ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 36/2024

Pe rol se află Dosarul nr. 516/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în baza art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spațiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis?

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La ședința de judecată participă doamna Adina-Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în esență, a susținut că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de violare a sediului profesional (în variantele agravate ale infracțiunilor de furt calificat și tâlhărie calificată), în situația pătrunderii unei persoane private, fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională indiferent de intervalul de timp în care accesul publicului este permis. Doamna procuror a susținut că sediul profesional beneficiază, în conformitate cu exigențele legiuitorului penal român, de aceeași protecție ca și domiciliul. Coroborând toate argumentele invocate, doamna procuror a susținut că răspunsul la întrebarea formulată trebuie să ia în considerare îndeosebi faptul că legiuitorul penal român a dorit să acorde o protecție sporită sediului profesional fără a lăsa loc nuanțelor. Pe cale de consecință, s-a apreciat că este nerelevant dacă pătrunderea are loc în timpul programului de lucru sau în afara acestuia. În oricare dintre ipoteze sfera relațiilor privind viața privată societară este vătămată.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată.

Prin încheierea din ședința din data de 20 februarie 2024, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: " Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spațiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis?" II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința penală nr. 760 din data de 11 decembrie 2023, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București - Secția penală în Dosarul nr. 12.867/303/2023, au fost dispuse următoarele:

În baza art. 396 alin. (2) și (10) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul R.E.C.M. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracțiunii de furt calificat în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), c), d) cu aplicarea art. 41 din Codul penal raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal cu art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale: 25 mai 2023 și 12 iunie 2023).

În baza art. 72 alin. (1) din Codul penal a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reținerii și a arestului preventiv de la data de 29 iunie 2023 la zi.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 1.349 alin. (1) și (2) din Codul civil și art. 1.357 din Codul civil, a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă D.T.E. - S.R.L. și a fost obligat inculpatul să îi plătească suma de 10.670 lei, cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 1.349 alin. (1) și (2) din Codul civil și art. 1.357 din Codul civil, a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă R.&R. - S.A. și a fost obligat inculpatul să îi plătească suma de 20.847,46 lei, cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Rechizitoriul nr. 4.818/P/2023 din data de 6 iulie 2023 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului R.E.C.M., pentru săvârșirea a două infracțiuni de furt calificat, în stare de recidivă postexecutorie și în concurs real, fiecare prevăzute de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), c), d) și alin. (2) lit. b) cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că: - în data de 25 mai 2023, în jurul orei 3.27, în timp ce era mascat prin purtarea unui articol textil pe față și a unei perechi de ochelari de soare, inculpatul R.E.C.M. a pătruns fără drept, prin spargerea unui geam lateral, în incinta societății D.T.E. - S.R.L. de unde a sustras, prin spargerea geamului vitrinei de prezentare, 8 telefoane mobile, în valoare totală de 10.670 lei; - în data de 12 iunie 2023, în jurul orei 3.36, în timp ce era mascat prin purtarea unui articol textil pe față, același inculpat a pătruns fără drept, prin spargerea unui geam lateral, în incinta societății R.&R. - S.A., de unde a sustras 28 de telefoane mobile, în valoare de 20.847,46 lei.

Prin încheierea de ședință din data de 26 septembrie 2023, instanța de fond a admis în parte cererea inculpatului și a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus încadrarea juridică în infracțiunea de furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b), c), d) cu aplicarea art. 41 din Codul penal raportat la art. 43 alin. (5) din Codul penal cu art. 35 alin. (1) din Codul penal, însă a respins cererea formulată de către apărătorul inculpatului de înlăturare a alin. (2) al art. 229 din Codul penal, întrucât din probele pe care se întemeiază acuzația, respectiv înregistrarea video din cadrul magazinului care aparține S.C. D.T.E. - S.R.L., rezultă că inculpatul ar fi intrat în magazinul respectiv, ar fi luat telefoanele, dar, de asemenea, ar fi intrat și în magazia acestui magazin.

Prin încheierea de ședință din data de 24 octombrie 2023, instanța de fond a revenit asupra dispoziției inițiale și a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de furt calificat și prin înlăturarea dispozițiilor alin. (2) lit. b) a art. 229 din Codul penal. Instanța a reținut că în magazinul societății D.T.E. - S.R.L. presupusa activitate infracțională a inculpatului ar fi constat exclusiv prin intrarea în magazin prin presupusa spargere a unui geam lateral, urmată de spargerea geamului vitrinei de prezentare de unde ar fi sustras 8 telefoane mobile, așa încât nu se poate reține că inculpatul ar fi pătruns în magazia magazinului, față de dispozițiile art. 371 din Codul de procedură penală privind limitele judecății. Prin urmare, întrucât în tezele prealabile ale Codului penal se arată că obiectul infracțiunii de violare de sediu profesional, care este absorbită în alin. (2), îl constituie protejarea spațiului, dat fiind că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și sediul persoanei juridice beneficiază de protecția conferită de art. 8 din Convenție, instanța de fond a constatat că legiuitorul a legat protecția penală a sediului persoanei juridice de aplicabilitatea art. 8 din Convenție. În aceste condiții, deoarece S.C. D.T.E. - S.R.L. nu beneficiază de protecția art. 8 din Convenție în spațiul destinat exclusiv vânzării produselor și serviciilor comercializate, instanța de fond a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de furt calificat și prin înlăturarea dispozițiilor alin. (2) lit. b) a art. 229 din Codul penal.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București și inculpatul R.E.C.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a II-a penală, iar prin motivele de apel depuse la dosar s-a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptei în sensul înlăturării alin. (2) lit. b) al art. 229 din Codul penal, arătând - în esență - că inculpatul este acuzat că a săvârșit cele două acte materiale ce intră în conținutul infracțiunii în timpul nopții (ora 3.27 în data de 25 mai 2023 și ora 3.36 în data de 12 iunie 2023) când cele 2 magazine din care s-a efectuat sustragerea erau închise și că în ambele dăți pătrunderea s-a efectuat prin spargerea unui geam, așa încât - în opinia Parchetului - instanța de fond ar fi trebuit să rețină că sustragerea s-a efectuat prin violare de sediu profesional. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Curtea de Apel București a reținut că motivele de apel vizează tocmai problema incidenței în cauză a prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal. Ca atare, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunțare în privința apelului formulat, Curtea a prezentat argumentele esențiale ce pot fundamenta cele două opinii referitoare la noțiunea de sediu profesional în sensul reținerii sau nu a prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal.

A. Opinia potrivit căreia reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spațiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis

Infracțiunea de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, absoarbe infracțiunea de violare de sediu profesional, iar această din urmă noțiune, ca element circumstanțial agravant, nu poate avea decât sensul definit în art. 225 alin. (1) din Codul penal, respectiv pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională.

Violarea sediului profesional este o incriminare nouă, introdusă în Codul penal care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, și este menită să ofere protecție altor spații aparținând unor persoane fizice sau juridice, care nu au destinația de locuință.

În literatura de specialitate se arată că incriminarea violării sediului profesional asigură protecția penală unui aspect al vieții private recunoscut și garantat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul art. 8 din Convenție. S-a remarcat în doctrină procesul evolutiv de extindere a noțiunii de domiciliu ce a caracterizat jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului. Astfel, de la noțiunea clasică de domiciliu, corespunzătoare spațiului în care o persoană locuiește, Curtea Europeană a extins treptat sfera protecției, în baza art. 8 din Convenție, mai întâi la biroul sau cabinetul unei persoane care exercită o profesiune liberală (localul profesional) - a se vedea, în acest sens, Cauzele Kopp c. Elveției, Niemietz c. Germaniei, iar mai apoi, în anumite circumstanțe, la sediul social, agențiile sau localurile profesionale ale persoanei juridice. Totodată, în Cauza Societe Colas Est ș.a. c. Franței, Curtea Europeană a extins protecția art. 8 din Convenție dincolo de limitele sediului unde o persoană fizică își desfășoară activitatea profesională prin recunoașterea dreptului unei societăți comerciale la respectarea sediului său, a agențiilor ori a localurilor sale profesionale.

De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene - în Cauza C-94/00, Roquette Freres - S.A. - a extins (după linia trasată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Societe Colas Est ș.a. c. Franței) protecția conferită de dreptul la respectarea domiciliului și asupra sediilor acestor societăți cu ocazia investigațiilor efectuate în materia dreptului concurenței de către Comisia Europeană pentru a acorda o protecție efectivă împotriva intervențiilor disproporționate ale autorităților publice în sfera activităților private ale persoanelor fizice sau juridice.

Astfel, violarea sediului profesional a fost reglementată în legislația penală națională pentru a se da eficiență jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că sediul persoanei juridice, precum și sediul profesional al persoanei fizice se bucură de protecția conferită de art. 8 din Convenție (care se referă la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței).

Așa cum se arată și în literatura de specialitate, singura diferență între violarea de domiciliu și violarea sediului profesional se referă la situația premisă - spațiul protejat. În cazul infracțiunii de violare de domiciliu situația premisă este dată de existența domiciliului, în sensul legii penale, iar în cazul celei de-a doua infracțiuni, spațiul protejat este sediul unde o persoană juridică sau fizică desfășoară activitatea.

Pentru a stabili sensul sintagmei sediu unde o persoană juridică desfășoară activitatea s-a reținut că prezintă relevanță dispozițiile Codului civil. Astfel, conform dispozițiilor art. 25 alin. (3) din Codul civil, "persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații civile".

Totodată, elementele constitutive ale persoanei juridice sunt stabilite prin art. 187 din Codul civil care prevede că: "Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general", iar calitatea de persoană juridică este reglementată prin art. 188 din Codul civil care statuează că "Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile prevăzute la art. 187".

De asemenea, sediul persoanei juridice este reglementat prin dispozițiile art. 227 din Codul civil care prevăd că: "(1) Sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau statutului. (2) În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru (...)".

În consecință, prin raportare la textele de lege menționate, sediul persoanei juridice are în vedere mai multe ipoteze: în cazul unei persoane juridice de drept public, poate fi vorba de sediul unui organ al statului, al unei autorități, al unei instituții publice, al unei unități administrativ-teritoriale etc., iar în cazul unei persoane juridice de drept privat, poate fi vorba de sediul unei societăți, al unei organizații cooperatiste, al unui grup de interes economic, al unei asociații sau fundații, al unui sindicat etc.

Prin raportare la jurisprudența Curții Europene s-a constatat că noțiunea de sediu profesional nu trebuie interpretată extensiv, exemplele oferite în acest sens de către literatura de specialitate fiind: sediul central al unei bănci ori al unei filiale sau sucursale a acesteia, zona de birouri a unei societăți comerciale, un punct de lucru al unei societăți, vestiarul unei echipe de fotbal, o biserică etc. În literatura de specialitate se dau exemple de sedii în care nu se desfășoară viața privată societară, cum ar fi o magazie folosită doar pentru depozitarea unor bunuri ori depozitul de cauciucuri uzate al unei vulcanizări, cazuri în care nu poate fi vorba de sediu profesional.

Așadar, prin această incriminare se acordă o formă de protecție a vieții private, în componenta ei profesională, însă interpretarea potrivit căreia această formă de protecție a vieții private în componenta sa profesională nu are în vedere și spațiile în care se desfășoară activitatea economică, în componenta ei comercială, nu poate fi primită, atât timp cât spațiul comercial - punct de lucru al unei persoane juridice - nu este accesibil publicului în afara programului de lucru și, ca atare, pătrunderea fără drept într-un astfel de sediu aduce atingere relațiilor sociale ocrotite prin norma de incriminare reprezentată de art. 225 din Codul penal și, ca atare, de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal.

De altfel, după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Societe Colas Est ș.a. c. Franței, în doctrina franceză s-a subliniat faptul că, pe cale jurisprudențială, instanța de la Strasbourg a consacrat "viața privată comercială" ce reprezintă o nouă etapă de evoluție ce a condus de la o "viață privată personală" la o "viață privată socială" (J.F. Renucci, Traite de Droit Europeen des droits de l'homme). Ca atare, se apreciază că atât timp cât spațiul unde se desfășoară o activitate cu caracter comercial - punct de lucru al unei persoane juridice - nu este accesibil publicului în afara programului de lucru, iar în acest interval de timp în care accesul publicului este interzis se realizează o pătrundere fără drept într-un astfel de sediu suntem în prezența unei violări a sediului profesional, întrucât se aduce atingere vieții private societare protejate de lege.

B. Opinia potrivit căreia nu reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spațiul comercial - ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis

Relațiile sociale ocrotite prin reținerea violării de sediu profesional ca element circumstanțial agravant al infracțiunii de furt calificat sunt, conform denumirii capitolului IX din titlul I al Părții speciale a Codului penal (în care este inserat art. 225), cele care se referă la inviolabilitatea domiciliului și a vieții private, astfel ca incriminarea violării de sediu profesional și, respectiv, reținerea acesteia ca element circumstanțial agravant să constituie o formă de protecție a vieții private, în componenta ei profesională, iar nu a activității economice, în componenta ei comercială.

Din acest motiv, nu poate fi reținută violarea de sediu profesional în cazul pătrunderii fără drept, în afara programului de lucru, în spații comerciale în care accesul publicului este în general permis (cum ar fi incinta unor magazine), deoarece însuși faptul că acele spații sunt accesibile, iar nu restricționate, publicului se opune calificării lor ca locuri unde viața privată, în componenta ei profesională, trebuie să beneficieze de protecție.

Ca atare, un punct de lucru cu caracter exclusiv comercial al unei societăți, accesibil publicului, cum ar fi - spre exemplu - un magazin de vânzare a telefoanelor mobile, nu ar putea reprezenta sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal nici în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis.

În concluzie, noțiunea de sediu profesional trebuie interpretată restrictiv, iar menținerea unei juste proporții în definirea noțiunii de sediu profesional prin raportare la ipotezele protejate de art. 8 din Convenție contribuie și la delimitarea unui cadru previzibil a variantei agravate a furtului calificat care absoarbe violarea sediului profesional, în vederea evitării reținerii comiterii acestei infracțiuni ori de câte ori sunt sustrase bunurile unei persoane juridice. IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate.

Într-o primă opinie s-a susținut că spațiul comercial ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice - în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis - reprezintă sediul profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal.

În argumentare s-a susținut că infracțiunea de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, este o infracțiune complexă care absoarbe în conținutul său acțiuni care constituie infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 din Codul penal și respectiv infracțiunea de violare de sediu profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) din Codul penal. Astfel, agravanta prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal se va reține ori de câte ori are loc pătrunderea într-un spațiu în care o persoană fizică sau o persoană juridică își desfășoară activitatea profesională, fără a se distinge după cum este vorba de birouri, magazine, depozite.

S-a arătat că activitatea profesională a persoanei juridice se bucură de o protecție juridică, aceasta nefiind una publică, ci intrând în sfera privată: sediul profesional este un atribut al unei persoane juridice și este inviolabil, persoana juridică fiind titularul unor drepturi proprii din categoria celor susceptibile de a fi subsumate dreptului la viața privată. Se susține că ceea ce ocrotește textul de lege nu este viața privată a angajaților societății, ci viața societară a acesteia. Prin urmare, legiuitorul acordă protecție persoanei juridice în cadrul incriminării din art. 225 din Codul penal și, prin urmare, și în cadrul agravantei în discuție, fiind evident astfel că activitatea de ordin profesional a persoanei juridice face obiectul protecției acestei norme, în sfera dreptului la viața privată, respectiv a componentei private a activității sale profesionale.

Din această perspectivă s-a arătat că programul de lucru sau intervalul de timp în care își desfășoară activitatea persoana juridică și în care accesul publicului să fie permis nu are relevanță în reținerea sau nu a agravantei, interesând prin prisma sintagmei "fără drept", din conținutul infracțiunii prevăzute de art. 225 alin. (1) din Codul penal. Singurul lucru relevant este desfășurarea "vieții societare". Așadar, ori de câte ori se pătrunde într-un sediu profesional (de exemplu, punct de lucru al unei societăți comerciale), fără drept, se încalcă dreptul la viață privată societară.

Un alt argument este acela că, atâta vreme cât textul de lege nu face nicio distincție în ceea ce privește activitatea desfășurată în sediul profesional și protejată (că este comercială ori nu), nici în interpretarea noțiunii de "sediu profesional" nu se poate opera o partajare a spațiilor după cum se desfășoară sau nu o activitate comercială ori dacă există zone în care nu se desfășoară efectiv activitatea profesională (birourile angajaților, depozite etc.), dar și că, în situația în care în aceste spații se desfășoară doar activități adiacente pentru activitatea societară, nu este incidentă circumstanța agravantă a violării sediului profesional, întrucât destinația concretă dată acestor spații nu permite manifestări ale vieții private.

Tot în cadrul acestei opinii s-a mai susținut, plecând de la obiectul juridic special al infracțiunii reprezentat de protejarea domiciliului și a vieții private, că persoana juridică nu poate avea în sine viață privată, astfel că scopul normei este de a proteja viața privată a angajaților persoanei juridice. Prin urmare, pentru a stabili dacă punctul de lucru al unei persoane juridice în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis reprezintă sediu profesional în sensul normei prevăzute de art. 225 alin. (1) din Codul penal, trebuie văzut dacă angajații respectivei societăți desfășurau o parte a vieții private în acel spațiu. S-a apreciat că, în situația în care în acel spațiu de lucru nu este desfășurată o activitate specifică vieții private, elementele constitutive ale infracțiunii nu pot fi reținute. Acest element de stabilire a naturii punctului de lucru trebuie aplicat indiferent de intervalul de timp în care accesul publicului este permis.

S-a mai susținut că vătămarea vieții private societare este prezumată de legiuitor prin simpla comitere a elementului material, întrucât infracțiunea prevăzută de art. 225 din Codul penal este o infracțiune de pericol abstract. De asemenea, valoarea protejată în situația art. 225 din Codul penal este similară celei protejate în cazul domiciliului persoanei fizice, singura diferență fiind aceea că, în situația protejării domiciliului, textul de lege include și "locul împrejmuit" ținând de domiciliul, astfel cum este definit de art. 224 alin. (1) din Codul penal, aspect care nu este vizat expres și protejat în situația sediului profesional al persoanei juridice.

În raport cu regimul juridic al persoanelor juridice, s-a apreciat că, prin reglementarea infracțiunii prevăzute de art. 225 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul nu a urmărit a realiza distincția prevăzută în Legea societăților nr. 31/1990 între sediu, sucursală, punct de lucru și reprezentanță, asociind noțiunii de "sedii" orice spațiu în care persoana juridică își desfășoară activitatea profesională.

Mai mult, potrivit art. 43 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, sucursalele, punctele de lucru și reprezentanțele societăților constituie "sedii secundare" ale persoanei juridice. Astfel, "sediile" în care persoana juridică își desfășoară activitatea profesională pot fi atât cel principal (ce constituie și atributul de identificare al persoanei juridice), cât și sediile secundare prevăzute de art. 43 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990.

În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că textul de lege nu face nicio distincție în ceea ce privește activitatea desfășurată în sediul profesional și protejată (că este comercială ori nu), nici în interpretarea noțiunii de "sediu profesional" nu se poate opera o partajare a spațiilor după cum se desfășoară sau nu o activitate comercială ori dacă există zone în care nu se desfășoară efectiv activitatea profesională (birourile angajaților, depozite etc.).

În opinia contrară s-a susținut că spațiul comercial, punct de lucru al unei persoane juridice, nu poate fi considerat sediu profesional, în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în măsura în care nu se identifică elemente concrete prin care acțiunea făptuitorului să fi adus atingere vieții private a angajaților ori a persoanei juridice, în sensul protejat de legiuitor și de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea opiniei s-a arătat că, astfel cum rezultă din Expunerea de motive a Codului penal, incriminarea faptei prevăzute de art. 225 [absorbită în art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal], legiuitorul a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecția conferită de art. 8 din Convenție. S-a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea a abordat o concepție extensivă asupra noțiunii de "domiciliu", care include și localurile profesionale, fără însă a trata problema sediului profesional al persoanei juridice într-o manieră profund independentă față de persoana fizică, față de viața privată a individului, angajat în cadrul persoanei juridice.

În esență, se impune a se determina, în fiecare caz concret, gradul de manifestare a vieții private a angajaților sau a vieții private societare, în spațiul în care s-a pătruns, fără drept, pentru a decide dacă s-a afectat, în mod concret, sentimentul de siguranță și de intimitate protejat de textul de lege. Introducerea acestui element circumstanțial agravant vizează protecția vieții private, în componenta ei profesională, iar nu a activității economice, în componenta ei comercială, apreciindu-se că noțiunea de sediu profesional trebuie interpretată restrictiv în vederea menținerii unei juste proporții și a delimitării unui cadru previzibil a variantei agravate a infracțiunii de furt calificat care absoarbe violarea sediului profesional, pentru evitarea reținerii comiterii acestei infracțiuni ori de câte ori sunt sustrase bunurile unei persoane juridice.

Astfel, ceea ce ocrotește textul de lege, care incriminează, ca fiind mai gravă, infracțiunea de "furt" comisă prin violarea sediului profesional, respectiv art. 229 alin. (2) lit. b) teza a II-a din Codul penal, este viața societară a persoanelor juridice, iar aplicarea automată a agravantei în discuție ar aduce atingere obiectivului protecției oferite de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din acest motiv, nu ar putea fi reținută violarea de sediu profesional în cazul pătrunderii fără drept, în afara programului de lucru, în spații comerciale în care accesul publicului este în general permis (cum ar fi incinta unor magazine), deoarece însuși faptul că acele spații sunt accesibile, iar nu restricționate publicului, se opune calificării lor ca locuri unde viața privată, în componenta ei profesională, trebuie să beneficieze de protecție. Ca atare, un punct de lucru cu caracter exclusiv comercial al unei societăți, accesibil publicului, cum ar fi, spre exemplu, un magazin de vânzare a telefoanelor mobile, nu ar putea reprezenta sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal nici în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis. V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

V.1. Departamentul de Drept penal, Facultatea de Drept a Universității din București a susținut că punctul de lucru al unei persoane juridice, în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis, constituie sediu profesional în înțelesul art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal și art. 225 din Codul penal, rațiunea incriminării ținând și de protejarea vieții private societare, concept diferit de viața privată a persoanelor fizice care își desfășoară activitatea în cadrul persoanei juridice.

În opinia formulată s-a arătat că abordările diferite în legătură cu infracțiunea de violare a sediului profesional (care se răsfrâng și asupra infracțiunilor în care violarea sediului este absorbită - cum ar fi furtul calificat) provin din înțelegerea greșită a rațiunii incriminării, care pornește de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (înțelegere pe care o manifestă, de altfel, și legiuitorul). Din reglementarea existentă rezultă totuși că legiuitorul a dorit să acorde o protecție sediului, întrucât într-un astfel de spațiu se desfășoară activitatea profesională. Sediul este protejat și dacă îi aparține unei persoane juridice, și dacă forma de organizare nu dă naștere unei entități cu personalitate juridică.

Opinia în sensul că obiectul juridic al infracțiunii de violare a sediului profesional îl reprezintă protecția exclusivă a persoanei fizice nu poate fi corectă.

Astfel, în susținerea acestei opinii a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Niemietz c. Germaniei și Leveau și Fillon c. Franței, însă invocarea acesteia pentru explicarea reglementării conținute în art. 225 din Codul penal este eronată. Convenția stabilește, într-adevăr, drepturi în favoarea particularilor, printre care se numără și dreptul la respectarea vieții private. Noțiunea de "domiciliu" - componentă a vieții private protejate de art. 8 din Convenție - a fost interpretată extensiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar această interpretare nu se realizează în scopul extinderii represiunii penale, ci al creșterii protecției despre care s-a amintit. O astfel de protecție sporită este necesară în special pentru a ocroti particularii de acțiunile abuzive ale statului, o dovadă în plus fiind faptul că situațiile de fapt de la care au pornit cauzele în fața Curții Europene a Drepturilor Omului aveau la bază percheziții desfășurate de autoritățile naționale. Altfel spus, dacă o persoană fizică sau juridică se plânge în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de încălcarea art. 8 de către stat, Curtea interpretează noțiunea de "domiciliu" în sens larg, astfel încât să includă și sediile persoanelor juridice, potrivit celor arătate anterior. Procedând astfel, Curtea nu obligă însă statele să recunoască o infracțiune în situația în care un alt particular încalcă sediul persoanei juridice și ar fi greșit să se explice o astfel de infracțiune, atunci când ea există, pornind de la aceste fundamente. De altfel, dacă ar fi fost așa, ar fi însemnat că infracțiunea de violare de domiciliu (art. 224 din Codul penal) era suficientă pentru a acoperi și situațiile în care pătrunderea avea loc într-un sediu profesional, pentru că noțiunea de "domiciliu" poate include și sediul profesional.

Un al doilea argument în susținerea acestei opinii constă în plasarea textului de lege în titlul destinat exclusiv infracțiunilor contra persoanei fizice. Argumentul nu poate fi primit. Chiar dacă, într-adevăr, infracțiunile contra persoanei se refereau inițial doar la persoanele fizice - din momentul în care acestea erau născute - nimic nu împiedică legiuitorul să extindă sfera destinatarilor acestui titlu și la alte categorii de persoane (de exemplu, fătul - pentru infracțiunile prevăzute la art. 201 și 202 din Codul penal, persoana juridică - pentru infracțiunea prevăzută la art. 225 din Codul penal).

În al treilea rând, s-a arătat că, dacă legiuitorul ar fi dorit aplicarea textului prin simpla raportare la deținerea unui imobil de către o persoană juridică sau la calificarea unui spațiu ca sediu din punct de vedere comercial, ar fi utilizat o altă sintagmă precum "orice pătrundere în spațiile deținute de o persoană juridică". Textul de lege este suficient de clar, făcând vorbire asupra pătrunderii în oricare din sediile în care o persoană fizică sau o persoană juridică își desfășoară activitatea. Prin urmare, nu este avut în vedere orice imobil deținut de o persoană juridică, ci doar acele imobile în care aceasta desfășoară o activitate care implică aspecte private și în care se desfășoară o veritabilă viață privată a societății.

În fine, un alt argument vizează faptul că, în reglementarea infracțiunii de violare de domiciliu, se are în vedere funcționalitatea efectivă a spațiului, iar nu simpla deținere a unui imobil; dacă s-ar interpreta art. 225 din Codul penal în sens extensiv, sediul ar fi protejat mai mult decât domiciliul, deci persoanele juridice ar fi protejate mai mult decât persoanele fizice.

Opinia conform căreia obiectul juridic al infracțiunii de violarea sediului profesional îl reprezintă protecția sediului persoanei juridice a fost susținută cu argumentele prezentate în continuare.

Astfel, obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 225 din Codul penal constă în dreptul la respectarea sediului profesional, fie al persoanei fizice, fie al persoanei juridice. În susținerea acestei opinii, s-au invocat dispozițiile Codului penal care nu menționează că se referă doar la persoana fizică, fiind de conceput ca legiuitorul să extindă noțiunea de "persoană" și la făt (art. 202 din Codul penal), persoana juridică și chiar la entități fără personalitate juridică (art. 225 din Codul penal).

Textul de lege vorbește despre "oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională". Este evident că legiuitorul a ales să protejeze atât dreptul persoanelor juridice la inviolabilitatea sediului, cât și cel al persoanelor fizice care desfășoară o activitate profesională sub forma unei entități care nu este persoană juridică (de exemplu, un cabinet de avocat). Dacă legiuitorul ar fi ales să nu protejeze decât viața privată a persoanelor fizice la locul de muncă, atunci textul de lege ar fi vorbit despre pătrunderea în orice spațiu în care persoana fizică își desfășoară activitatea profesională, referirea la persoana juridică fiind inutilă. Reglementând infracțiunea de această manieră, legiuitorul a vrut să protejeze inclusiv viața privată a persoanei juridice, adică dreptul acesteia la inviolabilitatea activității profesionale.

Interpretând obiectul juridic al infracțiunii de violarea sediului profesional prin prisma art. 8 din Convenție, în sensul în care această interpretare a fost expusă în cadrul primei opinii, se tinde la negarea unei vieți private autonome a persoanei juridice. Susținătorii acestei opinii reduc viața privată a persoanei juridice (cel puțin din punct de vedere penal) la viața privată a persoanelor fizice care își desfășoară activitatea în cadrul celei dintâi ori care ar putea fi în orice mod afectate prin actul de intruziune.

Este, într-o anumită măsură, firească reticența de a recunoaște persoanei juridice un drept care a fost, în mod tradițional, doar al persoanei fizice și care pare a fi strâns legat de activitatea umană, însă este evident că vechile paradigme s-au modificat, iar persoanele juridice trebuie tratate, inclusiv din punct de vedere penal, asemenea persoanelor fizice. Acest aspect se impune cu atât mai mult cu cât art. 225 din Codul penal prevede, în mod literal, că persoana juridică este cea protejată, astfel că nu este necesar un efort deosebit de interpretare (nu este vorba de o interpretare evolutivă), iar riscul de analogie în defavoarea inculpatului este inexistent.

Sensul noțiunii de "sediu profesional" - Codul penal nu cuprinde o definiție a noțiunii de "sediu". În acest caz, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 31 martie 2000), "dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie".

Având în vedere că, în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Codul civil, acesta constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, sediul materiei pentru sediile persoanelor juridice îl reprezintă art. 227 din acest act normativ. În materia societăților comerciale, dispozițiile se completează cu art. 7 și 8 din Legea societăților nr. 31/1990 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004).

Rezultă așadar că intră în noțiunea de "sediu" atât sediul principal, cât și sediile secundare ale unei persoanei juridice (fiind invocată în acest sens Decizia penală nr. 850/P din data de 17 octombrie 2019 a Curții de Apel Constanța). În practica judiciară, noțiunea de sediu profesional al persoanei juridice este interpretată foarte larg, reținându-se această infracțiune în cazul pătrunderii fără drept într-un punct de lucru (Decizia penală nr. 1.045 din 14 august 2019 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală), într-un penitenciar (Sentința penală nr. 1.905 din 19 octombrie 2016 a Judecătoriei Focșani), în zona securizată a unui aeroport (Decizia penală nr. 815/A/2017 a Curții de Apel Cluj), într-un sediu de poliție (Sentința penală nr. 192 din 7 noiembrie 2019 a Judecătoriei Salonta), în camera de gardă a unui spital (Sentința penală nr. 55 din 12 mai 2016 a Judecătoriei Sebeș), în cancelaria unei școli (Sentința penală nr. 1.220 din 2 octombrie 2018 a Judecătoriei Vaslui) etc.

Prin urmare, sediul profesional include atât sediul principal, cât și sediile secundare, deci inclusiv punctele de lucru. Rațiunea protecției este așadar aceea că în astfel de spații există documente, tehnologii, informații, echipamente etc. care trebuie protejate față de intruziunile terților, chiar mai înainte ca asemenea intruziuni să dea naștere unor alte infracțiuni (de exemplu, furt, distrugere, concurență neloială etc.). Toate aceste aspecte fac parte din sfera vieții private societare, înțeleasă ca dreptul oricărei entități de a decide cum și în ce mod să aducă la cunoștința publicului aspectele legate de desfășurarea activității sale.

Este, așadar, indiferent dacă pătrunderea are loc în timpul programului de lucru sau în afara acestuia, obiectul juridic al infracțiunii fiind afectat în toate împrejurările.

Observând cu atenție titlul capitolului din care face parte infracțiunea, este lesne de înțeles că infracțiunea nu este una contra domiciliului (întrucât acesta este acoperit de art. 224 din Codul penal), ci una contra vieții private, în sensul arătat mai sus. Astfel explicată, infracțiunea se va aplica în cazul pătrunderii în toate acele spații în care o persoană fizică sau juridică își desfășoară activitatea, în funcție de specificul acesteia.

V.2. Departamentul de Drept penal, Facultatea de Drept a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, în punctul de vedere formulat, a susținut că întrebarea este inadmisibilă, având în vedere că oferirea unui răspuns necesită o analiză concretă a fiecărui caz în parte, neputând fi oferit un răspuns cu titlu general.

Astfel, analizând rațiunea incriminării (violarea sediului profesional ce intră în infracțiunea complexă de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional) și valoarea socială protejată, coroborat cu elementele de tipicitate ale normei se observă că soluția la problema supusă dezlegării depinde întotdeauna de elementele particulare ale stării de fapt.

Norma de incriminare a violării sediului profesional protejează viața privată a unei persoane (persoană fizică sau o persoană juridică) din perspectiva inviolabilității locurilor în care aceasta își desfășoară în concret activitatea profesională. Dreptul la "viață privată" al persoanei juridice se formează din cumularea drepturilor la viață privată ale persoanelor fizice care își desfășoară activitatea într-un anumit sediu profesional (S. Bogdan, D.A. Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 428).

Așadar, raportat la rațiunea incriminării faptei și valoarea socială protejată de către aceasta, infracțiunea de violare a sediului profesional protejează inviolabilitatea locațiilor în care, prin activitatea profesională desfășurată, se poate discuta despre exercițiul dreptului conferit de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

O asemenea interpretare derivă din poziționarea infracțiunii de violare a sediului profesional în Codul penal. Astfel, se observă că legiuitorul a înțeles să incrimineze această faptă în capitolul Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private din titlul Infracțiuni contra persoanei, sugerând așadar că norma de incriminare dorește să protejeze componenta de viață privată a unei persoane fizice la locul de muncă. Prin urmare, dacă într-o speță concretă autorul pătrunde într-un spațiu comercial al unei persoanei juridice, în care însă nu își desfășoară în concret viața privată nicio persoană fizică, chiar dacă accesul publicului nu ar fi permis la momentul pătrunderii, nu este incidentă norma de incriminare a violării sediului profesional.

În măsura în care legiuitorul român, asemănător legiuitorului german, ar fi incriminat infracțiunea de violare a sediului profesional în cadrul infracțiunilor prin care se aduce atingere ordinii publice (regulilor de conviețuire socială), nu se consideră că necesitatea identificării lezării unui drept la viață privată al unei persoane fizice ar mai fi fost necesară pentru reținerea infracțiunii de violare a sediului profesional.

Pe de altă parte, în cazul infracțiunii de violare de domiciliu, nu orice imobil aflat în proprietatea unei persoane poate intra în noțiunea de domiciliu în sensul legii penale. Dacă s-ar aprecia că infracțiunea de violare a sediului profesional protejează orice spațiu al unei persoane juridice (independent de identificarea exercitării unui drept la viață privată în acel spațiu), legea penală ar ajunge să ofere o protecție mai mare inviolabilității sediului persoanei juridice decât inviolabilității domiciliului unei persoanei fizice.

Prin urmare, având în vedere că atât infracțiunea de violare de domiciliu, cât și infracțiunea de violare a sediului profesional sunt plasate de către legiuitor în același capitol și același titlu al Codului penal, s-a susținut că voința legiuitorului a fost ca în cazul ambelor infracțiuni să fie protejată și o componentă a dreptului la viață privată, nefiind posibilă extinderea protecției penale în cazul infracțiunii de violare a sediului profesional mai mult decât în cazul infracțiunii de violare de domiciliu.

Totodată, din perspectiva dreptului comparat, s-a arătat că și în Codul penal din Portugalia (această legislație fiind chiar prima sursă de inspirație pe care legiuitorul român a indicat-o în Expunerea de motive din perspectiva art. 225 din Codul penal) fapta de violare a sediului profesional este incriminată în capitolul aferent infracțiunilor contra vieții private. Având în vedere aceste aspecte, în jurisprudența din Portugalia s-a arătat că "Infracțiunea de pătrundere într-un loc închis publicului nu este o infracțiune împotriva proprietății, ci o infracțiune împotriva persoanelor, care urmărește, de asemenea, să protejeze intimitatea personală la care are dreptul fiecare cetățean" (Hotărârea Curții de Apel din Lisabona, RL/26 martie 2015).

În raport cu argumentația ce precede, s-a concluzionat în sensul că inclusiv legiuitorul a dorit ca incriminarea faptei de violare a sediului profesional să fie aplicată doar în cazul locațiilor în care, prin activitatea profesională desfășurată, se poate discuta despre exercițiul dreptului conferit de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva elementelor de tipicitate, legiuitorul român prevede că actul de executare trebuie să aibă în vedere pătrunderea în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională (ori refuzul de a părăsi aceste locuri). Având în vedere noțiunea generală de "sediu în care o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională", în conținutul acesteia ar putea intra o multitudine de locații concrete. Totuși, pentru a nu extinde aplicarea normei dincolo de rațiunea avută în vedere de legiuitor, s-a apreciat necesar ca în fiecare speță particulară să fie analizat în ce măsură spațiul respectiv oferă o protecție a vieții private a unei persoane fizice.

În concluzie, având în vedere că în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unor chestiuni de drept întrebarea adresată de către instanță trebuie să privească interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu, iar nu rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei, s-a susținut că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă. VI. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Just