Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024

Pe rol se află Dosarul nr. 1.094/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind următoarele probleme de drept: 1. Dacă în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) se poate considera că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie?

Dacă actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale? 2. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

La şedinţa de judecată participă doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, la şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat, chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problemele de drept supuse dezlegării şi interpretării unitare ce fac obiectul cauzei de faţă.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în principal, respingerea, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, apreciind că nu este întrunită condiţia de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii [respectiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal], ci interpretarea, aplicarea şi stabilirea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, precum şi ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – Marea Cameră din data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (Lin), şi ale celor două ordonanţe ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele C-75/23 şi, respectiv, C-131/23. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate, pe calea recursului în interesul legii, interpreta deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi nici stabili efectele pe care acestea le produc.

Cu referire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, problema de drept nr. 1 soluţionată diferit de către instanţele de judecată, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte a apreciat ca fiind corectă soluţia potrivit căreia în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) trebuie considerat că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale) au efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie.

În concret, doamna procuror a susţinut că efectul cumulat al deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, deciziilor nr. 67/2022 şi nr. 37/2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Hotărârii Marii Camere din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU Lin, şi al ordonanţelor din 9 ianuarie 2024, pronunţate în cauzele C-75/23 şi C-131/23, s-ar transpune astfel: 1. Actele de procedură efectuate înainte de data de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noilor coduri, întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale dacă au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor procesuale ale Codului de procedură penală anterior, sub imperiul căruia au fost realizate. 2. Actele de procedură realizate în intervalul 1 februarie 2014 şi 25 iunie 2018, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, produc efect întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în măsura în care sunt acte ce trebuie comunicate suspectului/inculpatului, fiind respectate astfel cerinţele de previzibilitate, astfel cum au fost învederate prin decizia menţionată, dar şi ulterior confirmate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.

Totodată, doamna procuror a susţinut că efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură întocmite până la data de 25 iunie 2018 nu echivalează cu o aplicare retroactivă a legii penale defavorabile, deoarece suspecţii/inculpaţii nu suportă consecinţe mai grave decât cele care erau previzibile la data faptelor reţinute în sarcina lor.

Cu privire la problema de drept nr. 2 soluţionată diferit de către instanţele de judecată, reprezentantul procurorului general a susţinut că este corectă soluţia potrivit căreia actele ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

În ceea ce priveşte faptele săvârşite înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 (care a pus în acord prevederile neconstituţionale constatate prin Decizia nr. 358/2022 cu dispoziţiile Constituţiei) s-a învederat că actele procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului îşi produc efectele ca orice act procedural de la momentul îndeplinirii sale.

Nu în ultimul rând s-a susţinut că vidul legislativ din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu se aplică retroactiv ca lege penală mai favorabilă. Restrângerea standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) va fi avută în vedere indiferent de stadiul procesual, rezultând că orice act procedural efectuat înainte de Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale sau ulterior datei de 30 mai 2022 trebuie considerat ca având ca efect întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale.

Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov s-a susţinut că nu există un punct de vedere unitar cu privire la următoarele probleme de drept: 1. Dacă în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) se poate considera că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie? 2. Dacă actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale? II. Examen jurisprudenţial – Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

II. A. Cu referire la prima problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv: Dacă în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) se poate considera că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, analiza jurisprudenţei se realizează pe mai multe paliere.

II. A. 1. Aplicarea hotărârilor Curţii de Justiţie de către instanţele naţionale

Într-o primă orientare a jurisprudenţei, instanţele nu au aplicat hotărârile în materie ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motivând că „nu există o legislaţie comunitară obligatorie în materie de prescripţie” care să facă obiectul interpretării de către Curtea de Justiţie sau că „infracţiunile de evaziune fiscală (cu TVA) nu pot fi considerate a fi susceptibile să prejudicieze în mod direct interesele financiare ale Uniunii Europene”.

Tot astfel, s-a considerat că infracţiunile de evaziune fiscală privind regimul TVA nu aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, invocându-se lipsa unei legături suficient de clare cu dreptul Uniunii Europene şi a posibilităţii de a recupera prejudiciile prin soluţionarea acţiunii civile.

Un alt argument în susţinerea acestei opinii a fost şi acela că, „din moment ce Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a impus obligaţia de a fi lăsate neaplicate deciziile Curţii Constituţionale prin care au fost invalidate dispoziţiile legislative naţionale care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, înseamnă că aceste decizii vor fi aplicate de instanţele naţionale, întărind acest raţionament prin cele statuate la finalul răspunsului”.

Alte instanţe au susţinut că aplicarea hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene doar în anumite materii (pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene şi combaterea corupţiei) determină un tratament discriminatoriu faţă de alte persoane acuzate de alte infracţiuni prescriptibile.

În opinia contrară s-a susţinut că hotărârile în materie ale Curţii de Justiţie sunt pe deplin aplicabile în cauzele interne care au ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, indiferent de stadiul procesual.

În practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că hotărârea preliminară se aplică cauzelor pendinte, menţionându-se expres în considerentele unei astfel de hotărâri că aceasta „operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia”.

Alte instanţe au reţinut că Hotărârea Lin (Cauza C-107/23) se aplică în cauzele privind infracţiuni de evaziune fiscală referitoare la regimul TVA, având în vedere că atât obiectul cauzei interne era constituit din astfel de infracţiuni, cât şi conformitatea cu jurisprudenţa consacrată a Curţii de Justiţie (Hotărârea Curţii, în Marea Cameră, din 26 februarie 2013, în Cauza C617/10, Âkerberg Fransson, pct. 24-31), context în care nu se poate aprecia că „nu există o legătură suficient de clară cu dreptul Uniunii Europene” . Mai mult, instanţele respective au subliniat că Hotărârea Lin se aplică în cauzele privind infracţiuni de evaziune fiscală referitoare la regimul TVA rămase în fază de tentativă – conform prevederilor exprese ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF – astfel că apare contra legem opinia contrară cu argumentul că „prescripţia răspunderii penale nu împiedică statul român să recupereze prejudiciile cauzate bugetului general prin neplata frauduloasă a TVA”. Aceste instanţe au subliniat că aplicarea hotărârilor Curţii de Justiţie nu are efect discriminatoriu – în sensul tratării în mod diferit a unor situaţii analoage fără o justificare obiectivă şi rezonabilă – întrucât, pe de o parte, situaţiile nu sunt similare pentru că au ca obiect infracţiuni diferite şi, pe de altă parte, eventuala lor tratare diferită derivă din caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie, care a fost sesizată doar în domeniile respective.

II. A. 2. Restrângerea aplicării standardului intern privind mitior lex

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că standardul intern privind mitior lex nu poate fi restrâns, astfel că art. 155 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretat prin prisma hotărârilor preliminare ca împiedicând aplicarea în forma sa mai favorabilă, în mod retroactiv, în favoarea acuzatului. Sub acest aspect, unele instanţe au statuat expres că aplicarea considerentelor din Hotărârea Lin (Cauza C-107/23) ar lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie, având în vedere principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul român, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea legii penale, inclusiv a regimului prescripţiei răspunderii penale.

Într-o opinie concordantă instanţele nu au aplicat Hotărârea Lin, cu motivarea că a fost încălcată prezumţia Bosfor prin caracterul vădit deficitar al protecţiei dreptului prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene faţă de standardul din art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în condiţiile în care s-a reţinut în cauza penală „reactivarea răspunderii penale” prin intermediul acestei hotărâri, ulterior împlinirii termenului de prescripţie stabilit de legea internă ca fiind incident în cauză.

În susţinerea acestei opinii, unele instanţe interne au concluzionat că principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor obligă, în dreptul intern, la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, fără nicio excepţie, ori că „principiul legalităţii impune judecătorului să procedeze la interpretarea strictă a legii penale şi să nu aplice retroactiv dispoziţiile legii penale substanţiale, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

Pe de altă parte, instanţele au reţinut că durata termenelor generale de prescripţie din dreptul intern satisface standardul european în materie, astfel că nu este necesar să fie aplicate dispoziţiile legale naţionale conţinând termene speciale (cazurile de întrerupere a prescripţiei), care au fost declarate neconstituţionale.

În cealaltă orientare a jurisprudenţei instanţele au reţinut că aplicarea standardului intern mitior lex poate fi restrânsă, inclusiv conform practicii instanţei constituţionale şi a instanţei supreme, astfel că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal nu pot fi interpretate decât prin prisma hotărârilor preliminare, care împiedică aplicarea formei sale mai favorabile, în mod retroactiv, în favoarea acuzatului, ca lege penală mai favorabilă (mitior lex), ca urmare a unei „necesare puneri în balanţă” a standardelor concurente, nefiind nicidecum încălcată prezumţia Bosfor.

II. A. 3. Evaluarea riscului sistemic de impunitate

Într-o orientare a practicii judiciare s-a reţinut că riscul sistemic de impunitate nu poate fi evaluat de către instanţa de judecată sau, dimpotrivă, trebuie apreciat în concret de către fiecare instanţă pentru fiecare cauză dedusă judecăţii. În susţinerea acestei opinii unele instanţe naţionale au precizat că nu există „criterii prestabilite” pentru aprecierea riscului sistemic de impunitate, iar altele au reţinut inexistenţa în genere a unui risc sistemic de impunitate, menţionând că „riscul sistemic de impunitate a faptelor de corupţie se regăseşte doar la nivel de afirmaţie”.

Alte instanţe au considerat că riscul sistemic de impunitate nu poate fi apreciat din cauza lipsei probatoriului vizând ansamblul dosarelor penale şi soluţiilor definitive vizate de legislaţia penală în discuţie la nivelul întregului sistem judiciar naţional.

Pe de altă parte, alte instanţe au reţinut că riscul sistemic de impunitate poate fi apreciat în ansamblul legislaţiei specifice, însă doar prin raportare la necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului, instanţele reţinând că „îndeplinirea unei strategii de politică penală naţională sau regională, chiar europeană, nu poate justifica încălcarea unor principii şi unor drepturi individuale fundamentale, cum ar fi principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege), în conţinutul căruia se integrează şi instituţia prescripţiei”.

Într-o altă orientare a practicii judiciare s-a reţinut că riscul sistemic de impunitate nu trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, având în vedere că prin hotărârile Curţii de Justiţie s-a stabilit, în mod expres şi fără echivoc, că situaţia procesuală internă „generează un risc intrinsec de impunitate”, ţinând seama, pe de o parte, de un argument teoretic general, în sensul că textul legal incident din dreptul intern este de aplicabilitate generală pentru infracţiunile prescriptibile (art. 155 din Codul penal) şi, pe de altă parte, de considerente particulare concrete, sens în care au fost invocate datele relevante la nivel naţional care indică impactul într-un număr semnificativ de cauze (făcându-se trimitere expresă la rapoartele Comisiei Europene).

II. A. 4. Aplicarea Ordonanţei din 9 ianuarie 2024 a Curţii de Justiţie în Cauza C-131/23 privind interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 (MCV)

Într-o orientare a practicii judiciare s-a reţinut că decizia MCV nu se mai aplică, având în vedere că a fost abrogată şi că ordonanţa Curţii de Justiţie se aplică doar în cauzele care implică fonduri europene şi de corupţie la nivel înalt, iar nu în orice cauze de corupţie.

Într-o altă orientare a jurisprudenţei s-a reţinut că decizia MCV se aplică faptelor săvârşite în perioada în care aceasta era în vigoare, iar Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024 din Cauza C-131/23 se aplică inclusiv în cauzele care implică fonduri europene şi indiferent de domeniul sau nivelul de corupţie ce face obiectul cauzei.

II. B. Cu referire la a doua problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv: Dacă actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, s-a constatat existenţa următoarelor orientări jurisprudenţiale:

Într-o soluţie de practică naţională s-a reţinut că efectele întreruptive se menţin şi pentru actele de după 25 iunie 2018 (cu excepţia celor de până la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022). În acest sens s-a reţinut: „Aplicând direct normele legale anterior citate cât şi Hotărârea Curţii de Justiţie, rezultă că efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei, se impune a se considera că se produce în continuare şi după data de 25 iunie 2018” . În acest sens s-a reţinut că prin Hotărârea Lin s-a stabilit necesitatea interpretării prevederilor dreptului Uniunii prin înlăturarea aplicării principiului mitior lex în cauzele incidente, de esenţa căruia este extinderea formei mai blânde în mod extractiv (retroactiv în ipoteza de faţă), context în care prevederea legală în varianta mai puţin severă nu trebuie luată în considerare decât în perioada sa de activitate, în care a fost viciată sub aspectul previzibilităţii sale, în acord cu soluţiile instanţei de contencios constituţional, revenind-se astfel la aplicabilitatea principiului activităţii legii penale, consacrat prin art. 3 din Codul penal.

Într-o altă orientare de jurisprudenţă instanţele au considerat că doar actele întrerupătoare de prescripţie anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale) pot fi avute în vedere la întreruperea cursului prescripţiei. În acest sens, practica a învederat că „din Hotărârea Lin se desprinde ideea că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie efectuate anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, astfel că, în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie anterior datei de 25 iunie 2018, se va lua în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale”. III. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.

Prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că: 1. Instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a) . 2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica în condiţiile stabilite de aceasta şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale. IV. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale a României

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018 1 s-a constatat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, deoarece dispoziţiile legale sunt lipsite de previzibilitate şi totodată contrare principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (pct. 31). 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 2 , Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a sancţionat unica soluţie legislativă pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative, ci, prin efectele pe care le produce, împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022. V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Curtea a reamintit că art. 7 § 1 din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului.

Prin Hotărârea din 17 septembrie 2009 în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), Curtea a arătat că, chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului.

Prin Hotărârea din 21 octombrie 2013 în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea a reţinut că garanţia consacrată în art. 7 din Convenţie, componentă esenţială a supremaţiei legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al Convenţiei. Aşa cum decurge din obiectul şi scopul său, acest drept trebuie interpretat şi aplicat de o aşa manieră încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării şi a sancţionării arbitrare.

Prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, Curtea Europeană a statuat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile”.

Prin Avizul consultativ solicitat de Curtea de Casaţie din Armenia, Cererea nr. P16-2019-001, 26 aprilie 2022, Curtea a reţinut că, „în cazul în care o infracţiune penală se prescrie în conformitate cu dreptul intern, iar termenul de prescripţie aplicabil a expirat deja, articolul 7 din Convenţie se opune reluării urmăririi penale cu privire la o astfel de infracţiune. În primul rând, revine instanţei naţionale sarcina de a stabili dacă normele de drept internaţional care au forţă juridică în sistemul juridic naţional pot oferi un temei juridic suficient de clar şi previzibil în sensul articolului 7 din Convenţie pentru a concluziona că infracţiunea în cauză nu este supusă prescripţiei”. VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Prin Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 5 decembrie 2017, pronunţată în Cauza C42/17 (Taricco 2), s-a decis: „Articolul 325 alineatele (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind TVA-ul, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.”

Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU [Lin]. Curtea a decis: „Articolul 325 alineatul (1) TFUE şi articolul 2 alineatul (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.” VII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov

În ce priveşte standardul intern de natură constituţională privind mitior lex, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că acesta permite realizarea unui just echilibru între principiile de drept concurente, în acord cu jurisprudenţa instanţelor interne şi a instanţelor europene, luând în considerare şi doctrina clasică de specialitate în materia drepturilor omului. Principiul legii penale mai favorabile, privit din perspectiva dreptului intern, poate fi pus în balanţă atât cu alte principii de drept, precum principiul echităţii (Decizia nr. 511/2013 a Curţii Constituţionale a României) şi principiul securităţii juridice (Hotărârea prealabilă nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), cât şi cu necesitatea protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene (Hotărârea Lin a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene) şi a combaterii corupţiei (Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene), context în care standardul intern mitior lex poate şi trebuie să fie adaptat la standardul unional, în acord cu interpretarea conformă cu dreptul internaţional cerută de art. 20 alin. (2) din Constituţia României, fără să se constate existenţa vreunei neconcordanţe între acestea.

Cu referire la riscul sistemic de impunitate Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că toate hotărârile incidente ale Curţii de Justiţie au prevăzut expres că situaţia internă generează un risc sistemic de impunitate intrinsec, astfel că acesta nu mai trebuie demonstrat în concret în fiecare cauză în parte; în caz contrar s-ar lipsi de efecte soluţiile instanţei europene şi s-ar goli de conţinut o astfel de noţiune autonomă de dreptul Uniunii, consacrată în practica Curţii de Justiţie. Mai mult, conceptul de „risc sistemic de impunitate” este o noţiune autonomă consacrată în dreptul Uniunii Europene, ce trebuie să fie aplicată şi interpretată doar conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie.

Totodată, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că Decizia MCV este aplicabilă faptelor săvârşite în perioada ei de activitate, indiferent dacă faptele vizează sau nu fonduri europene, incluzând infracţiuni de corupţie în general, fără nicio circumstanţiere. În acest context s-a precizat că Decizia MCV era abrogată la data de 9 ianuarie 2024 când a fost pronunţată ordonanţa Curţii de Justiţie în Cauza C-131/23, instanţa europeană reţinând aplicarea ei în cauza principală, rezultând implicit necesitatea aplicării ei în acest litigiu principal, aspect care, în caz contrar, ar fi constituit cauză de inadmisibilitate a trimiterii preliminare. Nu se poate aprecia nici că aplicarea ordonanţei se limitează la astfel de cauze principale, precum cele din litigiul principal aflat în stadiul unei căi de atac extraordinare (contestaţie în anulare), având în vedere că Hotărârea Lin, la care face trimitere Ordonanţa C-131/23, este ea însăşi aplicabilă inclusiv în cursul judecăţii, nu doar cauzelor definitiv judecate, conform Ordonanţei din aceeaşi dată de 9 ianuarie 2024 din Cauza C-75/23.

Având în vedere cele expuse, constatând că problemele de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a susţinut că, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, prin raportare la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 318/2022 ale Curţii Constituţionale, la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni prealabile, precum şi la Hotărârea preliminară din 24 iulie 2024 în Cauza C-107/23 Lin (PPU) şi ordonanţele din 9 ianuarie 2024 în cauzele C-75/23 şi C-131/23 ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în lumina art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, soluţia este următoarea: ” 1. În virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex), actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României) pot avea efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie. 2. Actele întrerupătoare de prescripţie ulterioare datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) nu pot întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. „ VIII. Opinia specialiştilor

În considerarea dispoziţiilor art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiştii din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Universităţii Bucureşti, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii din Craiova, Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Universităţii din Oradea, Universităţii de Vest din Timişoara şi Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti au fost solicitaţi să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluţionate diferit.

În punctul de vedere transmis, Departamentul de Drept din cadrul Facultăţii de drept a Academiei de Studii Economice din Bucureşti a susţinut că nu se poate considera, pentru faptele comise înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) sau ulterioare datei de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) pot avea efect întreruptiv de prescripţie în vreo cauză penală. Această concluzie se impune indiferent de valoarea prejudiciului, de o eventuală evaluare a unui risc sistemic de impunitate sau de faptul că acele cauze au ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie.

Instanţele de judecată nu pot fi obligate să lase neaplicat principiul legii penale mai favorabile (astfel cum este el interpretat în mod constant în doctrina şi jurisprudenţa naţională) deoarece în caz contrar s-ar ajunge a fi aplicat în defavoarea inculpatului un standard inferior de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte principiul tempus regit actum în materia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, opinia menţionează jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem în sensul celui de al doilea punct de vedere, „dispoziţiile actualului Cod penal cu privire la prescripţia răspunderii penale sunt mai favorabile în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei, întrucât nu prevăd ca având caracter întreruptiv toate actele procesuale de urmărire penală sau de judecată, ci numai cele care, potrivit legii, trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.” 3 , precum şi doctrina care a confirmat justeţea acestei soluţii, arătând că: „legea nouă este mai favorabilă, deoarece este mai restrictivă în raport cu actele procesuale care întrerup prescripţia, înlesnind astfel împlinirea mai rapidă a termenului de prescripţie, chiar dacă prin ipoteză ar prevedea un termen mai lung de prescripţie a incriminării decât legea anterioară.” 4 3 Tribunalul Suprem, Secţia penală, dec. nr. 2185/1970 în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 42. 4 G. Antoniu, Tratat de Drept Penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 327.

S-a apreciat că ipoteza este identică cu cea rezultată din aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018. Împrejurarea că întreruperea prescripţiei răspunderii penale este guvernată în totalitate de principiul mitior lex rezultă în mod clar din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 67 din 31 ianuarie 2013. Totodată, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 sunt detaliate în Decizia nr. 358/2022. Astfel, în paragraful 73 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 se menţionează că pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Or, aprecierea că actele de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018 continuă să producă efecte întreruptive, deşi nu ar mai putea produce un astfel de efect în ipoteza în care au fost efectuate ulterior acestei date, reprezintă o interpretare în defavoarea inculpatului, fapt care nu este permis.

Mai mult, o astfel de interpretare a dispoziţiilor legale în defavoarea inculpatului, în condiţiile mai sus-menţionate, ar fi lipsită de previzibilitate. În acest sens s-a făcut referire, per a contrario, la Cauza Borcea contra României, în care s-a pus problema previzibilităţii dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia răspunderii penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că funcţia decizională încredinţată instanţelor serveşte la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, cu menţiunea că, spre deosebire de situaţia existentă în această cauză, unde jurisprudenţa privind posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome era contradictorie, în ipoteza întreruperii prescripţiei răspunderii penale jurisprudenţa era constantă în sensul că actele de procedură îndeplinite înainte de publicarea Deciziei nr. 297/2018 nu îşi mai păstrau efectul întreruptiv dacă nu erau supuse comunicării suspectului sau inculpatului.

În argumentarea opiniei s-a făcut referire la art. 7 § 1 din Convenţie şi la jurisprudenţa CEDO din Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109 şi Avizul emis în data de 26 aprilie 2022 la sesizarea Curţii de Casaţie din Armenia, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Cererea nr. P16-2021-001, 26 aprilie 2021).

În consecinţă, pentru argumentele prezentate, s-a apreciat că instanţele de judecată nu pot fi obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU neputând institui o astfel de obligaţie. În caz contrar s-ar ajunge la interpretarea unei norme juridice în defavoarea inculpatului, în condiţiile în care o astfel de interpretare nu a existat în jurisprudenţa naţională înainte de 2022. O soluţie contrară ar genera importante consecinţe negative din perspectiva previzibilităţii legii penale. IX. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În punctul de vedere formulat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în principal, a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, apreciind că nu este întrunită condiţia de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii (respectiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal), ci interpretarea, aplicarea şi stabilirea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, precum şi ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – Marea Cameră din data de 24 iulie 2023, în Cauza C-l 07/23 PPU [Lin], şi ale celor două ordonanţe ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele C-75/23 şi, respectiv, C-131/23. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate, pe calea recursului în interesul legii, interpreta deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi nici stabili efectele pe care acestea le produc.

În argumentarea opiniei formulate s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată ca în procedura prevăzută de art. 471 din Codul de procedură penală să se pronunţe cu privire la aplicarea dreptului Uniunii Europene cu privire la efectele deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, limitele aplicării acestora sau conformitatea efectelor aplicării dreptului unional cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, incidente în cazurile în care se verifică împlinirea/întreruperea termenului de prescripţie, ci se pronunţă cu privire la interpretarea normelor de drept naţional.

Cu privire la prima problemă de drept supusă interpretării unitare s-a apreciat ca fiind corectă soluţia potrivit căreia, în virtutea restrângerii standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) trebuie considerat că actele de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale) au efect întreruptiv de prescripţie, indiferent de stadiul procesual şi indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie.

În argumentarea acestei soluţii, procurorul general a evidenţiat următoarele aspecte: 70. a) Cauzele penale în care îşi găsesc aplicabilitatea cele trei hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele C-107/23 PPU Lin, C-75/23 şi C-131/23, vizează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv infracţiunile de evaziune fiscală în materie de TVA, indiferent de cuantumul prejudiciului, şi infracţiunile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii; infracţiunile de corupţie la nivel înalt, la nivelul administraţiei publice locale, dar şi infracţiunile de corupţie în general. 71. b) Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene – instanţele naţionale, în asigurarea principiului supremaţiei, fiind însărcinate cu aplicarea în cadrul competenţei proprii a dispoziţiilor dreptului Uniunii, în cazul în care nu pot să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, trebuie să lase neaplicată orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a precizat că în măsura în care instanţa naţională (Curtea Constituţională) ar considera că respectarea unei obligaţii impuse de dreptul unional încalcă identitatea naţională a statului membru, aceasta nu este autorizată să înlăture aplicarea unei norme de drept al Uniunii, ci aceasta trebuie să sesizeze Curtea de Justiţie cu o cerere de decizie preliminară în temeiul art. 267 TFUE pentru aprecierea validităţii acestei dispoziţii în lumina art. 4 alin. (2) TUE, Curtea fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii. Curtea de Justiţie a mai menţionat că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, astfel că, Curtea Constituţională a unui stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziţii de drept al Uniunii, inclusiv a art. 267 TFUE, să statueze în mod valabil că Curtea a pronunţat o hotărâre care depăşeşte sfera sa de competenţă şi, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunţate cu titlu preliminar de Curte. 73. c) Restrângerea standardului intern vizând aplicarea legii penale mai favorabile, cu consecinţa acordării actelor de procedură realizate anterior datei de 25 iunie 2018 a efectului întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale, indiferent de stadiul procesual.

Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă un standard naţional constituţional de protecţie a principiului legalităţii, întrucât statuează că normele care reglementează prescripţia şi actele întreruptive ale cursului prescripţiei reprezintă norme de drept penal supuse principiului legalităţii în cele două componente ale sale referitoare, pe de o parte, la cerinţele de previzibilitate şi precizie şi, pe de altă parte, la regula aplicării retroactive a dispoziţiilor penale mai favorabile.

Acest standard naţional constituţional în