Decizia nr. 30/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2058/1/2025 — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: ” Dacă cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, este aplicabilă…

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, este aplicabilă şi denunţătorului care este autor unic al infracţiunii comise şi prevăzute la art. 2 din aceeaşi lege.”

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 34 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată participă Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând că, drept urmare a solicitărilor formulate, în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Totodată, a arătat că raportul întocmit de către judecătorul-raportor a fost depus la dosar, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, a acordat cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

A învederat că din analiza încheierii prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că instanţa care a formulat sesizarea este una dintre cele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, iar problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie Justiţie nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii şi nici nu formează obiectul unui asemenea recurs. Însă, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, a apreciat că nu este îndeplinită, în contextul în care norma nu este ambiguă, practica neunitară fiind determinată de aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse analizei, reprezentantul Ministerului Public a opinat în sensul că, în cazul denunţătorului, autor unic al uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este aplicabilă clauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din aceeaşi lege.

În argumentare, a învederat că, prin art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, arătând că, potrivit acestor dispoziţii, nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 şi care, după săvârşirea faptei, dar mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului faptei sau a celorlalţi participanţi.

Legiuitorul a pus în balanţă interesele concurente şi a ales să ofere posibilitatea nepedepsirii persoanei care a comis o astfel de infracţiune, dar care alege, mai înainte de a începe urmărirea penală, să formuleze un denunţ şi să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalte persoane care au participat la săvârşirea infracţiunii denunţate. Această clauză reprezintă o recompensă pentru atitudinea pozitivă de cooperare în scopul combaterii criminalităţii legate de droguri, şi nu protejarea intereselor persoanelor care au comis una dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin instituirea cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a urmărit să încurajeze persoanele implicate în activităţi de trafic de droguri, desfăşurate în forme asociative, să coopereze cu organele judiciare în vederea destructurării grupurilor infracţionale organizate sau a reţelelor de distribuţie, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.

În ipoteza în care autorul acţionează singur, această finalitate nu poate fi atinsă, neexistând alte persoane a căror activitate infracţională să fie dezvăluită, pentru ca identitatea lor să fie stabilită sau traseul drogurilor să fie documentat prin aportul denunţătorului.

O asemenea interpretare ar genera o situaţie de privilegiu nejustificat pentru autorul unic şi ar crea premisele utilizării dispoziţiei ca instrument de evitare a sancţiunii penale, golind de conţinut finalitatea represiv-preventivă a normei.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar completul a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

Prin Încheierea din data de 30 septembrie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 3.260/111/2023, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, este aplicabilă şi denunţătorului care este autor unic al infracţiunii comise şi prevăzute la art. 2 din aceeaşi lege.”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 octombrie 2025 cu nr. 2.058/1/2025 şi s-a fixat termen de soluţionare la data de 9 februarie 2026. II. Dispoziţiile de drept intern relevante sub aspectul obiectului sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ” Art. 2. – (1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. (…) Art. 14. – Nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi. Art. 15. – Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.” Codul penal ” Săvârşirea unei infracţiuni Art. 174. – Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.” III. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul A împotriva Sentinţei penale nr. 119/P/2025 din 27.06.2025, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Prin sentinţa atacată inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin Rechizitoriul nr. 161/D/P/2023 din data de 28.08.2023, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A pentru săvârşirea infracţiunii de trafic intern de droguri de risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

În esenţă, s-a reţinut că la data de 20.05.2023 inculpatul A, în timp ce conducea autoturismul marca „Audi”, având nr. de înmatriculare XXX, pe raza municipiului Oradea, judeţul Bihor, a deţinut o cantitate de 1,1 kg de canabis, cantitatea respectivă de droguri de risc fiind deţinută în vederea distribuirii.

Ulterior, la data 22.05.2023, din propria iniţiativă, inculpatul A a predat de la adresa unde acesta locuia în fapt o cantitate de 14 kg de canabis, cantitatea respectivă de droguri de risc fiind deţinută în vederea distribuirii.

La termenul din data de 30 septembrie 2025, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze, de principiu, asupra chestiunii de drept expuse la pct. I din cuprinsul prezentei decizii.

Prin încheierea de la aceeaşi dată, instanţa de trimitere a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere a învederat că, pentru a fi aplicabilă cauza de nepedepsire reglementată în art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este necesară îndeplinirea mai multor condiţii printre care comiterea de către o persoană a infracţiunilor enumerate limitativ de lege, respectiv una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi să denunţe activitatea sa infracţională autorităţilor, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţare care contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.

De asemenea, a precizat că, aparent, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, includ condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a interveni cauza de nepedepsire, care nu ar suscita interpretări contradictorii sau diferite, însă jurisprudenţa dovedeşte contrariul în ceea ce priveşte noţiunea de participant. V. Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public şi al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, fără a exprima un punct de vedere privind interpretarea art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Inculpatul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a apreciat că sesizarea este admisibilă, fără a exprima un punct de vedere cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Opinia majoritară exprimată de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cauza de nepedepsire a persoanei care a denunţat participarea sa la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 din aceeaşi lege nu este aplicabilă atunci când denunţătorul este autor unic al infracţiunii.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că scopul introducerii cauzei de nepedepsire a fost acela de a determina persoanele implicate în comiterea de astfel de infracţiuni să aducă la cunoştinţa organelor judiciare aceste împrejurări în vederea destructurării grupărilor constituite în acest sens, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi. În ipoteza în care autorul acţionează singur, această finalitate nu poate fi atinsă, neexistând alte persoane a căror activitate infracţională să fie dezvăluită, pentru ca identitatea lor să fie stabilită sau traseul drogurilor să fie documentat prin aportul denunţătorului.

În cea de-a doua orientare, minoritară, se consideră că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cauza de nepedepsire a persoanei care a denunţat participarea sa la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 din aceeaşi lege este aplicabilă şi când denunţătorul este autor unic al infracţiunii.

În susţinerea opiniei exprimate s-a arătat că această cauză de nepedepsire se poate aplica prin analogie in bonam partem şi în ipoteza denunţătorului care este autor unic al infracţiunii comise, întrucât în această modalitate poate fi atins scopul pentru care a fost reglementată de legiuitor cauza de nepedepsire, respectiv încunoştinţarea organelor judiciare şi abandonarea activităţii infracţionale. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure dezlegarea unor chestiuni de drept, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu au fost identificate decizii relevante privind problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios – Serviciul pentru studiu şi unificarea jurisprudenţei, au fost identificate mai multe hotărâri care prezintă relevanţă cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv: – Decizia nr. 289/RC/2021 din 24 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a statuat că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., atât instanţa de fond, cât şi, ulterior, instanţa de control judiciar, în mod greşit, au apreciat că poate beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, pentru comiterea infracţiunii de deţinere în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, deşi din actele dosarului reiese faptul că, în concret, denunţul realizat de acesta vizează comiterea infracţiunii, mai sus menţionate, în calitate de autor unic fără participarea unei alte persoane; – Decizia nr. 648/RC din 21 octombrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a stabilit că şi în ceea ce priveşte această cauză specială de nepedepsire (art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată) se observă că se impune respectarea unor cerinţe, în sensul că infracţiunile pentru care poate interveni această cauză sunt cele reglementate în art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, urmărirea penală pentru aceste infracţiuni să nu se fi început, persoana să denunţe participarea sa la comiterea uneia dintre aceste infracţiuni, denunţarea să contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi. Aceste cerinţe denotă raţiunea avută în vedere de către legiuitor, şi anume că această cauză specială de nepedepsire este reglementată cu scopul de a combate fenomenul drogurilor şi a destructura reţelele de traficanţi, oferind impunitate celor care contribuie la realizarea acestui scop; – Decizia nr. 708/RC din 13 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a stabilit că raţiunea pentru care cauza de nepedepsire se poate aplica prin analogie in bonam partem şi în situaţia autodenunţului este aceea de a încuraja persoanele care au comis infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, să le aducă la cunoştinţa autorităţilor şi să renunţe la a mai desfăşura activitatea infracţională (similar desistării din materia tentativei), iar nu de a evita descoperirea acestor infracţiuni la un moment la care aceasta este inevitabilă sau foarte probabilă, independent de orice atitudine de căinţă activă, unica ce poate fi valorizată prin reţinerea cauzei de nepedepsire. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă cu privire la problema de drept supusă dezlegării. IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Academia de Studii Economice Bucureşti – Facultatea de Drept a considerat că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile şi când denunţătorul este autor unic al infracţiunii, întrucât raţiunea pentru care legiuitorul a introdus această cauză de nepedepsire este aceea de a încuraja persoanele care au comis infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să le aducă la cunoştinţa autorităţilor şi să renunţe la a mai desfăşura activitatea infracţională.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept – Departamentul de Drept Public şi Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept – Departamentul de Drept Public au apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi au opinat în sensul că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile în situaţia în care denunţătorul este autor unic al infracţiunii.

În argumentarea acestui punct de vedere au arătat că aplicarea cauzei de nepedepsire presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, respectiv să fie săvârşită una dintre infracţiunile prevăzute de normele cuprinse în art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să nu fie începută urmărirea penală pentru infracţiunea denunţată, să existe un denunţ formulat de către o persoană care a participat la săvârşirea infracţiunii şi să contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi. X. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor consideră că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, iar pe fondul sesizării a opinat în sensul că, în ceea ce priveşte cauza specială de nepedepsire, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este aplicabilă denunţătorului care este autor unic al infracţiunii comise şi prevăzute la art. 2 din aceeaşi lege. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor şi a chestiunii ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele; – chestiunea de drept pusă în discuţie să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Verificând regularitatea învestirii prin raportarea acestor condiţii de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că sunt îndeplinite cumulativ.

În analiza primei condiţii se constată că aceasta este pe deplin îndeplinită, instanţa de trimitere fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul A.

Cea de-a doua condiţie enunţată este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept pentru a cărei lămurire a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea instrument procedural de unificare a practicii judiciare aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la problema de drept care face obiectul sesizării, aceasta este de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, potenţial relevat de punctele de vedere exprimate de instanţe, astfel încât intervenţia instanţei supreme este una legitimă şi necesară.

Totodată, problema de drept este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, în sensul că dezlegarea de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile este de natură a produce un efect concret. XI.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept supusă dezlegării se grefează pe problematica aplicării dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denunţătorului, autor unic al uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-9 din aceeaşi lege.

Prin art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire pentru persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege, şi care, după săvârşirea faptei, dar mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului faptei sau a celorlalţi participanţi.

Potrivit art. 174 din Codul penal, prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Cauzele de nepedepsire reprezintă dispoziţii excepţionale ale legii penale prin care, din raţiuni de politică penală, legiuitorul acordă unui făptuitor beneficiul unei dispense de pedeapsă, fapta continuând să reprezinte infracţiune, cu toate elementele sale de tipicitate.

Cauzele de nepedepsire (impunitate) sunt instituţii care nu înlătură caracterul infracţional al faptei comise, ci atrag imposibilitatea stabilirii şi aplicării unei sancţiuni penale pentru infracţiunea săvârşită. Astfel, în cazul în care este incidentă o cauză de nepedepsire, instanţa nu va putea pronunţa o soluţie prin care să constate existenţa vinovăţiei penale raportat la infracţiunea comisă, ci va dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Cauzele de nepedepsire sunt instituţii legale, expres şi limitativ reglementate de către legiuitor, putând fi generale sau speciale.

Instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de nepedepsire, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe, respectiv persoana care face denunţul să fi participat la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denunţul să fi fost formulat mai înainte de începerea urmăririi penale şi prin acest denunţ formulat participantul la infracţiune să contribuie la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului faptei sau a celorlalţi participanţi.

Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, subsumează, pe de o parte, formularea de către acesta a unui denunţ împotriva altor persoane care au participat la săvârşirea infracţiunii şi, pe de altă parte, facilitarea de către denunţător a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Simplul denunţ formulat de participantul la una dintre infracţiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, nu poate conduce la aplicarea cauzei de nepedepsire.

Prin introducerea acestei cauze de nepedepsire, legiuitorul a urmărit determinarea persoanelor implicate în comiterea de astfel de infracţiuni să aducă la cunoştinţa organelor judiciare aceste împrejurări, mai înainte de a începe urmărirea penală, şi să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalte persoane care au participat la săvârşirea infracţiunii. Recunoaşterea efectelor acestei cauze de nepedepsire analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a denunţătorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii.

Astfel, legiuitorul a înţeles să recompenseze o atitudine pozitivă, de cooperare a denunţătorului, care contribuie la destructurarea grupărilor constituite în acest sens, scopul final fiind protejarea sănătăţii publice şi a siguranţei naţionale prin combaterea criminalităţii legate de droguri.

În coordonatele de analiză astfel determinate se constată că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă un instrument eficient pentru combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri prin determinarea persoanelor care au participat la săvârşirea de astfel de infracţiuni să furnizeze informaţii decisive pentru destructurarea grupurilor infracţionale organizate sau a reţelelor de distribuţie, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.

Se observă că această cauză de nepedepsire operează doar în acele situaţii în care fapta este comisă de un număr de persoane superior celui minim necesar impus de lege pentru a fi posibilă comiterea infracţiunii respective sub forma pluralităţii de făptuitori.

Din aceeaşi perspectivă, faţă de modul de formulare a dispoziţiei legale, reiese că legiuitorul a avut în vedere aplicarea cauzei de nepedepsire în cazul în care, la infracţiunile prevăzute de art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au existat mai mulţi participanţi. Acest aspect reiese explicit din formularea care face referire la tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi. Prin urmare, admiterea variantei în care aceasta s-ar aplica şi denunţătorului care este autor unic al infracţiunii comise depăşeşte sfera unei simple interpretări, reprezentând o analogie în favoarea inculpatului.

Admiţând posibilitatea unei analogii în bonam partem în ipoteza dată, urmează a se verifica dacă lacuna în reglementare nu a fost una intenţionată (faptul că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres posibilitatea autodenunţului în cazul autorului unic drept cauză de nepedepsire). Examinând alte cauze de nepedepsire axate pe denunţarea unor fapte, se reţine că, în general, atunci când legiuitorul a intenţionat ca efectele cauzei de nepedepsire să se producă şi în cazul infracţiunilor cu autor unic, a folosit o terminologie prin care nu a circumstanţiat în vreun fel legătura cauzei de nepedepsire cu existenţa unor participanţi. Spre exemplu, art. 290 alin. (3) din Codul penal prevede că mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, legiuitorul făcând referire la denunţarea faptei, fără alte circumstanţieri.

Nu trebuie omis faptul că, înainte de actualizarea consecventă intrării în vigoare a noului Cod penal, art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, avea următorul conţinut: „Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor competente participarea sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-10, permiţând astfel identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.”

Din moment ce norma făcea referire la o asociaţie sau înţelegere în vederea comiterii infracţiunilor, se deduce în mod expres intenţia legiuitorului de a exclude ipoteza autodenunţului în cazul autorilor unici din sfera de aplicare a cauzei de nepedepsire.

Totodată, din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu reiese vreo referire expresă la modificarea scopului normei, făcându-se referire doar la actualizarea terminologiei în acord cu dispoziţiile penale şi procesual penale modificate după intrarea în vigoare a noilor coduri.

Dacă s-ar aprecia în sens contrar, persoanele care comit astfel de infracţiuni ar fi încurajate să procedeze de o asemenea manieră, după care să se autodenunţe pentru a beneficia de cauza de nepedepsire.

Or, raţiunea cauzelor de nepedepsire este aceea de a facilita identificarea şi tragerea la răspundere penală şi a altor persoane care au participat la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, iar această cauză de nepedepsire, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu face excepţie.

Prin instituirea cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a urmărit să încurajeze persoanele implicate în activităţi de trafic de droguri, desfăşurate în forme asociative, să coopereze cu organele judiciare în vederea destructurării grupurilor infracţionale organizate sau a reţelelor de distribuţie, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi. În ipoteza în care autorul acţionează singur, această finalitate nu poate fi atinsă, neexistând alte persoane a căror activitate infracţională să fie dezvăluită, pentru ca identitatea lor să fie stabilită sau traseul drogurilor să fie documentat prin aportul denunţătorului.

În măsura în care scopul cauzei de nepedepsire instituite de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ar fi acela de a nu pedepsi autorul care se desistează şi se autodenunţă cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile arătate, efectul ar fi acela de încurajare a fenomenului infracţional reprezentat de traficul de droguri, deoarece făptuitorul ar beneficia de impunitate indiferent de gravitatea conduitei sale şi de etapa consumării activităţii infracţionale, putând să evite răspunderea penală prin simpla autodenunţare, fără a contribui la identificarea unei reţele infracţionale şi fără a sprijini activ organele judiciare în combaterea fenomenului.

O asemenea interpretare ar genera o situaţie de privilegiu nejustificat pentru autorul unic, golind de conţinut finalitatea represiv-preventivă a normei, creând premisele utilizării dispoziţiei ca instrument de evitare a sancţiunii penale.

Nu trebuie exclusă interpretarea gramaticală a noţiunii de participant, care, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, reprezintă persoana care ia parte la realizarea unei acţiuni în comun, care participă la ceva. Această noţiune presupune existenţa a cel puţin două persoane implicate într-o conduită infracţională concertată, ceea ce exclude ipoteza autorului unic, care săvârşeşte fapta în mod exclusiv, fără contribuţia altei persoane, întrucât, în lipsa pluralităţii de subiecţi activi, nu se poate vorbi despre „participare”.

Potrivit art. 46-48 din Codul penal, noţiunea de participare presupune existenţa unei pluralităţi subiective, respectiv contribuţia a două sau mai multe persoane la realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fiecare având un rol determinant sau secundar în săvârşirea faptei.

Inclusiv la nivelul reglementării generale din Codul penal, legiuitorul a distins în mod expres între autor şi participanţi, ceea ce confirmă intenţia ca beneficiul cauzei speciale de nepedepsire să fie condiţionat de existenţa unei pluralităţi de făptuitori şi de contribuţia denunţătorului la identificarea acestora. În lipsa unei asemenea pluralităţi nu se poate reţine existenţa unei forme de participaţie, iar extinderea incidenţei cauzei de nepedepsire la autorul unic ar echivala cu ignorarea distincţiei normative şi cu o interpretare contrară legii.

Concret, prin „participarea la comiterea infracţiunii” nu se poate înţelege săvârşirea sa de către autorul unic, din moment ce legea prevede cu claritate că prin aceasta se înţelege participarea la comiterea acesteia în calitate de coautor, instigator sau complice.

Concluzionând, cauza de nepedepsire analizată va putea fi incidentă doar în acele situaţii în care denunţul formulat conduce la identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane implicate în săvârşirea respectivei infracţiuni în calitate de autori, coautori, instigator sau complici. Dacă infracţiunea este săvârşită de către un autor unic, care se autodenunţă înainte de începerea urmăririi penale pentru respectiva faptă, conduita sa nu poate atrage incidenţa cauzei de nepedepsire, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile expres şi imperativ prevăzute de lege, fiind însă posibilă valorificarea acestei conduite în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicabile.