codul de procedură

civilă, așa cum prevede art. 437 alin. (2), lit. f) din Codul de Procedură Civilă.

Completul judiciar notează că-i revine obligația de a verifica dacă

argumentele recurentului întrunesc condițiile necesare pentru a declara admisibil

cererea acestuia, inclusiv dacă normele de drept invocate în favoarea punctului său

de vedere sunt incidente la soluționarea fondului cauzei. Cu toate acestea, trebuie

subliniat că din succesiunea actelor dosarului reiese că recurentul a reluat criticile

formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a

pronunțat.

Prin urmare, Colegiul constată că încălcările invocate, exprimate sub forma

unor enunțuri generale, fără a fi aprofundate, nu permit încadrarea lor în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură civilă. Deci, în mod

evident, lipsește o formulare suficientă și adecvată în ceea ce privește chestiunea de

drept pusă în discuție pentru a identifica esența și temeiul cererii de recurs, impuse

de art. 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi audiat”, garantat de Convenție,

instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească poate varia în

funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea, inter alia, Helle v. Finlanda, 19

decembrie 1997, para. 55; Latourniere v. Franța, 10 decembrie 2002, para. 2;

Hansen v. Norvegia, 2 octombrie 2014, para. 71 – 74). De fapt, în concepția instanței

europene, art. 6 alin. (1) nu impune motivarea detaliată a deciziei unei instanțe de

recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge un recurs, ca fiind

„lipsit de șanse de succes” (a se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v. Finlanda (nr.

5

2), ibidem, para. 24; Beniamin Nersesyan, ibidem, para. 23 – 24; Akaki

Tchaghiashvili, ibidem, para. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2 iunie 2016, para. 45).

Mai mult, instanța observă că recurentul Denis Solonenco a formulat prezenta

cerere după ce a avut posibilitatea de a fi audiat de o instanță de fond și de o instanță

de apel, care au fost competente de a examina toate chestiunile de fapt și de drept

relevante litigiului (a se vedea, mutatis mutandis, Levages Prestations Services v.

Franța, 23 octombrie 1996, para. 48; A. Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27

septembrie 2011, para. 59; Akaki Tchaghiashvili, ibidem, para. 34).

În sfârșit, în limitele impuse de art. 439 alin. (3) din Codul de procedură civilă,

instanța conchide că recursul dedus judecății nu corespunde cerinței de a fi „efectiv”,

adică nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, care ar cuprinde încălcări esențiale

sau aplicări eronate din partea instanței judecătorești ierarhic inferioară a normelor

de drept material sau a normelor de drept procedural. Din aceste raționamente,

completul Colegiului constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) din

Codul de procedură civilă, fiind respectat, în viziunea instanței, raportul rezonabil

de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul Colegiului

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție decide

în mod unanim că recursul declarat de către Denis Solonenco nu ridică probleme de

drept și nu poate fi acceptat spre examinarea în fond, urmând a fi considerat

inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Denis Solonenco se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecătorii Maria Ghervas

Nina Vascan

6