2rac-248/18 — încasarea datoriei și compensarea cheltuielilor de judecată

Dosarul nr. 2rac-248/18

Prima instanță - (Judecătoria Chișinău, sediul Centru) N. Costin

Instanța de apel - (Curtea de Apel Chișinău) I. Cimpoi, I. Secrieru, A. Danilov

ÎNCHEIERE

4 iulie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Ala Cobăneanu

judecătorii Luiza Gafton

Dumitru Mardari

examinând admisibilitatea recursului declarat de Societatea cu Răspundere

Limitată „Standart”,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de Întreprinderea

Municipală „Gospodăria Locativ Comunală Bălți” împotriva Societății cu

Răspundere Limitată „Standart” cu privire la încasarea datoriei și compensarea

cheltuielilor de judecată,

împotriva deciziei din 13 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care

s-a respins apelul Societății cu Răspundere Limitată „Standart” și s-a menținut

hotărârea din 23 martie 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru,

c o n s t a t ă :

La 23 noiembrie 2015 ÎM „Gospodăria Locativ Comunală Bălți” a înaintat

cerere de chemare în judecată împotriva SRL „Standart”, prin care a solicitat

încasarea datoriei de 316 744,86 lei și a sumei de 9 502,35 lei cu titlu de taxă de

stat.

În motivarea acțiunii a indicat că după expirarea termenilor contractelor de

arendă a terenurilor pe care au fost amplasate construcții publicitare, Primăria mun.

Bălți a comunicat SRL „Standart” despre necesitatea evacuării panourilor

publicitare. Faptul dat nu a fost efectuat de către pârât, ceea ce a determinat

autoritatea administrației publice locale să pună în sarcina ÎM „Gospodăria Locativ

Comunală Bălți” efectuarea lucrărilor de demontare a panourilor publicitare ale

SRL „Standart”.

Astfel, începând cu luna septembrie 2011 și până la 19 decembrie 2011

reclamantul a demontat și a depozitat 24 de panouri publicitare ce aparțin pârâtului,

ulterior solicitând acestuia achitarea cheltuielilor suportate în rezultatul executării

lucrărilor.

1

În acest context, la 30 decembrie 2013 ÎM „Gospodăria Locativ Comunală

Bălți” a înaintat cerere de chemare în judecată împotriva SRL „Standart” prin care

a solicitat încasarea sumei pentru demontare, depozitare și pază a panourilor

publicitare până la data de 30 octombrie 2013. Prin hotărîrea Judecătoriei Centru,

mun. Chișinău din 12 august 2014, menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău

din 15 ianuarie 2015, rămasă irevocabilă prin încheierea Curții Supreme de Justiție

din 13 mai 2015, s-a încasat de la SRL „Standart” în beneficiul ÎM „Gospodăria

Locativ Comunală Bălți” suma de 288 088 lei.

Reclamantul a invocat că ulterior pârâtul nu a evacuat panourile publicitare,

astfel că, pentru perioada 1 noiembrie 2013-31 octombrie 2015, mun. Bălți a

suportat din nou cheltuieli legate de păstrarea și paza acestora în sumă de

316 744,86 de lei.

A menționat că de către SRL „Standart” nu a fost înregistrată nicio cerere

oficială referitor la inițierea unei colaborări în vederea soluționării litigiului pe cale

amiabilă, fiind ignorate acțiunile de satisfacere benevolă a cerințelor înaintate.

Prin hotărârea din 23 martie 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru,

cererea de chemare în judecată înaintată de ÎM „Gospodăria Locativ Comunală

Bălți” împotriva SRL „Standart” s-a admis.

S-a încasat de la SRL „Standart” în beneficiul ÎM „Gospodăria Locativ

Comunală Bălți” suma de 316 744,86 de lei cu titlu de datorie și 9 502,35 de lei cu

titlu de cheltuieli de judecată, iar în total suma de 326 247,21 de lei.

În motivarea soluției adoptate, instanța de fond a constatat temeinicia acțiunii

înaintate menționând că după expirarea contractelor de arendă a terenurilor pe care

au fost amplasate panourile de publicitate, Primăria mun. Bălți a adus la cunoștința

SRL „Standart” despre necesitatea evacuării lor, fapt care însă nu a fost efectuat și

a determinat autoritatea administrației publice locale să pună în sarcina

reclamantului efectuarea lucrărilor de demontare a panourilor publicitare.

Instanța a reținut că în perioada dintre luna septembrie 2011 - 19 decembrie

2011, reclamantul a demontat și a depozitat 24 de panouri publicitare ce aparțineau

pârâtului.

Totodată, nici în perioada 1 noiembrie 2013 - 31 octombrie 2015 SRL

„Standart” nu a evacuat panourile publicitare, reclamantul suportând din nou

cheltuieli pentru păstrarea și paza acestora.

Nefiind decacord cu hotărîrea primei instanțe, la 28 martie 2017 SRL

„Standart” a depus cerere de apel, solicitând casarea hotărârii primei instanțe și

emiterea unei noi hotărâri de respingere a acțiunii.

Prin decizia din 13 februarie 2018 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins

apelul SRL „Standart” și s-a menținut hotărârea din 23 martie 2017 a Judecătoriei

Chișinău, sediul Centru.

La 24 aprilie 2018 SRL „Standart” a declarat recurs, solicitând admiterea

acestuia, casarea deciziei Curții de Apel Chișinău din 13 februarie 2018 și a

hotărârii Judecătoriei Chișinău, sediul Centru din 23 martie 2017, cu emiterea unei

noi decizii prin care cererea de chemare în judecată să fie respinsă ca neîntemeiată

sau restituirea cauzei la rejudecare.

2

Ulterior, la 3 iulie 2018 SRL „Standart” a depus cerere de recurs completată.

În motivarea recursului s-a invocat că decizia instanței de apel și hotărârea

primei instanțe sunt ilegale și nu corespund cerințelor art. 241 alin. (5) din Codul

de procedură civilă.

Astfel, recurentul a indicat că instanțele inferioare de judecată nu au aplicat

legea care trebuia să fie aplicată, au interpretat în mod eronat legea, precum și, au

ignorat intenționat probele prezentate și nu sau expus asupra lor.

A menționat că intimatul nu a prezentat nici o probă care ar confirma cele

invocate în cererea de chemare în judecată din 19 noiembrie 2015, iar prima

instanță nu s-a expus în nici un fel asupra probelor prezentate de pârât și a reiterat

doar cerințele din cererea de chemare în judecată.

Totodată, a relatat că instanța de apel nu s-a expus asupra argumentelor

invocate în cererea de apel și a emis o decizie formală, nemotivată și

neargumentată.

În conformitate cu art. 434 din Codul de procedură civilă, recursul se declară

în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă

legea nu prevede altfel. Termenul de 2 luni este termen de decădere și nu poate fi

restabilit.

La materialele dosarului lipsește dovada legală de recepționare a deciziei

integrale de către recurent. Din aceste considerente, recursul declarat la 24 aprilie

2018, se consideră în termen.

În conformitate cu art. din 439 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă,

după parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității

recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea

despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data

primirii acesteia.

Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor

invocate în recurs și face un raport verbal în fața completului de judecată instituit

în conformitate cu alin. (2).

Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție reține următoarele.

Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și

(4) din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de

recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4).

Astfel, instanța de recurs reține că examinarea chestiunii privind

admisibilitatea recursului presupune verificarea conformității temeiurilor invocate

în cererea de recurs cu temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură

civilă.

La caz, Colegiul constată că argumentele invocate în cererea de recurs nu se

încadrează în limitele stabilite de norma indicată, respectiv nu constituie temei de

casare a deciziei recurate, or, motivele recursului sunt similare celor invocate în

cadrul judecării cauzei, asupra căror instanța de apel s-a pronunțat.

3

Dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel, nu constituie temei de

casare a deciziei recurate, or, recursul exercitat conform Secțiunii a II-a din

Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă, are caracter devolutiv numai asupra

problemelor de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea

deciziei, dar nu și temeinicia în fapt.

Totodată, Colegiul reține că, potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din

Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu verifică modul

de apreciere a probelor de către instanța de fond și de apel. Forța atribuită unei

probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor și concluziile făcute în

urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

Prin prisma art. 432 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanța de recurs

poate interveni în materia probațiunii doar sub aspect procedural, și anume, dacă se

invocă că instanța judecătorească a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând

regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 Codul de procedură civilă, sau

în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Din recursul declarat nu rezultă că instanța a apreciat arbitrar probele.

În acest sens CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că, dreptul de

acces la instanța de judecată nu este absolut. Există limitări implicit admise [cauza

Golder împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct.

230]. Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs,

întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se

bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva

Italiei, pct. 85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât

pentru un apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45).

Curtea a mai reiterat că, modul de aplicare a articolului 6 CEDO procedurilor

în fața instanțelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale

procedurilor respective; trebuie ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de

drept național și de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem. (a se vedea

Botten împotriva Norvegiei, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-I, p.

141, § 39).

La fel, conform jurisprudenței Curții, procedurile cu privire la admisibilitatea

căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de

fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (Helmers împotriva Suediei 9

octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

În conformitate cu art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din

3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului.

Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu conține nici o referire

cu privire la fondul recursului.

Având în vedere cele expuse, Colegiul consideră că recursul declarat de SRL

„Standart” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4)

din Codul de procedură civilă și, drept urmare, este inadmisibil.

4

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Se declară inadmisibil recursul înaintat de Societatea cu Răspundere Limitată

„Standart”.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecătorul Ala Cobăneanu

judecătorii Luiza Gafton

Dumitru Mardari

5