2ra-478/19 — Partajarea în cote-părți ideale a bunului imobil proprietate comună în devălmășie, dispunerea înstrăinării bunului la licitație cu distribuirea prețului între coproprietari proporțional cotelor-părți și încasarea cheltuielilor de judecată.

2ra-478/19 — Partajarea în cote-părți ideale a bunului imobil proprietate comună în devălmășie, dispunerea înstrăinării bunului la licitație cu distribuirea prețului între coproprietari proporțional cotelor-părți și încasarea cheltuielilor de judecată. (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 2ra-478/19

Prima instanță: Judecătoria Ungheni (A. Rusu)

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (N. Simciuc, I. Țurcan și Iu. Cotruță)

ÎNCHEIERE

27 martie 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecător Ala Cobăneanu

judecătorii Svetlana Filincova

Nicolae Craiu

examinînd admisibilitatea recursului declarat de către Bambuleac Natalia,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de către Bambuleac

Oleg împotriva Nataliei Bambuleac cu privire la partajarea în cote-părți ideale a

bunului imobil proprietate comună în devălmășie, dispunerea înstrăinării bunului la

licitație cu distribuirea prețului între coproprietari proporțional cotelor-părți și

încasarea cheltuielilor de judecată,

împotriva deciziei din 15 noiembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care a

fost respins apelul declarat de către Bambuleac Natalia, fiind menținută hotărârea din

29 martie 2018 a Judecătoriei Ungheni,

c o n s t a t ă:

Bambuleac Oleg a depus cerere de chemare în judecată la 19 august 2016

împotriva Nataliei Bambuleac cu privire la partajarea în cote-părți ideale a bunului

imobil proprietate comună în devălmășie, divizarea proprietății comune pe cote părți

în două bunuri separate și încasarea cheltuielilor de judecată.

Reclamantul în motivarea pretențiilor a indicat că la prin hotărârea din 19

decembrie 2008 a Judecătoriei Ungheni a fost desfăcută căsătoria încheiată între

Bambuleac Oleg și Bambuleac Natalia.

Prin hotărârea respectivă nu a fost soluționată chestiunea privind partajul averii

comune în devălmășie, iar pârâta refuză nemotivat să partajeze pe cale amiabilă

averea comună în devălmășie agonisită în comun în timpul căsătoriei, nu permite

accesul reclamantului în casa de locuit pe care au construit-o împreună, iar din acest

motiv este nevoit să închirieze un spațiu locativ.

La 5 decembrie 2016 Bambuleac Oleg, a depus cerere prin care și-a modificat

pretențiile din acțiune (f.d. 29, 30).

Suplimentar la cele invocate în cererea de chemare în judecată a indicat că

imobilul în litigiu este o încăpere izolată cu o singură intrare separată, cu un singur

grup sanitar, o bucătărie, care este imposibil de partajat în natură.

S-a precizat că atît Bambuleac Oleg cît și Bambuleac Natalia nu dispun de

resurse financiare pentru a procura unul de la celălalt cotă parte din imobilul în

litigiu, la fel pârâta în tot acest răstimp a creat obstacole și s-a opus cu rea credință de

a vinde apartamentul proprietate comună în devălmășie cu scopul de a împărți

valoarea lui.

1

A solicitat Bambuleac Oleg partajarea în cote-părți egale bunul proprietate

comună în devălmășie a lui Bambuleac Oleg și Bambuleac Natalia stabilind fiecăruia

a cîte ½ cotă parte ideală din apartamentul nr. 51 amplasat în or. Ungheni str.

Națională, nr. 25, nr. cadastral 920110619401051. A dispune vînzarea la licitație a

apartamentul nr. 51 amplasat în or. Ungheni str. Națională, nr. 25, nr. cadastral

920110619401051 proprietate comună pe cote-părți a coproprietarilor Bambuleac

Oleg și Bambuleac Natalia, cu distribuirea prețului, proporțional cotei-părți fiecăruia

din bunul imobil respectiv și a încasa din contul Nataliei Bambuleac, în beneficiul lui

Bambuleac Oleg cheltuielile de judecată.

Prin hotărârea din 29 martie 2018 a Judecătoriei Ungheni, a fost admisă integral

cererea de chemare în judecată depusă de către Bambuleac Oleg împotriva Nataliei

Bambuleac cu privire la partajarea în cote-părți ideale a bunului imobil proprietate

comună în devălmășie, dispunerea înstrăinării bunului la licitație cu distribuirea

prețului între coproprietari proporțional cotelor-părți și încasarea cheltuielilor de

judecată.

A fost partajate în cote-părți egale bunurile proprietate comună în devălmășie a

lui Bambuleac Oleg și Bambuleac Natalia stabilind fiecăruia a cîte ½ cotă-parte

ideală din apartamentul nr. 51 amplasat în mun. Ungheni str. Naționlală, nr. 25, nr.

cadastral 920110619401051.

S-a dispus vînzarea la licitație a artamenului nr. 51 amplasat în mun. Ungheni

str. Națională, nr. 25, nr. cadastral 920110619401051 proprietate comună pe cote-

părți a coproprietatrilor Bambuleac Oleg și Bambuleac Natalia, cu distribuirea

prețului proporțional cotei-părți a fiecăruia din bunul imobil respectiv.

S-a dispus încasarea din contul Nataliei Bambuleac, în beneficiul lui Bambuleac

Oleg, cheltuielile de judecată sub forma taxei de stat în mărime de 1 200 de lei, ceea

ce constituie ½ cotă-parte din taxa de stat achitată la depunerea cererii de chemare în

judecată (f.d. 102, 105-110).

Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a considerat că probele anexate la

dosar justifică pretențiile invocate în acțiune.

Manifestînd dezacord față de hotărârea primei instanțe, Bambuleac Natalia, la

29 martie 2018 a contestat-o cu apel, solicitînd casarea hotărârii contestate, cu

emiterea unei noi hotărâri prin care acțiunea să fie respinsă ca fiind tardivă.

Prin decizia din 15 noiembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, a fost respins

apelul declarat de către Bambuleac Natalia, fiind menținută hotărârea din 29 martie

2018 a Judecătoriei Ungheni (f.d. 175, 176-181).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a concluzionat că prima instanță a

elucidat toate circumstanțele pricinii, a apreciat obiectiv și sub toate aspectele probele

administrate la dosar și în consecință a fost emisă o soluție corectă.

Totodată, instanța de apel a stabilit că sunt neîntemeiate argumentele apelantei

cu privire la faptul că acțiunea ar fi prescrisă, or, reclamantul/intimat în susținerile

verbale anexate în prima instanță a declarat că în noiembrie-decembrie a anului 2014

cînd s-a întors acasă de la muncă de peste hotarele țării, a găsit ușa și lacătul de la

apartamentul în litigiu schimbate, iar pârâta i-a îngrădit accesul în apartament.

Astfel, cererea de chemare în judecată privind partajul averii a fost înaintată

peste un an și opt luni după îngrădirea dreptului, adică în interiorul termenului de

prescripție, prevăzut de art. 267 alin. (1) Cod civil.

Curtea de Apel Chișinău a mai stabilit că sunt neîntemeiate și argumentele

apelatului cu privire la faptul că reclamantul/intimat urma să facă o evaluare a

apartamentului și o expertiză tehnică în construcții privind divizarea bunului imobil

2

în litigiu, iar la materialele cauzei lipsesc probe care ar dovedi că partajarea bunului

în natură nu este posibilă.

În acest sens, instanța de apel a subliniat că potrivit prevederilor art. 118 alin. (1)

și (5) Cod de procedură civilă, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe

care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale dacă legea nu dispune

altfel. Instanța judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părților și altor

participanți la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare și să dovedească

faptele ce constituie obiectul probațiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor, iar

potrivit art. 122 alin. (1) din același cod, circumstanțele care, conform legii, trebuie

confirmate prin anumite mijloace de probațiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de

alte mijloace probante.

Invocînd ilegalitatea deciziei instanței de apel, Bambuleac Natalia, la 14 ianuarie

2019, a contestat-o cu recurs solicitînd admiterea acestuia, casarea deciziei instanței

de apel și hotărârea primei instanțe, cu remiterea cauzei pentru rejudecare în instanța

competentă.

În motivarea recursului s-a invocat că atît instanța de apel, cît și prima instanță

nu au constatat toate circumstanțele importante pentru soluționarea corectă a cauzei,

fiind încălcate normele de drept procedural și aplicate eronat normele de drept

material.

Totodată, recurenta a specificat că instanțele de judecată nu au verificat alte

metode privind posibilitatea partajării averii în mod obiectiv. Nu a dispus efectuarea

expertizei tehnice, care la începutul procesului s-a solicitat de către reclamant,

ulterior, făcând tot posibil să nu fie partajată averea în natură, necălând la faptul că

apartamentul cu 4 odăi, ușor poate fi împărțit în două părți.

Potrivit art. 434 Cod de procedură civilă, recursul se declară în termen de 2 luni

de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale. Termenul de 2 luni este

termen de decădere și nu poate fi restabilit.

Instanța de recurs constată că la dosar este atașată scrisoarea Curții de Apel

Chișinău din 18 decembrie 2018, prin care a fost expediată în adresa părților copia

deciziei instanței de apel (f.d. 182), însă la dosar nu sunt date care ar certifica data

recepționării de către recurent a copie deciziei recurate.

Prin urmare, Colegiul consideră că recursul a fost declarat în termen.

Copia recursului a fost expediată în adresa intimatului la 11 februarie 2019, însă

până la data stabilită pentru examinarea admisibilității recursului, în adresa Curții

Supreme de Justiție nu a parvenit referința prin care intimatul să-și expună poziția

față de temeiurile invocate în recurs.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) Cod de procedură civilă, după parvenirea

dosarului un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității recursului, dispune

expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre necesitatea depunerii

obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii acestuia.

Examinând temeiurile de admisibilitate ale recursului în raport cu materialele

cauzei civile, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul este inadmisibil.

În favoarea concluziei enunțate se invocă următoarele argumente.

În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul

raportor a verificat dacă recursul este formulat de persoana în drept să-l declare, dacă

este depus în termen și dacă nu a fost examinat anterior, și a făcut un raport verbal în

fața completului de judecată instituit în mod legal.

3

Materialele cauzei certifică faptul că recursul nu a fost examinat anterior, fiind

respectate, totodată, dispozițiile art. 430 din Codul de procedură civilă.

Audiind raportul verbal al judecătorului-raportor și verificând încadrarea în

dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă a temeiurilor

invocate în recurs, precum și având în vedere poziția formulată în referință, completul

Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de

Justiție constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) Cod de procedură

civilă, din următoarele considerente.

Ab initio, în conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se

invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural. În cazul respectiv, judecarea recursului exercitat

conform Secțiunii a II-a, Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, are un

caracter devolutiv și privește doar problemele de drept material și procedural,

verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în fapt.

În același context, instanța de judecată subliniază că un stat care dispune de

instanțe de recurs are obligația să se asigure că justițiabilii săi se bucură de principiile

unui proces echitabil garantate de articolul 6 parag. (1) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special, de dreptul de acces la o

instanță și de dreptul de a fi auzit (a se vedea, de exemplu, Erfar – Avef v. Grecia, 27

martie 2014, parag. 39 – 40; Lebedinschi v. Republica Moldova, 16 septembrie 2015,

parag. 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la un

tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității contestațiilor

înaintate prin intermediul căilor de atac, pentru că prin însăși natura sa, recursul

trebuie reglementat de către stat, care se bucură în această privință de o anumită

marjă de apreciere. În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri introduse pe

o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o cale

de atac ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016,

parag. 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, parag. 64; Samardžić v. Croația, 20

iulie 2017, parag. 28).

Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea

de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4).

În aceeași ordine de idei, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură

civilă prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau

de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alineatul (4) stabilește că

săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a

recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar fi putut conduce

la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs consideră că

aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau în cazul în

care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului.

Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de

articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă sunt formulate

suficient de clar și urmăresc protejarea interesului părții, dar și competența asigurării

interpretării unitare a legii de către Curtea Supremă de Justiție. Aceste limitări

urmăresc un scop legitim, îndeplinind cerințele securității juridice și bunei-

administrări a justiției (a se vedea, mutatis mutandis, Beniamin Nersesyan v.

4

Armenia, 19 ianuarie 2010, parag. 22; Erfar – Avef, ibidem, parag. 41, Marc Brauer,

ibidem, parag. 35; Miessen, ibidem, parag. 67; Trevisanato v. Italia, 16 decembrie

2016, parag. 36 – 37, Sturm v. Luxemburg, 27 iunie 2017, parag. 36).

Din perspectiva acestor drepturi garantate de Convenția Europeană, completul

Colegiului de control judiciar își propune să verifice esența și temeiurile recursului,

inclusiv dacă argumentele recurentei referitoare la ilegalitatea deciziei atacate, în

limitele în care au fost formulate, întrunesc condițiile necesare pentru a declara

admisibilă cererea acestuia.

În speță, instanța observă că recurenta Bambuleac Natalia a criticat decizia

Curții de Apel Chișinău din 15 noiembrie 2018 în baza articolului 432 alin. (2), (3) și

(4) din Codul de procedură civilă, așa cum este prevăzut, în mod obligatoriu, la

articolul 437 alin. (1), lit. f) din același cod.

Din analiza minuțioasă a conținutului cererii de recurs în raport cu decizia

contestată/procedura în ansamblu, reiese în mod cert că recurenta a reluat criticile

formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat

detaliat.

Pe baza celor prezentate, completul Colegiului constată că observațiile

recurentei Bambuleac Natalia nu dezvăluie nici o aparență a încălcării normelor de

drept material sau procedural, dar nici a încălcării drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Prin urmare, temeiurile inserate în cererea de recurs nu pot fi calificate ca

esențiale și nu ar putea obliga instanța de recurs să primească cererea de recurs spre

examinarea în fond și, eventual, să caseze/modifice hotărârea judecătorească

contestată. În mod corespunzător, punctele de vedere al recurentei nu sunt

compatibile cu cerințele prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de

procedură civilă, iar, în consecință, recursul dedus judecății nu corespunde condiției

de a fi „efectiv” (a se vedea, de exemplu, Petrovic v. Luxemburg, 17 februarie 2011,

parag. 31 – 33, Sturm v. Luxemburg, ibidem, parag. 32).

Din aceste raționamente, instanța de judecată reține existența temeiului prevăzut

la art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă. În atare situație, conjunctura stabilită

mai sus confirmă lipsa unui formalism excesiv și respectarea unui raport rezonabil de

proporționalitate dintre scopul urmărit și mijloacele folosite, iar, în opinia instanței,

însăși substanța dreptului de acces la instanță nu a fost afectată.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi audiat”, garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenție, instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească poate

varia în funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea, inter alia, Helle v. Finlanda,

19 decembrie 1997, parag. 55; Latourniere v. Franța, 10 decembrie 2002, parag. 2;

Hansen v. Norvegia, 2 octombrie 2014, parag. 71 – 74). De fapt, în concepția

instanței europene, art. 6 parag. (1) nu impune motivarea detaliată a deciziei unei

instanțe de recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge un

recurs ca fiind „lipsit de șanse de succes”, ceea ce s-a constatat în prezenta cauză (a

se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie 2009, parag.

24; Beniamin Nersesyan, ibidem, parag. 23 – 24; Akaki Tchaghiashvili, ibidem,

parag. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2 iunie 2016, parag. 45).

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

5

Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul Colegiului

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție decide în

mod unanim că recursul declarat de către Bambuleac Natalia nu ridică probleme de

drept și nu poate fi acceptat spre examinare în fond, urmând a fi considerat

inadmisibil.

În conformitate cu art. 269-270, 432, 433 lit. a), 440 alin. (1) Cod de procedură

civilă al RM, completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție

dispune:

Se consideră inadmisibil recursul declarat de către Bambuleac Natalia.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecător Ala Cobăneanu

judecătorii Svetlana Filincova

Nicolae Craiu

6