Decizia nr. 18 din 22 aprilie 2024

Pe rol se află soluţionarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 3.288/300/2023 (2.274/2023), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt mai extinse decât cea de domiciliu, prevăzută de art. 224 din Codul penal, incluzând şi acele spaţii care, chiar dacă nu pot fi calificate drept domiciliu, oferă o protecţie vieţii private a persoanei, de pildă, grupul sanitar al unei clinici sau la care au acces mai multe persoane, o cabină de probă dintr-un magazin, vestiarul unei săli de sport?

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Elena-Mihaela Mustaţă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Gheorghe Valentin Chitidean, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost transmise hotărâri relevante pronunţate în materie şi opiniile magistraţilor din cadrul următoarelor instanţe: curţile de apel Piteşti, Craiova, Braşov, Constanţa, Suceava (inclusiv instanţele arondate), Oradea (inclusiv instanţele din circumscripţia sa), Iaşi, Bacău, Galaţi, Cluj şi Bucureşti; tribunalele Olt, Vaslui, Braşov, Hunedoara, Alba, Sibiu, Galaţi, Bistriţa-Năsăud, Ialomiţa, Ilfov, Dolj, Mehedinţi, Iaşi, Argeş, Vâlcea, Bacău, Neamţ, Covasna, Brăila, Vrancea (inclusiv judecătoriile arondate), Sălaj (inclusiv judecătoriile din circumscripţia sa), Giurgiu, Teleorman (inclusiv judecătoriile arondate), Bucureşti şi Cluj; judecătoriile Vânju Mare, Drobeta-Turnu Severin, Slatina, Caracal, Hârlău, Horezu, Brezoi, Drăgăşani, Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ, Roman, Zărneşti, Hârşova, Tulcea, Aiud, Bistriţa, Beclean, Giurgiu, Bolintin-Vale, Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti, Motru, Novaci, Strehaia, Orşova, Balş, Corabia, Paşcani, Răducăneni, Vaslui, Huşi, Bârlad, Bălceşti, Târnăveni, Sighişoara, Târgu Mureş, Constanţa, Măcin, Alba Iulia, Blaj, Câmpeni, Sibiu, Galaţi, Tecuci, Lieşti, Brăila, Baia Mare, Roşiori de Vede şi Videle.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut, în principal, că prezenta sesizare este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, a arătat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, susţinând că, din modul în care a fost formulată întrebarea de către instanţa de trimitere, rezultă că, deşi se solicită dezlegarea unei chestiuni de drept aparent esenţiale pentru soluţionarea pe fond a cauzei, în realitate, sesizarea nu se referă la lămurirea unor dispoziţii legale neclare, care să impună o interpretare in abstracto de către instanţa supremă, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

A menţionat că, prin intermediul întrebării, instanţa de trimitere încearcă să lămurească dacă noţiunile de locuinţă, încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta din cuprinsul art. 226 alin. (1) din Codul penal au acelaşi înţeles cu noţiunea de domiciliu la care face referire art. 224 alin. (1) din acelaşi cod privind infracţiunea de violare de domiciliu sau un înţeles mai extins, incluzând şi acele spaţii care, deşi nu pot fi considerate domiciliu, oferă totuşi o protecţie a vieţii private (cum ar fi, spre exemplu, grupul sanitar aflat într-o clinică medicală, vestiarul unei săli de sport, o cabină de probă dintr-un magazin etc). Or, analiza chestiunii de drept în discuţie trebuie să aibă în vedere, în primul rând, raţiunea legiuitorului în momentul prevederii faptei ca infracţiune.

A subliniat că, într-adevăr, legiuitorul, deşi a avut în vedere protecţia vieţii private (în special a dreptului la intimitate), prin reglementarea art. 226 alin. (1) din Codul penal, folosind aceleaşi noţiuni ca şi cele din cuprinsul art. 224 alin. (1) din Codul penal, nu a realizat o protecţie efectivă şi eficientă, ca în expunerea de motive a noului Cod penal, făcând trimitere la jurisprudenţa CEDO, în baza art. 8 din Convenţie.

A mai susţinut că dezlegarea, cu valoare de principiu, a înţelesului termenilor de locuinţă, încăpere, dependinţă ţinând de aceasta din cuprinsul art. 226 alin. (1) din Codul penal nu se poate realiza pe calea mecanismului de unificare a practicii reglementat de art. 475-477 din Codul de procedură penală, întrucât interpretarea acestora presupune, în fapt, completarea de către Înalta Curte a normei juridice, prin extinderea cerinţei esenţiale privind locul în care se găseşte persoana vătămată, astfel încât să cuprindă şi acele spaţii în care, deşi persoana nu îşi desfăşoară viaţa domestică, trebuie să i se asigure protecţia temporară a vieţii private.

Nu în ultimul rând, a precizat că inconsecvenţa legiuitorului în folosirea noţiunilor de locuinţă, încăpere, dependinţă, în cuprinsul art. 224 alin. (1) şi art. 226 alin. (1) din Codul penal (în cazul infracţiunii de violare de domiciliu făcându-se referire la locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, pe când în cazul infracţiunii de violare a vieţii private sunt avute în vedere locuinţa, încăperea ori dependinţa ţinând de aceasta), nu poate fi suplinită de Înalta Curte prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În subsidiar, în ipoteza în care se va aprecia ca fiind admisibilă prezenta sesizare, a solicitat a se avea în vedere că nu se poate da o altă interpretare noţiunilor în discuţie, în situaţia în care legiuitorul nu a dorit acest lucru în mod expres, cu menţiunea că, atunci când legiuitorul a dorit să incrimineze, a făcut-o, spre exemplu, prin introducerea alin. (2 1 ) şi (22) la art. 226 din Codul penal.

Ca atare, a susţinut că este necesar, respectând principiul legalităţii şi garantând securitatea juridică, ca interpretarea celor trei noţiuni (locuinţă, încăpere, dependinţă) să fie aceeaşi şi în cadrul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, şi al celei de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal.

A mai arătat că, printr-un mecanism de unificare a practicii, nu se poate aplica direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (chiar dacă asigură o protecţie eficientă vieţii private), în condiţiile în care legiuitorul român nu a avut în vedere că dreptul la intimitate trebuie respectat, indiferent unde se găseşte persoana şi unde se desfăşoară acţiunile autorului de fotografiere, înregistrare sau ascultare (aşadar, în alte locuri decât strict spaţiul domestic), întrucât s-ar ajunge, în acest mod, la o interpretare a textului de lege în neconcordanţă cu dispoziţiile art. 61 şi art. 126 alin. (3) din Constituţia României.

În concluzie, a solicitat admiterea sesizării, precizând că este necesar să se manifeste prudenţă în aplicarea prevederilor art. 226 alin. (1) din Codul penal în cazurile concrete deduse judecăţii, oferindu-se o interpretare restrictivă şi previzibilă noţiunilor utilizate de legiuitor, în consonanţă cu principiul legalităţii incriminării şi raţiunea pentru care aceste comportamente au fost incriminate ca infracţiune.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

Prin Încheierea din data de 2 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 3.288/300/2023 (2.274/2023), Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a admis cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt mai extinse decât cea de domiciliu, prevăzută de art. 224 din Codul penal, incluzând şi acele spaţii care, chiar dacă nu pot fi calificate drept domiciliu, oferă o protecţie vieţii private a persoanei, de pildă, grupul sanitar al unei clinici sau la care au acces mai multe persoane, o cabină de probă dintr-un magazin, vestiarul unei săli de sport?

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi de părţile civile A.B.A. şi I.A.M. împotriva Sentinţei penale nr. 440 din data de 7 iunie 2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – Secţia penală în Dosarul nr. 3.288/300/2023, iar cererea de sesizare a fost formulată în cuprinsul motivelor apelului declarat de către parchet.

Prin sentinţa atacată, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, inculpatul din cauză a fost achitat pentru infracţiunea de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, şi pentru infracţiunea de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (5) din Codul penal, întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În esenţă, pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că, în fapt, la data de 17.01.2023, inculpatul a montat două dispozitive electronice de înregistrare audio-video, disimulate în interiorul unor odorizante, pe care le-a plasat, fără drept, în cele două toalete aferente clinicii medicale S.C. SMC – S.R.L. situată în Bucureşti, în scopul surprinderii de imagini cu persoanele ce au utilizat cele două toalete.

La aceeaşi dată, după ce a montat cele două dispozitive electronice de înregistrare audio-video, a înregistrat imaginile captate pe parcursul zilei în scopul surprinderii persoanelor ce au utilizat cele două toalete, aducând astfel atingere vieţii private a trei persoane vătămate.

În drept, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 226 alin. (1) din Codul penal, atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Pe de altă parte, potrivit art. 226 alin. (5) din Codul penal, plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Pentru a fi îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de violare a vieţii private în varianta prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, judecătoria a considerat că este nevoie, printre altele, ca fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio să aibă loc în legătură cu o persoană aflată într-unul dintre spaţiile strict şi limitativ prevăzute de norma de incriminare, respectiv într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta, adică într-un spaţiu ce se regăseşte în noţiunea de domiciliu din punct de vedere penal, concluzie la care a ajuns printr-un proces de interpretare a normei de incriminare dintr-o triplă perspectivă: sistematică, gramaticală-lingvistică şi istorico-teleologică.

Pentru a pronunţa soluţia de achitare, judecătoria a concluzionat, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de violare a vieţii private în varianta prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, pentru că cele două toalete aferente clinicii medicale nu se încadrează în vreuna dintre aceste noţiuni, respectiv într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta, adică într-un spaţiu ce se regăseşte în noţiunea de domiciliu din punct de vedere penal.

În ceea ce priveşte soluţia de achitare pentru varianta normativă prevăzută de art. 226 alin. (5) din Codul penal, judecătoria a reţinut că aceasta constă în plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) ale art. 226 din Codul penal. Or, nefiind realizate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii scop, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, atunci nu sunt realizate nici condiţiile de tipicitate ale infracţiunii descrise de art. 226 alin. (5) din Codul penal.

Parchetul, prin apelul declarat, a criticat soluţia judecătoriei pe motiv că aceasta se întemeiază pe o interpretare care se abate de la raţiunea incriminării infracţiunii în discuţie şi de la obiectul juridic protejat prin norma de incriminare. În concret, a susţinut că infracţiunea de violare a vieţii private este indisolubil legată de viaţa privată, astfel încât noţiunile de locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta trebuie definite prin raportare la noţiunea de viaţă privată, semnificând, deci, un spaţiu privat. Pe cale de consecinţă, pentru elucidarea chestiunii de drept, s-a solicitat în cuprinsul motivelor de apel sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere exprimate de procuror şi de inculpatul D.R.G. III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi reprezentantul Ministerului Public au opinat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală este învestită cu judecarea cauzei în apel, fiind astfel îndeplinită condiţia referitoare la soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a apelului, chestiune asupra căreia nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

Inculpatul a arătat că nu se opune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să lămurească pe deplin chestiunea ridicată, mai ales că soluţionarea cauzei depinde de dezlegarea de drept ce va fi dată. III.2. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile nu a exprimat un punct de vedere, limitându-se la a menţiona că sunt posibile două ipoteze: dacă se apreciază că noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt restrânse la noţiunea de domiciliu prevăzută de art. 224 din Codul penal, soluţia ar fi cea de achitare a inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală; în schimb, dacă se apreciază că noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt mai extinse decât noţiunea de domiciliu prevăzută de art. 224 din Codul penal, incluzând şi acele spaţii care, chiar dacă nu pot fi calificate drept domiciliu, oferă o protecţie vieţii private a persoanei, de pildă, grupul sanitar al unei clinici sau orice spaţiu la care au acces mai multe persoane, de exemplu, o cabină de probă dintr-un magazin ori vestiarul unei săli de sport, soluţia ar fi una dintre cele prevăzute de art. 396 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură penală. III.3. Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public şi de inculpat

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că, în mod neîntemeiat, judecătoria a considerat că grupurile sanitare din interiorul clinicii medicale nu se încadrează în noţiunea de încăpere sau dependinţă ţinând de aceasta, fiindcă noţiunea analizată, în absenţa unei definiţii legale, trebuie interpretată din perspectiva înţelesului uzual al termenului, precum şi prin raportare la obiectul juridic al infracţiunii, legiuitorul urmărind prin această incriminare să ocrotească intimitatea vieţii private a persoanei fizice. În mod eronat, instanţa de fond a efectuat o analiză comparativă a noţiunilor ce se regăsesc în cuprinsul infracţiunii de violare a vieţii private în raport cu infracţiunea de violare de domiciliu, întrucât însăşi denumirea marginală a acestei din urmă incriminări impune o limită a sferei de aplicare.

Inculpatul, în susţinerea punctului său de vedere, a făcut trimitere la Decizia nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale a României, în care s-a reţinut că textul de incriminare în discuţie oferă o protecţie sporită faptelor antisociale care aduc atingere dreptului la viaţă privată, atunci când se comit într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă, în accepţiunea de domiciliu penal. IV. Examenul jurisprudenţei în materie IV.1. Jurisprudenţa naţională relevantă

S-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată, s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări:

Într-o primă orientare se consideră că noţiunile de locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta, cuprinse în art. 226 alin. (1) din Codul penal, nu sunt mai extinse decât noţiunile de locuinţă, încăpere, dependinţă enumerate în art. 224 alin. (1) din Codul penal.

În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către: curţile de apel Piteşti, Craiova, Braşov, Constanţa şi Suceava (inclusiv instanţele arondate), Oradea (inclusiv instanţele din circumscripţia sa); tribunalele Olt, Vaslui, Braşov, Hunedoara, Alba, Sibiu, Galaţi, Bistriţa-Năsăud, Ialomiţa şi Ilfov; judecătoriile Vânju Mare, Drobeta-Turnu Severin, Slatina, Caracal, Hârlău, Horezu, Brezoi, Drăgăşani, Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ, Roman, Zărneşti, Hârşova, Tulcea, Aiud, Bistriţa, Beclean, Giurgiu şi Bolintin-Vale.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au precizat că legiuitorul a folosit o terminologie clară, utilizată şi în conţinutul normativ al infracţiunii de violare de domiciliu, deci şi noţiunile din cuprinsul infracţiunii de violare a vieţii private au în vedere strict spaţiul domestic, iar o altă interpretare ar lărgi exhaustiv sfera de aplicare, în lipsa unei norme legale exprese şi neechivoce; mai mult, o altă interpretare ar încălca principiul legalităţii incriminării şi ar fi în defavoarea inculpatului.

În cea de-a doua orientare se consideră că noţiunile de locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta, cuprinse în art. 226 alin. (1) din Codul penal, sunt mai extinse decât noţiunile de locuinţă, încăpere, dependinţă enumerate în art. 224 alin. (1) din Codul penal.

În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către: curţile de apel Iaşi, Bacău, Galaţi şi Cluj; tribunalele Dolj, Mehedinţi, Iaşi, Argeş, Vâlcea, Bacău, Neamţ, Covasna, Brăila, Vrancea (inclusiv judecătoriile arondate), Sălaj (inclusiv judecătoriile din circumscripţia sa), Giurgiu şi Teleorman (inclusiv judecătoriile arondate); judecătoriile Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti, Motru, Novaci, Strehaia, Orşova, Balş, Corabia, Paşcani, Răducăneni, Vaslui, Huşi, Bârlad, Bălceşti, Târnăveni, Sighişoara, Târgu Mureş, Constanţa, Măcin, Alba Iulia, Blaj, Câmpeni, Sibiu, Galaţi, Tecuci, Lieşti, Brăila, Baia Mare, Roşiori de Vede şi Videle.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au precizat că noţiunile de încăpere şi dependinţă la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt mai extinse decât noţiunea de domiciliu prevăzută de art. 224 din Codul penal, deoarece scopul incriminării violării vieţii private este acela de a proteja viaţa privată a unei persoane, indiferent de locul unde se află, câtă vreme acest spaţiu poate fi delimitat pentru a putea asigura persoanei un grad minim de intimitate.

S-a mai afirmat că protejarea vieţii private trebuie să se realizeze şi în spaţiile accesibile publicului, fiindcă viaţa privată reprezintă o noţiune autonomă, dar şi că spaţiile exemplificate în finalul întrebării prealabile pot fi calificate drept domiciliu.

Tribunalul Bucureşti, în urma consultării judecătorilor din cadrul Secţiei I penale şi a celor din cadrul judecătoriilor din circumscripţia sa, a comunicat că s-au exprimat, deopotrivă, cele două opinii menţionate anterior, în sprijinul acestora fiind aduse argumente similare cu cele cuprinse în încheierea de sesizare cu întrebarea prealabilă. În plus, a ataşat jurisprudenţa identificată, respectiv sentinţele penale nr. 572 din data de 27.10.2022 şi nr. 111 din data de 9.03.2023.

În cuprinsul acestora s-a considerat că nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, fapta inculpatului care a procedat la înregistrarea persoanelor vătămate fără ca acestea să ştie, în cabinetul de psihologie, fiindcă acţiunea nu a fost realizată în vreunul dintre locurile prevăzute în norma de incriminare.

Tribunalul Cluj a exprimat o opinie distinctă, susţinând că noţiunile din conţinutul infracţiunii de violare a vieţii private nu sunt limitate în mod necesar la ideea de domiciliu; cu toate acestea, a opinat că o cabină de probă ori grupul sanitar nu pot fi incluse în aceste noţiuni.

Curtea de Apel Bucureşti a exprimat opinii partajate.

Astfel, Secţia I penală, în majoritate, a apreciat că noţiunile de locuinţă, încăpere şi dependinţă la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt noţiuni autonome, care nu trebuie raportate la noţiunile la care face referire art. 224 din Codul penal, ci trebuie raportate la denumirea marginală a infracţiunii, aceea de violare a vieţii private, deci semnifică spaţii în care viaţa privată se desfăşoară în orice modalitate, incluzând grupul sanitar, cabina de probă şi vestiarul; în plus, în art. 226 alin. (1) din Codul penal nu se face vorbire despre o persoană ce foloseşte spaţiile enumerate, astfel cum prevede art. 224 din Codul penal, ci se face vorbire despre o persoană care se află în aceste spaţii.

Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti a transmis că opiniile judecătorilor converg în sensul limitării protecţiei juridice oferite de art. 226 alin. (1) din Codul penal la spaţiile indicate în cuprinsul său, însă opiniile sunt divergente asupra modalităţii în care legea realizează relaţionarea între încăpere/dependinţă şi locuinţă: majoritar, se consideră că încăperea poate reprezenta şi un spaţiu care nu este legat de o locuinţă, iar dependinţa poate reprezenta un accesoriu al unui spaţiu comercial, industrial sau recreativ; minoritar, se consideră că încăperea şi dependinţa trebuie să deservească o locuinţă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal. IV.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IV.2.1.

Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării, nu au fost identificate decizii obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare. IV.2.2.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. IV.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României a fost identificată Decizia nr. 33 din data de 19 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IV.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

S-a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept şi s-a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

S-a afirmat că prezenta sesizare nu implică interpretarea dispoziţiilor legale, ci completarea unei norme de incriminare, ceea ce depăşeşte nu numai obiectul sesizării, dar şi prerogativele instanţei supreme stabilite în art. 126 alin. (3) din Constituţia României.

Pentru a concluziona în acest sens, în esenţă, s-a argumentat că, în ceea ce priveşte noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă de pe lângă aceasta din cuprinsul art. 226 alin. (1) din Codul penal, este clară opţiunea legiuitorului pentru accepţiunea uzuală a termenilor, deci prin încăpere se înţelege camera, odaia, spaţiul din interiorul unui imobil închis, iar dependinţa desemnează spaţiul accesoriu unei case de locuit.

S-a mai arătat că tehnica de redactare a normei de incriminare dovedeşte că legiuitorul a înţeles să ocrotească prin mijloace de drept penal faptele săvârşite prin fotografiere, captare, înregistrare de imagini sau de ascultare cu mijloace tehnice doar atunci când persoana vătămată se află într-unul din locurile pe care legiuitorul le-a avut în vedere şi în cazul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal. VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept – Centrul de cercetări în ştiinţe penale a opinat în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală este inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită condiţia de a nu fi dezlegată chestiunea de drept. A menţionat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din data de 19 ianuarie 2017, aceasta a primit o dezlegare punctuală, instanţa de contencios constituţional precizând că, pentru existenţa infracţiunii de violare a vieţii private, este necesar ca oricare dintre acţiunile prevăzute în textul de incriminare să fie săvârşite, fără drept, într-un domiciliu în sens penal.

Pe fondul chestiunii de drept, a opinat că dreptul penal a extins sensul de domiciliu de la locuinţă la anexe, însă nu mai departe; intenţia legiuitorului de a particulariza aceste spaţii şi numai aceste spaţii este clară, iar orice extensie ar duce la o lipsă de claritate şi de previzibilitate a normei penale. A mai apreciat că această intenţie a legiuitorului de a particulariza rezultă şi din aceea că nu a inclus la violarea vieţii private şi spaţiul împrejmuit, similar violării de domiciliu.

A detaliat că termenii din art. 226 alin. (1) din Codul penal se circumscriu noţiunii de spaţiu privat ca urmare a atributului de proprietate sau de posesie temporară, şi nu de spaţiu public, deci textul de incriminare oferă protecţie doar spaţiului privat prin natura lui. Ca atare, se aplică principiul interpretării stricte a legii, deci este exclusă o eventuală conotaţie extensivă, pentru care este necesară reformularea textului de către legiuitor.

Universitatea Babeş-Bolyai – Facultatea de Drept a opinat în sensul că noţiunile la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt echivalente cu cea de domiciliu prevăzută la art. 224 din Codul penal, neincluzând spaţiile care nu pot fi calificate drept domiciliu în sensul legii penale.

S-a argumentat că analiza modului în care legiuitorul penal s-a raportat, de-a lungul timpului, la aceste noţiuni denotă că, în cadrul incriminării violării vieţii private, legiuitorul a recurs la folosirea unor noţiuni din legislaţia penală anterioară; inclusiv la legitima apărare prezumată legiuitorul nu a urmărit ca noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă să fie independente de cele utilizate în cadrul infracţiunii de violare de domiciliu. În consecinţă, legiuitorul a respectat unitatea terminologică.

S-a precizat că legiuitorul a cunoscut că, în alte legislaţii avute în vedere în momentul incriminării faptei, se face o deosebire clară între noţiunea de spaţiu locativ şi cea de toaletă sau cabină de probă, dar nu a făcut această precizare în legislaţia română. S-a susţinut că a fost preluat modelul din Codul penal italian, care a făcut trimitere la noţiunile folosite în cadrul incriminării violării de domiciliu.

În măsura în care s-ar aprecia că noţiunile folosite de către legiuitor în cadrul art. 226 alin. (1) din Codul penal ar avea în vedere, spre exemplu, orice încăpere, fără ca aceasta să constituie un domiciliu în sensul legii penale, s-a considerat că norma de incriminare ar fi extinsă dincolo de accepţiunile posibile ale noţiunilor utilizate în preceptul normei, rezultând o analogie în defavoarea inculpatului. În plus, s-ar încălca principiul legalităţii incriminării, inclusiv sub aspectul necesităţii respectării previzibilităţii legii penale.

Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a considerat că sesizarea este admisibilă, fiindcă reprezintă o veritabilă chestiune de drept, ce implică o problemă conceptuală a interpretării uniforme sau eterogene a termenilor, care influenţează caracterul tipic al infracţiunii de violare a vieţii private, de care depinde soluţionarea cauzei.

Pe fondul chestiunii a argumentat că, într-o abordare comparativă, fără dubiu, noţiunile la care se referă art. 226 alin. (1) din Codul penal acoperă înţelesul oferit şi în norma de incriminare cuprinsă în art. 224 alin. (1) din Codul penal. Modalitatea în care legiuitorul a ales să reglementeze condiţiile de incriminare a violării vieţii private obligă la interpretarea restrictivă a normei de incriminare, astfel încât nu există raţiuni formale pentru care interpretarea aceloraşi noţiuni să nu fie aceeaşi în cazul termenilor identici utilizaţi în textul violării de domiciliu.

A apreciat că subzistă necesitatea ocrotirii vieţii private şi în situaţii în care persoana nu s-ar afla într-un spaţiu strict legat de o locuinţă, dar această omisiune poate fi remediată doar prin intervenţia expresă a legiuitorului penal, nicidecum prin procedeul forţat de a interpreta cu altă sferă de cuprindere exact aceiaşi termeni utilizaţi în structura unei alte norme de interpretare. Acest deziderat este impus de un minim logic şi echitabil de coerenţă normativă şi interpretativă, care garantează previzibilitatea şi predictibilitatea sferei de aplicare a unei norme de incriminare, în efectiva respectare a principiului legalităţii incriminării.

Facultatea de Drept – Universitatea din Bucureşti a considerat că noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă din conţinutul infracţiunii de violare a vieţii private sunt identice, din punctul de vedere al conţinutului, cu noţiunea de domiciliu în sens penal, mai puţin locul împrejmuit ţinând de respectivele spaţii, aşa cum aceasta este înţeleasă în cadrul infracţiunii de violare de domiciliu.

În esenţă, a argumentat că, deşi obiectul juridic ar permite, teoretic, justificarea extinderii protecţiei penale a vieţii private şi în alte spaţii decât locuinţa şi anexele sale, întrucât viaţa privată se manifestă şi în alte locuri, extinderea nu este susţinută în lipsa unei prevederi clare a legii penale.

Noţiunea de încăpere nu poate dobândi un sens autonom, fiindcă infracţiunile sunt plasate în acelaşi capitol al Codului penal, deci se impune o interpretare unitară, altfel, ar fi total lipsit de previzibilitate şi s-ar introduce pe cale de interpretare o distincţie neprevăzută de lege în defavoarea inculpatului.

În consecinţă, respectarea principiului legalităţii incriminării impune respectarea coerenţei semantice a termenilor utilizaţi în definirea infracţiunii. VII. Dispoziţii legale incidente Codul penal Titlul I – Infracţiuni contra persoanei Capitolul IX – Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private Art. 226. – Violarea vieţii private (1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. (2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2 1 ) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile după informaţiile furnizate, fără consimţământul persoanei înfăţişate, de natură să provoace acesteia o suferinţă psihică sau să aducă atingere imaginii sale, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2 2 ) Prin imagine intimă se înţelege orice reproducere, indiferent de suport, a imaginii unei persoane nude, care îşi expune total sau parţial organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în cazul femeilor, şi sânii, ori care este implicată într-un raport sexual sau act sexual. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (4) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) şi (2) săvârşită: a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim; b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor; c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni; d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. (4 1 ) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (21) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni. (5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Art. 224. – Violarea de domiciliu (1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. VIII. Opinia judecătorului-raportor

Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de admitere a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate, urmând a se stabili că noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă din conţinutul infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, sunt echivalente cu noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă din conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, fiind subsumate noţiunii de domiciliu în sensul legii penale. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Raportând condiţiile legale de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că acestea sunt îndeplinite.

Astfel, este îndeplinită prima condiţie referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală fiind învestită, în Dosarul nr. 3.288/300/2023 (2.274/2023), cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi de părţile civile A.B.A. şi I.A.M. împotriva Sentinţei penale nr. 440 din data de 7 iunie 2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – Secţia penală în Dosarul nr. 3.288/300/2023.

Pe de altă parte, este îndeplinită şi condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

În acest sens, se reţine că, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018).

Între problema de drept a cărei lămurire se solicită – indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual – şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţa de trimitere trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul în care decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014; Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014).

Or, prin sesizarea de faţă se solicită lămurirea unei chestiuni de drept ce poartă asupra condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii ce constituie obiectul cauzei, prin urmare de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţia ce va fi pronunţată în cauză.

De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează infracţiunea de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, în concret, dacă noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt mai extinse decât noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă, subsumate noţiunii de domiciliu în sensul legii penale, din conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal.

Dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Codul penal referitoare la violarea vieţii private prezintă următorul conţinut: (1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

Raţiunea incriminării este redată în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, unde se arată că, în capitolul IX intitulat Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private din titlul I, Partea specială, sunt grupate infracţiunile ce aduc atingere domiciliului, vieţii private şi corespondenţei, iar între acestea violarea vieţii private constituie o incriminare nouă, necesară a întregi cadrul protecţiei penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Identificarea explicită de către legiuitor a valorilor comune garantate de art. 8 din Convenţie, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei oricărei persoane şi protejarea lor penală în cadrul aceleiaşi grupe de infracţiuni, implică interpretarea unitară a termenilor comuni din normele juridice de incriminare a violării de domiciliu şi a violării vieţii private.

Unitatea terminologică nu este doar dedusă, ci este impusă de art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, care prevede că, în limbajul normativ, aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni, iar dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie.

Un argument susţinut pe calea interpretării sistematice este conferit de plasarea infracţiunilor prevăzute de art. 224 din Codul penal – violarea de domiciliu şi, respectiv, de art. 226 din acelaşi cod – violarea vieţii private, în cadrul aceluiaşi capitol al codului, ceea ce conduce la asigurarea şi aplicarea unitară a aceloraşi noţiuni, care au accepţiunea obişnuită a înţelesului, în conţinutul constitutiv al incriminărilor arătate.

Or, redactarea noii reglementări reprezentată de Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a respectat normele de tehnică legislativă obligatorii la elaborarea proiectelor de lege cuprinse în Legea nr. 24/2000 şi a folosit noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă în sensul consacrat în infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal din 1969, şi în legitima apărare prezumată, introdusă la art. 44 din acelaşi cod prin Legea nr. 169/2002 privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002.

Sensul consacrat al termenilor de locuinţă, încăpere şi dependinţă, ca parte a domiciliului în sensul legii penale, a fost preluat de către legiuitor în noua codificare la legitima apărare prezumată, prevăzută de art. 19 alin. (3) din Codul penal, în infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din Codul penal, şi în infracţiunea de violare a vieţii private, noua incriminare din art. 226 din Codul penal.

Astfel, art. 19 alin. (3) din Codul penal dispune că se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă ori loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie ori alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

Art. 224 alin. (1) din Codul penal incriminează pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.

Ca atare, înţelesul obişnuit în contextul Codului penal al termenilor de încăpere sau dependinţă este cel inclus în noţiunea de domiciliu în sensul legii penale.

Potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contextul actului normativ un alt înţeles decât cel obişnuit, înţelesul specific trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent.

Cum art. 226 din Codul penal ce incriminează violarea vieţii private nu defineşte un înţeles specific pentru termenii de încăpere sau dependinţă din conţinutul său, rezultă că aceştia au înţelesul obişnuit în contextul actului normativ, acela de domiciliu în sens penal.

Chiar dacă noţiunile de încăpere sau locuinţă au şi alt înţeles, diferit de cel menţionat, doar legiuitorul poate realiza configurarea explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite, după cum prevede expres art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, referitor la definirea conceptelor.

Ca atare, în absenţa configurării explicite de către legiuitor a unui alt sens decât cel obişnuit în contextul Codului penal, este evident că noţiunile de locuinţă, încăpere ori dependinţă sunt folosite de către legiuitor în sensul consacrat în incriminarea violării de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal.

Se poate, însă, observa că înţelesul din dreptul penal concordă cu sensul curent al termenilor regăsit în Dicţionarul explicativ al limbii române: prin locuinţă se înţelege loc, casă, construcţie în care locuieşte sau poate locui cineva; domiciliu; prin încăpere se înţelege cameră, odaie, iar dependinţa este o încăpere accesorie a unei case de locuit (bucătărie, baie etc.).

Aceeaşi interpretare se regăseşte în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 33 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate în care autorul excepţiei a criticat prevederile art. 226 alin. (1) din Codul penal, întrucât nu ar asigura aceeaşi protecţie dreptului fundamental şi atunci când violarea vieţii intime, familiale şi private se realizează în spaţii extranee conceptului de locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de aceasta, respectiv în spaţii