Decizia nr. 10 din 11 martie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.016/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 14.926/94/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către apelanta-reclamantă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 20 iunie 2023, în Dosarul nr. 14.926/94/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispoziţiile cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 1.061/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului care efectuează transporturi aeriene de pasageri şi mărfuri în trafic internaţional, Hotărârea Guvernului nr. 1.162/2004 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar şi în Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă în media veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist sunt incluse diurna şi concediul de odihnă suplimentar. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 223/2007): ” Art. 53. – În cazul pierderii capacităţii/aptitudinii medicale de zbor, necesară desfăşurării activităţii aeronautice specifice categoriei, ca urmare a unui eveniment de aviaţie, unei boli profesionale sau unei afecţiuni medicale dobândite în urma exercitării funcţiei respective, personalul aeronautic civil navigant profesionist beneficiază: a) pe timpul recuperării capacităţii de zbor: 1. de asistenţă medicală, tratamente medicale şi medicamentele necesare, în mod gratuit, prin grija angajatorului; 2. de toate drepturile salariale prevăzute pentru categoria respectivă de personal aeronautic civil navigant profesionist aflat în activitate, acordate de către angajator, până la stabilirea definitivă a situaţiei sale medicale, fără a se putea depăşi durata de 2 ani; b) în cazul pierderii definitive a capacităţii/aptitudinii medicale de zbor, de o compensaţie bănească acordată lunar până la pensionare, care să acopere diferenţa dintre media veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist şi venitul lunar obţinut ca urmare a imposibilităţii continuării activităţii de zbor, aceasta fiind suportată de către angajator.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 27 aprilie 2021 cu nr. 14.926/94/2021, contestatoarea a formulat o contestaţie la executare, solicitând anularea tuturor măsurilor de executare şi a executării silite pornite în cadrul Dosarului de executare silită nr. xx/2021, anularea încheierii de încuviinţare a executării silite, anularea raportului de expertiză efectuat în procedura de executare silită şi întoarcerea executării silite pentru sumele executate cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Prin Sentinţa civilă nr. 10.047 din 22 iunie 2022, Judecătoria Buftea a admis în parte contestaţia la executare, în sensul că a anulat în parte executarea silită şi actele de executare silită, pentru suma de 404 lei (debit), şi a menţinut executarea silită şi actele de executare silită efectuate în dosarul execuţional, pentru recuperarea sumei de 7.169 lei debit şi a cheltuielilor de executare silită. S-au dispus întoarcerea executării silite pentru suma de 404 lei şi, în consecinţă, restituirea către contestatoare, la rămânerea definitivă a hotărârii, a acestor sume. A fost respinsă, în rest, ca neîntemeiată, contestaţia la executare.

În considerentele acestei sentinţe s-a arătat că, la momentul pronunţării Încheierii de încuviinţare a executării silite nr. 4.591 din 18 martie 2021, pronunţată de Judecătoria Buftea – Secţia civilă în Dosarul nr. 8.045/94/2021, creanţa intimatei era certă (În cuprinsul titlului executoriu – Sentinţa civilă nr. 912 din 30 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, definitivă prin Decizia civilă nr. 3.383 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – s-a stabilit în mod cert existenţa unor drepturi salariale în favoarea intimatei-creditoare.), lichidă (Titlul executoriu cuprinde elemente de calcul al sporurilor.) şi exigibilă (sentinţa civilă anterior menţionată fiind definitivă).

Totodată, s-a reţinut că titlul executoriu cuprinde criteriile pe baza cărora urmează a se calcula, în faza executării silite, debitul urmărit, creanţa fiind, aşadar, determinabilă, iar suma pentru care urma a fi efectuată executarea silită era determinată chiar prin raportul de expertiză contabilă la care însuşi titlul executoriu face trimitere.

Referitor la critica privind executarea unei sume care este superioară celei stabilite prin titlul executoriu, judecătoria a constatat că titlul executoriu face trimitere la raportul de expertiză contabilă, prin care a fost stabilită pentru creditor o compensaţie lunară până la pensionare, iar pentru luna februarie 2021 în cuantum de 7.573 lei, astfel cum s-a reţinut prin adresa de înfiinţare a popririi. Însă, potrivit raportului de expertiză contabilă judiciară, compensaţia bănească datorată pe luna februarie 2021 este de 7.169 lei.

Ca atare, rezultă că executorul judecătoresc a executat o sumă suplimentară în cuantum de 404 lei, care nu era datorată de către debitoare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, criticând, printre altele, includerea nelegală a diurnei şi a concediului suplimentar de odihnă în calculul mediei veniturilor realizate de intimat în ultimele 3 luni de activitate, apreciind că aceste drepturi nu se includ în sfera noţiunii de „venituri realizate” la care se referă dispoziţiile art. 53 lit. b) din Legea nr. 223/2007.

Titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 912 din 30 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3.383 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, a făcut obiectul unei cereri de lămurire a dispozitivului ce a fost respinsă, ca nefondată, prin Sentinţa nr. 237 din 28 ianuarie 2021 a Tribunalului Ilfov – Secţia civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 5.325 din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ambele pronunţate în Dosarul nr. 2.120/93/2020.

În considerentele Deciziei nr. 5.325 din 28 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a reţinut că, sub aspectul componenţei veniturilor realizate ca personal aeronautic civil navigant profesionist, intimatul din prezenta cauză „a arătat expres în cadrul acţiunii sale că se compun din salariul stabilit prin negociere, concediul de odihnă suplimentar, indemnizaţia orară de zbor, indemnizaţia de cursă internă, ore zbor executate ziua peste mare, ore zbor executate noaptea în condiţii normale, ore zbor executate noaptea peste mare, diurnă în valută pentru misiunile de zbor în străinătate, diurnă în lei pentru misiunile de zbor în ţară, spor de vechime, sporuri specifice activităţii de zbor, solicitând în mod expres ca la stabilirea compensaţiei să fie incluse aceste venituri. Chiar fără o dezbatere contradictorie şi fără considerente în cuprinsul motivărilor, instanţele au admis definitiv acţiunea intimatului în totalitate, neexistând nicio dispoziţie de respingere în parte a vreunei pretenţii. Niciuna dintre instanţe nu a reţinut că apelanta-petentă ar fi formulat apărările aici invocate sau că acestea ar fi fost pertinente. Prin urmare, sub acest aspect, dispozitivul instanţei de admitere a cererii şi de obligare a pârâtei la plata compensaţiei băneşti lunare până la pensionare, care să acopere diferenţa dintre media veniturilor realizate pe ultimele trei luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist şi venitul lunar obţinut ca urmare a imposibilităţii continuării activităţii de zbor, începând cu data de 15.06.2015 este clar, în sensul admiterii a ceea ce s-a cerut, astfel cum a fost cerut”. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Ilfov, legal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Totodată, a reţinut că este determinantă chestiunea de drept ridicată pentru modul de soluţionare a apelului, deoarece în ipoteza în care s-ar stabili că în media veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist sunt incluse diurna şi concediul de odihnă suplimentar, atunci aceasta ar confirma raţionamentul primei instanţe care a admis în parte contestaţia la executare formulată, dând eficienţă juridică raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert, prin care s-a concluzionat că în determinarea cuantumului compensaţiei băneşti cuvenite creditorului sunt incluse şi diurnele şi concediul de odihnă suplimentar.

Astfel, interpretarea pe care o va da instanţa supremă va produce consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, chestiunea de drept supusă dezbaterii fiind una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.

În ce priveşte noutatea chestiunii de drept, deşi există jurisprudenţă (divergentă) în sensul includerii sau neincluderii diurnelor şi concediului de odihnă suplimentar în media veniturilor salariale, instanţa de trimitere a arătat că nu a identificat jurisprudenţă relevantă care să fie circumscrisă în mod expres limitelor câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 223/2007, raportat la dispoziţiile cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 1.061/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului care efectuează transporturi aeriene de pasageri şi mărfuri în trafic internaţional (Hotărârea Guvernului nr. 1.061/1995), Hotărârea Guvernului nr. 1.162/2004 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar (Hotărârea Guvernului nr. 1.162/2004), cu o aplecare deosebită asupra unor considerente de ordin substanţial, ci mai degrabă de ordin procedural, relative la modalitatea în care criticile sub acest aspect puteau fi invocate pe calea prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă sau art. 712 din Codul de procedură civilă, prin intermediul contestaţiei la executare.

În plus, eventualele aspecte legate de fondul pretenţiilor analizate de instanţele judecătoreşti reflectă opiniile experţilor, astfel că se poate conchide că la nivel naţional nu există o veritabilă jurisprudenţă care să altereze noutatea chestiunii de drept. De altfel, asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

De asemenea, instanţa de sesizare a apreciat că ar fi oportun ca instanţa supremă să dezlege această chestiune de drept şi pentru a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor civile, tranşarea acestei chestiuni de drept conferind predictibilitate eventualelor executări silite care se pot declanşa şi în cadrul cărora este mai mult decât previzibil că se vor formula atât apeluri împotriva încheierilor de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite, cât şi contestaţii la executare acolo unde executările silite au fost deja încuviinţate de judecătorii. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-contestatoare a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, susţinând că formularea textului legal a suscitat interpretări diferite din partea părţilor, care au condus la apariţia mai multor litigii, existând riscul ca instanţele să pronunţe soluţii contradictorii.

În opinia acesteia, în media veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate nu sunt incluse diurna şi concediul de odihnă suplimentar, întrucât trebuie avute în vedere şi dispoziţiile din Hotărârea Guvernului nr. 1.061/1995 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.162/2004, conform cărora diurna reprezintă o indemnizaţie acordată salariatului pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare şi masă, sens în care aceasta nu reprezintă venit realizat, aspect confirmat şi de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Intimatul a solicitat, prin apărătorul ales, la termenul de judecată din 18 mai 2023, respingerea cererii de sesizare formulate de apelanta-contestatoare, ca neîntemeiată, arătând că la nivelul Curţii de Apel Bucureşti s-au pronunţat deja hotărâri pe acest aspect.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă a formulat un punct de vedere prin care a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că problema de drept este determinantă pentru soluţionarea cauzei, fiind necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru evitarea riscului de a exista o practică judiciară contradictorie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept în discuţie. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat aspectele ce se vor arăta în continuare cu privire la chestiunea de drept sesizată.

Într-o opinie s-a apreciat că diurnele şi concediul de odihnă suplimentar trebuie incluse în calculul veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist, în măsura în care în această perioadă angajatul a beneficiat de ele.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, în interpretarea logică a normelor legale a căror lămurire se solicită, îşi găseşte aplicabilitate regula „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Or, de vreme ce legiuitorul nu a exclus aceste venituri şi nici nu a definit ce reprezintă „veniturile realizate”, nu există nicio justificare a excluderii din „veniturile realizate” a celor două elemente, raţiunea reglementării fiind aceea ca, în ipoteza pierderii definitive a capacităţii/aptitudinii medicale de zbor, personalul aeronautic civil navigant profesionist să obţină acelaşi nivel al veniturilor avute anterior, cât timp inaptitudinea nu este imputabilă persoanei respective.

Cu titlu de practică judiciară au fost identificate o singură sentinţă relevantă pronunţată de Tribunalul Prahova, precum şi puncte de vedere teoretice exprimate de judecătorii din 5 tribunale.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că nu se includ în media veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist nici diurna şi nici concediul de odihnă suplimentar, deoarece au caracter ocazional, nu prezintă caracter de continuitate şi previzibilitate, având o destinaţie specială.

Cu titlu de practică judiciară a fost identificată o decizie pronunţată de Tribunalul Ilfov într-o cauză având ca obiect contestaţie la executare, iar puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la 6 instanţe naţionale.

Într-o a treia opinie s-a apreciat că în media veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist este inclusă diurna, nu şi concediul de odihnă suplimentar (opinie evidenţiată printr-un punct de vedere teoretic exprimat de judecătorii de la un tribunal).

În argumentarea acestei opinii s-a apreciat că, atât timp cât personalul navigant a beneficiat de diurnă în ultimele 3 luni de activitate, este normal ca la stabilirea compensaţiei acordate în temeiul art. 53 din Legea nr. 223/2007 să se regăsească şi cuantumul acestei diurne, însă, în ceea ce priveşte concediul de odihnă suplimentar, având în vedere că acesta se acordă o singură dată pe an, iar scopul instituirii compensaţiei acordate potrivit art. 53 din Legea nr. 223/2007 este acela de a asigura personalului navigant aceleaşi drepturi salariale ca cele încasate efectiv în fiecare lună, s-a considerat că nu intră în media veniturilor realizate în ultimele 3 luni.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii ale Curţii Constituţionale sau hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, ce pot prezenta relevanţă cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior, astfel cum acestea au fost interpretate într-o jurisprudenţă constantă a instanţei supreme, rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată, în speţă, că nu toate aceste condiţii sunt întrunite.

Astfel, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a fost învestit cu soluţionarea apelului declarat de apelanta-reclamantă, în contradictoriu cu intimatul-pârât, într-un litigiu având ca obiect contestaţie la executare, iar, potrivit dispoziţiilor art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată în această procedură poate fi atacată numai cu apel. Ca urmare, tribunalul judecă în ultimă instanţă.

Totodată, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat anterior asupra acesteia la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu este însă îndeplinită condiţia potrivit căreia soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată trebuie să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.

Astfel cum s-a arătat într-o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia instanţei supreme pronunţată în această procedură să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării litigiului.

Prezenta sesizare a fost formulată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, instanţă învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei Judecătoriei Buftea, de admitere în parte a unei contestaţii la executare, având ca obiect anularea unor acte de executare emise în temeiul unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, referitor la critica privind executarea unei sume care este superioară celei stabilite prin titlul executoriu, că acesta face trimitere la un raport de expertiză contabilă, iar conform acestui raport, pentru creditor a fost stabilită de către expert o compensaţie lunară până la pensionare pentru luna februarie 2021 în cuantum de 7.573 lei, astfel cum s-a reţinut prin adresa de înfiinţare a popririi. Însă, potrivit raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză, compensaţia bănească datorată pe luna februarie 2021 este de 7.169 lei, rezultând astfel că executorul judecătoresc a executat o sumă suplimentară în cuantum de 404 lei, care nu era datorată de către debitoare.

Faţă de aceste constatări se observă faptul că prima instanţă nu a făcut în mod direct şi nemijlocit interpretarea şi aplicarea chestiunilor de drept cu a căror lămurire a fost învestită instanţa supremă. Altfel spus, Judecătoria Buftea nu a realizat o analiză a dispoziţiilor legale care fac obiectul prezentei sesizări pentru a stabili dacă în media veniturilor realizate în ultimele 3 luni de activitate ca personal aeronautic civil navigant profesionist sunt incluse diurna şi concediul de odihnă suplimentar.

Este adevărat că, prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a susţinut că diurna şi concediul de odihnă suplimentar au fost nelegal incluse în calculul mediei veniturilor realizate de intimatul-pârât, însă, această chestiune de drept nu este esenţială pentru soluţionarea apelului formulat în cauză.

Astfel, în soluţionarea apelului, tribunalul trebuie să analizeze, în raport cu prevederile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care s-a respins apelul formulat împotriva sentinţei Tribunalului Ilfov – Secţia civilă, prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului titlului executoriu ce stă la baza executării silite contestate.

Din analiza paragrafelor finale ale considerentelor Deciziei nr. 5.325 din 28 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în Dosarul nr. 2.120/93/2020, în cuprinsul cărora s-a reţinut, în esenţă, că dispozitivul titlului executoriu este clar, „în sensul admiterii a ceea ce s-a cerut, astfel cum a fost cerut”, rezultă cu evidenţă lipsa de relevanţă a problemei de drept care face obiectul sesizării de faţă pentru soluţionarea cauzei care face obiectul învestirii instanţei de trimitere – Tribunalul Ilfov.

Totodată, nu este îndeplinită nici condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă să facă obiectul unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudenţa neunitară.

În absenţa definirii în textul art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal. Simpla existenţă a unei divergenţe de opinii, în lipsa dificultăţii problemei de drept, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat constant că în cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; nr. 39 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 20 septembrie 2018; nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; nr. 40 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 23 septembrie 2021; nr. 63 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.156 din 29 noiembrie 2022; nr. 45 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 31 iulie 2023).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Definitorie, aşadar, pentru această procedură, este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a textului legii, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie evidenţiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

Drept urmare, este necesar ca punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere să aibă o anumită complexitate, să fie conceput astfel încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată.

În condiţiile în care instanţa de trimitere nu expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar – imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Aceasta întrucât interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; nr. 52 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020; nr. 1 din 18 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 26 martie 2021; nr. 24 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022). Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situaţie de fapt concretă.

Se constată că, în motivarea prezentei încheieri de sesizare, instanţa de trimitere nu expune dificultăţile întâmpinate în a discerne care este varianta de interpretare juridică adecvată a problemei de drept semnalate şi nici nu devoalează, în eşafodajul raţionamentului juridic, vreun obstacol evident şi serios, izvorât din precaritatea ori caracterul dual şi complex al textelor de lege, stabilite ca fiind incidente raportului juridic litigios. De asemenea, încheierea nu cuprinde punctul de vedere al instanţei asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării, deşi dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă stabilesc obligaţia formulării acestuia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept statuând în jurisprudenţa sa că o asemenea omisiune nu este permisă.

Din analiza conţinutului încheierii de sesizare rezultă că aceasta cuprinde o analiză formală a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără însă a se explica de ce chestiunea de drept este una veritabilă; instanţa de fond se limitează exclusiv la a afirma că există „posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale”, dar nu demonstrează în niciun fel această afirmaţie.

În concluzie, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în înţelesul dat acestora conform jurisprudenţei în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,