2ra-883/18 — constatarea faptului incalcarii dreptului recunoscut de art.4 din Conventiea Europeana

2ra-883/18 — constatarea faptului incalcarii dreptului recunoscut de art.4 din Conventiea Europeana (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr. 2ra-883/18

prima instanță: Judecătoria Chișinău sediul Centru (jud.D. Sușchevici)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău ( jud.A. Bostan, A. Pahopol, V. Negru)

ÎNCHEIERE

27 iunie 2018 mun. Chișinău

Colegiul Civil, Comercial și de Contencios Administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecătorul Dumitru Visternicean

judecătorii Tamara Chișca-Doneva

Mariana Pitic

examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către

Igor Hlopețchi și reprezentantul acestuia, avocatul Igor Hlopețchi,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de către Igor

Hlopețchi împotriva Inspectoratului General al Poliției al Ministerului Afacerilor

Interne și Ministerului Finanțelor cu privire la constatarea încălcării dreptului

prevăzut de art. 4 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale și repararea prejudiciului moral,

împotriva deciziei din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel Chișinău prin care

a fost respins apelul declarat de către Igor Hlopețchi și a fost menținută hotărârea

din 28 februarie 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru,

c o n s t a t ă:

La data de 09 martie 2016 Igor Hlopețchi a depus cerere de chemare în

judecată împotriva Inspectoratului General al Poliției al MAI și Ministerului

Finanțelor cu privire la constatarea încălcării dreptului prevăzut de art. 4 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și repararea prejudiciului moral.

În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că, începând cu anul 1988

activează în cadrul organele afacerilor interne ale RM, ocupând diferite funcții în

corpul de comandă, iar din anul 2006 până la 04 martie 2013, a deținut funcția de

comisar-adjunct al CPS Buiucani al CGP mun. Chișinău al DP al MAI.

A menționat că, după reformarea sistemului polițienesc și trecerea unității de

poliție a sectorului Buiucani în subordinea Inspectoratului General al Poliției al

MAI, a continuat să activeze în structura polițienească nou creată, fapt demonstrat

prin cinci hotărâri irevocabile ale Curții Supreme de Justiție, prin care s-a constatat

cu certitudine că, din momentul intrării în vigoare a noii Legi cu privire la Poliție și

1

statutul polițistului nr. 320 din 27 decembrie 2012, angajatorul său este

Inspectoratul General al Poliției al MAI.

A invocat că în intervalul de timp cuprins între 05 martie 2013 și 24 mai

2014, și-a executat cu bună-credință atribuțiile de serviciu, prestând angajatorului

Inspectoratului General al Poliției al MAI, munca la care era obligat în temeiul

raportului reglementat de legislația muncii, însă acesta s-a eschivat de la plata

salariului, fapt constatat prin 5 (cinci) hotărâri judecătorești irevocabile.

Astfel, a susținut că în perioada 05 martie 2013 - 24 mai 2014, timp de 444

de zile, a prestat angajatorului munca cu titlu gratuit.

A relevat că plățile salariale datorate au fost adjudecate în folosul său numai

printr-un șir de hotărâri judecătorești irevocabile, totodată, fiind constatată și

ilegalitatea abținerii de la plata salariului.

A menționat că nu a acceptat de bună voie prestarea muncii neremunerate în

folosul Inspectoratului General al Poliției al MAI și a obiectat în repetate rânduri

împotriva abuzurilor comise de către angajator, solicitând prin rapoarte plata

salariului în temeiul hotărârilor judecătorești enunțate supra.

A considerat că Inspectoratul General al Poliției al MAI a utilizat în scopuri

economice munca gratuită prestată de el pentru o perioadă de 444 de zile.

A antenționat că, Legea supremă a Republicii Moldova interzice fără rezerve

munca forțată, iar prin legi organice stabilește răspunderea pentru încălcarea

dreptului prevăzut de art. 4 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 44 din Constituția Republicii

Moldova. Mai mult ca atât, prevederile art. 7 alin. (2) din Codul muncii, interzic

folosirea sub orice formă a muncii forțate (obligatorii) ca metodă de mobilizare și

utilizare a forței de muncă în scopuri economice.

A relatat că angajatorul nu-i achita plățile salariale conform prevederilor art.

142 din Codul muncii, salariul fiind încasat numai prin hotărâri judecătorești cu

concursul executorului judecătoresc.

Sub aspect procedural, a menționat că art. 13 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede că,

orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost

încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instituții naționale, chiar și atunci

când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor

lor oficiale. Obiectivele acestui articol sunt de a „oferi un mijloc prin care

persoanele pot obține compensații la nivel național pentru încălcarea drepturilor lor

prevăzute de Convenție înainte de a pune în mișcare mecanismele internaționale de

înaintare a plângerilor la Curtea de la Strasbourg” (cauza Kulda c. Poloniei, 2000,

A notat că în legislația națională nu există un remediu pentru repararea

prejudiciului cauzat prin supunerea la munca forțată, similar cu remediile

exprimate prin Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 sau Legea nr. 1545 din 25

februarie 1998, însă conform art. 5 CPC, nici unei persoane nu i se poate refuza

apărarea judiciară din motiv de inexistență, imperfecțiune, coliziune sau

obscuritate a legislației, iar conform art. 12 alin. (3) CPC, în cazul inexistenței unei

normei de drept care ar reglementa un raport litigios, instanța judecătorească aplică

norma de drept care reglementează raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa

2

unei astfel de norme, instanța se conduce de principiile de drept și de sensul

legislației în vigoare (analogia dreptului). În acest sens și având în vedere art. 13

din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, în cazul în care acțiunea privind compensarea prejudiciilor pentru

violarea art. 4 din Convenție nu cade sub incidența nici a Legii 1545 din 25

februarie 1998 și nici a Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011, judecătorii vor soluționa

pricina aplicând direct prevederile Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența CEDO.

De asemenea, a indicat că, la examinarea cauzelor în care se invocă violarea

prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, se va ține cont și de jurisprudența CEDO atât în cauzele

examinate împotriva Republicii Moldova, cât și în alte cauze adresate împotriva

altor state.

A invocat că, nu există nici o hotărâre a Curții de la Strasbourg împotriva

Republicii Moldova în care să fie invocată încălcarea art. 4 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nici

separat și nici combinat cu alte articole. În aceste condiții, se orientează spre

jurisprudența CEDO legate de alte state, cum ar fi: pricinile C. N c. Regatul Unit al

Marii Britanii nr. 4239/08, cauza Chitos c. Greciei nr. 51637/12 în care Curtea a

adjudecat în beneficiul reclamanților peste 20 000 Euro pentru încălcarea dreptului

recunoscut de art. 4 Convenție.

Raportând prevederile art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale la prevederile art. 5 alin. (2)

CPC, se va reține că persoana deținută în cazul în care se consideră victimă a unei

violări a drepturilor sale prevăzute de Convenție, este în drept să se adreseze cu

cerere în instanțele judecătorești naționale și să solicite despăgubiri cu titlu de

compensații pentru prejudiciul material și moral, inclusiv costuri și cheltuieli

judiciare. Instanțele de judecată urmează să primească cererea cu privire la

despăgubire și să o soluționeze conform procedurii civile, aplicând direct

prevederile Convenției și jurisprudența Curții Europene.

Cu referire la termenul de depunere a prezentei acțiuni, a indicat că, munca

forțată (obligatorie) are un caracter continuu și se consideră consumată din

momentul în care a încetat. În acest sens și cu referire la prevederile art. 267 din

Codul civil a invocat că, a aflat despre încălcarea dreptului prevăzut de art. 4 din

Convenție la data data devenirii irevocabile a hotărârilor judecătorești de

adjudecare a plăților salariale și, anume, la data de – 03 septembrie 2014, 12

februarie 2015, 27 mai 2015, 23 septembrie 2015 și 23 decembrie 2015. Mai mult

ca atât, prin hotărârile judecătorești enunțate, a fost constatat faptul abținerii de la

salarizare și neachitarea în termen a salariilor în beneficiul său, ceea ce reprezintă

munca forțată (obligatorie).

În acest context, a susținut că Inspectoratul General al Poliției al MAI a

obținut un beneficiu ca urmare a supunerii lui la munca forțată timp de 444 zile.

Astfel, începând cu 05 martie 2013 a prestat munca în cadrul Inspectoratului de

Poliție Buiucani al DP mun. Chișinău al IGP al MAI, fapt demonstrat prin

următoarele probe: lista colaboratorilor-membri ai grupelor operative de anchetă

pentru ziua de 06 martie 2013, din care el făcea parte și era responsabil, lista

3

colaboratorilor-membri ai grupei operative de anchetă pentru ziua de 11 martie

2013, fiind desemnat responsabil, listele cu repartizările pentru zilele de 06 martie

2013, 11 martie 2013, 22 martie 2013, 26 martie 2013, 03 aprilie 2013, 09 aprilie

2013 și 11 aprilie 2013 care au fost semnate de el și care demonstrează cu

certitudine că, și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu din postura corpului de

comandă a IP Buiucani al DP mun. Chișinău al IGP al MAI, precum și prin

Registrul evidenței deplasărilor în timpul zilei de lucru ai colaboratorilor din cadrul

unității de poliție a sectorului Buiucani, conform căruia a efectuat deplasări în

interes de serviciu în următoarele zile: 12 martie 2013, 14 martie 2013, 15 martie

2013, 16 martie 2013, 18 martie 2013, 19 martie 2013, 21 martie 2013, 22 martie

2013, 25 martie 2013, 26 martie 2013, 27 martie 2013, 29 martie 2013, 01 aprilie

2013, 02 aprilie 2013, 03 aprilie 2013, 04 aprilie 2013, 05 aprilie 2013, 06 aprilie

2013, 08 aprilie 2013, 09 aprilie 2013, 10 aprilie 2013, 11 aprilie 2013, 12 aprilie

2013, 13 aprilie 2013, 15 aprilie 2013, 16 aprilie 2013, 17 aprilie 2013, 18 aprilie

2013, 19 aprilie 2013, 22 aprilie 2013, 23 aprilie 2013, 24 aprilie 2013, 25 aprilie

2013, 27 aprilie 2013, 29 aprilie 2013, 30 aprilie 2013, 02 mai 2013, 03 mai 2013,

07 mai 2013, 08 mai 2013, 14 mai 2013, 15 mai 2013, 16 mai 2013, 17 mai 2013,

18 mai 2013, 20 mai 2013, 21 mai 2013, 22 mai 2013, 23 mai 2013, 27 mai 2013,

28 mai 2013, 29 mai 2013, 30 mai 2013 și 31 mai 2013.

A mai indicat că, faptul existenței raporturilor de muncă cu pârâtul, în

special a prestării muncii se confirmă prin corespondența dintre el și șeful

Inspectoratului General al Poliției al MAI, și anume, raportul din 29 martie 2013

adresat acestuia, prin care a solicitat permisiunea de a părăsi garnizoana mun.

Chișinău în zilele de odihnă – 30 și 31 martie 2013, care a fost acceptată și semnată

de șeful IP Buiucani și șeful DRU din cadrul Inspectoratului General al Poliției al

MAI și raportul din 19 aprilie 2013 prin care a solicitat permisiunea de a pleca în

Ucraina, care, la fel, a fost acceptată și contrasemnată de către șeful Inspectoratul

General al Poliției a MAI.

A afirmat că, prin rapoartele adresate șefului Inspectoratului General al

Poliției al MAI privind plata salariului, de asemenea, se demonstrează că

Inspectoratul General al Poliției al MAI a beneficiat de munca sa gratuită.

A mai invocat că, munca gratuită prestată Inspectoratului General al Poliției

al MAI, în cadrul IP Buiucani în calitate de șef-adjunct al subdiviziunii a fost

prestată sub amenințarea cu atragerea la răspundere disciplinară, fapt ce reiese din

conținutul corespondenței cu pârâtul, prin care a fost anunțat că neprezentarea la

sediul Inspectoratului General al Poliției al MAI va fi echivalentă cu neprezentarea

la serviciu, ceea ce atrage după sine consecințe de ordin juridic.

Astfel, consideră că angajatorul Inspectoratului General al Poliției al MAI a

comis un abuz ce aduce atingere valorii garantate de art. 44 din Constituția

Republicii Moldova și art. 4 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

A susținut că, acest abuz, s-a manifestat în obținerea muncii gratuite de la o

persoană împotriva voinței ei, prin înșelăciune, și neîndeplinirea obligațiilor

contractuale de plată a salariului pentru munca prestată timp de 444 de zile.

4

A relevat că, pârâtul l-a dezinformat conștient, reprezentând într-o lumină

vădit falsă realitatea obiectivă, fapt care a dus nemijlocit la prestarea muncii

neremunerate de către el, ceea ce reprezintă munca forțată (obligatorie).

A mai invocat că, pârâtului prin acțiunile sale l-a privat de unica sursă de

existență, provocându-i un sentiment de neajutorare, neîncredere în ziua de mâine,

stări depresive, furie, atât lui cît și membrilor familiei sale care se aflau la

întreținerea sa, fiind presați de un impact psihologic distructiv, astfel, cauzându-i

un prejudiciu moral în valoare de 15 000 Euro.

A solicitat constatarea faptului încălcării dreptului prevăzut de art. 4 al

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și încasarea din contul bugetului de stat prin intermediul

Ministerului Finanțelor în beneficiul său suma de 15 000 Euro, cu titlu de

prejudiciu moral, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea din 28 februarie 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru

acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Respingând acțiunea prima instanță și-a argumentat concluzia prin faptul că,

în speță, nu sunt întrunite condițiile constatării existenței muncii forțate prin prisma

art. 4 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, or, faptul abținerii de la salarizare și neachitarea în termen a

salariilor în beneficiul reclamantului, nu încadrează forma muncii forțate

(obligatorii), odată ce prin hotărâri judecătorești irevocabile suma salariului a fost

încasată de la angajatorul Inspectoratul General al Poliției al MAI.

Prin decizia din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel Chișinău a fost respins

apelul declarat de către Igor Hlopețchi și a fost menținută hotărârea primei instanțe.

La data de 02 martie 2018 Igor Hlopețchi și reprezentantul acestuia, avocatul

Igor Hlopețchi au declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe

și emiterea unei noi hotărâri cu privire la admiterea acțiunii.

În motivarea recursului a invocat că, nu este de acord cu decizia instanței de

apel și hotărârea primei instanțe, deoarece au fost aplicate eronat normele de drept

material și procedural și, anume, nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată,

a fost interpretată în mod eronat legea, a fost aplicată în mod eronat analogia legii

sau analogia dreptului, nu au fost constatate și elucidate pe deplin toate

circumstanțele care au importanță pentru soluționarea cauzei în fond, ceea ce a dus

la aprecierea arbitrară a probele, reiterând motivele de fapt și de drept pe care le-a

invocat pe parcursul examinări cauzei în instanțele inferioare.

A menționat că, instanțele de judecată la examinarea cauzei urmau să aplice

prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

A considerat că, instanțele de judecată în speță au aplicat eronat prevederile

art. 7 alin. (2) din Codul muncii și art. 123 alin. (2) CPC, or, prin hotărârile

judecătorești irevocabile a fost constatat faptul abținerii de la salarizare și

neachitarea în termen a salariilor în beneficiul său, ceea ce în final îmbracă forma

muncii forțate (obligatorii), mai mult, angajatorul a fost recunoscut vinovat de

refuzul de a-i achita salariul.

5

A invocat că dobândirea ulterioară a remunerației pentru munca prestată, nu

acoperă calitatea de victimă a muncii forțate, în limitele temporale în care persoana

a prestat contrar voinței sale și sub amenințare muncă gratuită.

A susținut că a prestat munca fiind obligat la aceasta împotriva voinței sale,

astfel, în speță sunt întrunite condițiile privind munca forțată. Mai mult ca atât,

timp de 444 de zile a fost ținut într-o stare de aservire, deoarece nu i se achita

salariu și nici nu putea să achiveze în alte instituții din cauza incompatibilităților

legale în legătură cu funcția ocupată și statutul special al acesteia.

A invocate că, prin prisma jursiprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, este în drept să pretindă la repararea prejudiciului moral în cazul violării

art. 4 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

A notat că, hotărârile judecătorești nu sunt motivate în sensul art. 6 § 1 al

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la un proces echitabil.

La caz, a mai menționat că, magistrații care anterior au constatat vinovăția

intimatului în încălcarea drepturilor sale prin refuzul de a achita salariu, în

prezentul litigiu adoptă o soluție diametral opusă, aflându-se în stare de

incompatibilitate în sensul art. 50 alin. (1) lit. d) CPC, deoarece anterior și-au

expus opinia asupra pricinii care se judecă, iar soluția data ulterior diferă de soluția

anterioară.

Prin referința depusă la data de 11 mai 2018 Inspectoratului General al

Poliției al MAI a solicitat declararea recursului ca inadmisibil.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul

se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau deciziei

integrale, dacă legea nu prevede altfel.

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție consideră că, recursul a fost depus în termen, or, din

materialele cauzei nu poate fi stabilit cu certitudine momentul comunicării

deciziei contestate pentru a determina respectarea termenului de declarare a

recursului.

Examinând temeiurile recursului în raport cu materialele cauzei civile,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că, recursul este inadmisibil din următoarele motive.

În conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural.

Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care instanța judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b1 ) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat în mod eronat legea;

d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

6

Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care:

a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la

judecarea ei;

b) pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a

comunicat locul, data și ora ședinței de judecată;

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare

a procesului;

d) instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost

implicate în proces;

e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;

f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

Săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de

declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi

putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care instanța de recurs

consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară,

sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanță din

oficiu și în toate cazurile.

În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de

recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4);

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că, recursul declarat de către Igor Hlopețchi și

reprezentantul acestuia, avocatul Igor Hlopețchi, nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) CPC.

Prin urmare, argumentele invocate în recursuri nu denotă încălcarea esențială

sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept

procedural de către instanța de apel, respectiv, nu constituie temei de casare a

deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai

asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se numai

legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție menționează și faptul că, procedura

admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se

încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) și (4) CPC.

Totodată, completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție relevă că, conform jurisprudenței CEDO, recursurile

trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației prezentate

în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea

de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul

declarat de către Igor Hlopețchi și reprezentantul acestuia, avocatul Igor Hlopețchi,

asemenea aspecte nu se regăsesc.

7

Astfel, din considerentele menționate, completul Colegiului civil, comercial

și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a

considera recursul declarat de către Igor Hlopețchi și reprezentantului acestuia,

avocatul Igor Hlopețchi, ca inadmisibil.

În conformitate cu art. 269-270, 431 alin. (2), 433 lit. a) și 440 alin. (1) Cod

de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

dispune:

Recursul declarat de către Igor Hlopețchi și reprezentantul acestuia, avocatul

Igor Hlopețchi, se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Dumitru Visternicean

judecătorii Tamara Chișca-Doneva

Mariana Pitic

8