2ra-517/17 — constatarea nulității ordinului, evacuarea din locuința de serviciu, compensarea cheltuielilor de judecată

2ra-517/17 — constatarea nulității ordinului, evacuarea din locuința de serviciu, compensarea cheltuielilor de judecată (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

prima instanță: S. Procopciuc dosarul nr. 2ra-517/17

instanța de apel: N. Budăi, V. Efros, I. Muruianu

Î N C H E I E R E

29 martie 2017 mun. Chișinău

Colegiul Civil, Comercial și de Contencios Administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte, judecătorul Valeriu Doagă

Judecătorii Ion Druță

Tamara Chișca-Doneva

examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către

Întreprinderea de Stat „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei”,

în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Luchianciuc Leonid

împotriva Întreprinderii de Stat „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” cu privire la

recunoașterea refuzului neîntemeiat și la cererea reconvențională a Întreprinderii de Stat

„Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” împotriva lui Luchianciuc Leonid cu privire

la constatarea nulității ordinului, evacuarea din locuința de serviciu și compensarea

cheltuielilor de judecată,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 03 noiembrie 2016, prin care a fost

respins apelul declarat de Întreprinderea de Stat „Întreprinderea pentru Silvicultură

Orhei” și menținută hotărârea Judecătoriei Orhei din 19 mai 2016, prin care acțiunea

inițială a fost admisă, iar acțiunea reconvențională a fost respinsă ca tardivă,

c o n s t a t ă :

La 14 octombrie 2015, Luchianciuc Leonid a depus cerere de chemare în judecată

împotriva ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” cu privire la recunoașterea

refuzului neîntemeiat.

În motivarea acțiunii a indicat că locuiește din anul 1993 în or. Orhei str. Vasile

Lupu, 166, ap. 5, care este la balanța ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei”, unde

dispune de viză de reședință din 21 aprilie 1993.

Invocă că la data de 09 octombrie 2015 a înregistrat căsătoria cu Fricațel Maria,

care a devenit soția lui și a trecut cu traiul în apartamentul acestuia.

Menționează că pentru a-i perfectat soției viza de reședință și a fi luată la evidență

în apartamentul dat, dânsul s-a adresat cu o cerere privind eliberarea unui certificat, în

calitate de proprietar al apartamentului dat.

Remarcă că ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” prin scrisoarea din

01 octombrie 2015, 1-a informat să prezinte actele ce ar confirma dreptul de locațiune a

bunului din adresa dată, proprietate a statului.

Susține că la 07 octombrie 2015, s-a prezentat la ÎS „Întreprinderea pentru

Silvicultură Orhei” și a prezentat toate documentele necesare pentru a primi certificatul

solicitat, inclusiv copiile fișei apartamentului, ordinului, procesului-verbal al Sovietului

orășenesc Orhei privind darea acordului la schimbul apartamentului, copia certificatului

de căsătorie.

Obiectează că necitând la faptul că a prezentat documentele necesare,

administrația întreprinderii i-a refuzat eliberarea certificatului, motivând că eliberarea

acestuia este de competența Agenției „Moldsilva”.

Consideră că refuzul ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” este

neîntemeiat.

Având în vedere prevederile pct. 102, pct. 103 din Regulamentul privind

eliberarea actelor de identitate și evidența locuitorilor Republicii Moldova, aprobat prin

hotărârea Guvernului nr. 125 din 18 februarie 2013, susține că apartamentul dat se fală

la balanța ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” și nu la balanța Agenției

„Moldsilva”, fapt confirmat prin copia fișei apartamentului și copia procesului-verbal al

Sovietului orășenesc Orhei.

Totodată, cu referire la prevederile art. 5 și art. 16 alin. (3) Codul familiei,

subliniază că ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” îi lezează dreptul familiei lui.

Își întemeiază pretențiile în baza dispozițiilor art. 6 Cod civil, art. 5, art. 16 Codul

familiei, hotărârea Guvernului nr. 125 din 18 februarie 2013.

Solicită reclamantul Luchianciuc Leonid, recunoașterea refuzului

ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” de a elibera un certificat privind darea

acordului la luarea la evidență a soției lui drept neîntemeiat și obligarea

ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” de a elibera un asemenea certificat.

La 05 februarie 2016, ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” a depus cerere

reconvențională împotriva lui Luchianciuc Leonid cu privire la constatarea nulității

ordinului și evacuarea din locuința de serviciu.

În motivarea cererii reconvenționale a indicat că conform hotărârii Guvernului

nr. 125 din 18 martie 2013, evidența locuitorilor se ține prin înregistrarea la domiciliu

și/sau la reședința în imobilele, care fac parte din fondul locativ și alte încăperi,

reglementate de legislație, iar înregistrarea la domiciliu sau la reședință se efectuează în

temeiul cererii solicitantului, însoțită de actul de identitate de uz intern și actul ce atestă

dreptul de proprietate sau de folosință asupra spațiului locativ.

Relevă că în cadrul examinării cererii, potrivit scrisorii nr. 01-14/252 din

01 octombrie 2015, întreprinderea a solicitat acte ce ar confirma dreptul de locațiune a

lui Luchianciuc Leonid asupra apartamentului nr. 5 din str. Vasile Lupu, 166, or. Orhei,

care este un bun al proprietății statului, gestionat de ÎS „Întreprinderea pentru

Silvicultură Orhei”.

Notează că Luchianciuc Leonid a prezentat procesul-verbal al ședinței

Comitetului Executiv din 13 iulie 1990, ordinul nr. 5 din 21 aprilie 1993 cu privire la

dreptul de a domicilia în Orhei, str. Vasile Lupu, 166, ap. 5 și certificatul de căsătorie

nr. CS-V 1274243.

Având în vedere prevederile art. 3 alin. (2) și alin. (3) din Legea privire la

întreprinderea de stat nr. 146 din 16 iunie 1994, art. 232 Cod civil, art. 10 alin. (4) și

alin. (6) din Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice nr. 121 din

04 mai 2007, consideră că întreprinderea nu poate transmite în comodat și nu poate să

ofere persoanelor fizice dreptul de folosire gratuită a bunurilor proprietate a statului.

Explică că din actele prezentate, a concluzionat că domicilierea lui Luchianciuc

Leonid în casa de locuit, care este la balanța întreprinderii, nu corespunde conformității

și legalității gestionării patrimoniului public și în aceste condiții consideră că

întreprinderea este îndreptățită să ceară constatarea nulității.

Notează că ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” nu are locuințe sociale,

ci numai locuințe de serviciu, prevăzute pentru salariații întreprinderii pe perioada

exercitării de către aceștia a atribuțiilor de serviciu.

Evidențiază că potrivit dispozițiilor Legii cu privire la locuințe nr. 75 din

30 aprilie 2015, care reglementează raporturile juridice privind bunurile imobile cu

statut de locuință, indiferent de tipul de proprietate și destinație, indică că apartamentul

în care locuiește Luchianciuc Leonid este o locuință de serviciu, care este inclusă în

capitalul social al întreprinderii.

Argumentează că de facto întreprinderea nu a refuzat eliberarea unui certificat, ci

1-a invitat, potrivit scrisorii nr. 01-14/325 din 02 noiembrie 2015, pe Luchianciuc

Leonid la întreprindere pentru a aduce în concordanță cu legislația în vigoare

domicilierea acestuia în locuința de serviciu, prin negociere și încheierea unui contract

de locațiune, act juridic ce atestă dreptul de folosință asupra spațiului locativ.

Remarcă că Luchianciuc Leonid a activat la întreprindere nu din anul 1990 și nici

din 1993, precum afirmă, dar periodic, pe parcursul anilor 2005 - 2007, iar din anul

2007 a demisionat și dânsul nu mai întrunește condițiile legale de a locui în locuința

dată.

Totodată, concretizează că luând în considerație vârsta înaintată a lui Luchianciuc

Leonid și că acesta locuiește în apartament din anul 1993, care este un bun public,

această locuință nu poate fi dată în comodat, astfel, întreprinderea a decis negocierea

încheierii unui contract de locațiune, însă până în prezent, Luchianciuc Leonid nu a

confirmat sau infirmat dorința de a încheia un contract de locațiune, pentru a domicilia

în continuare în apartament, inclusiv cu membrii familiei.

susține că în cazul neîncheierii unui contract, ce ar justifica locuirea lui

Luchianciuc Leonid, atât juridic cât și economic consideră că acesta urmează a fi

evacuat din locuința de serviciu.

Își întemeiază pretențiile în baza dispozițiilor art. 172, art. 173 CPC, art. 232 Cod

civil, Hotărârea Guvernului nr. 125 din 18 martie 2013, art. 3 din Legea cu privire la

întreprinderea de stat nr. 146 din 16 iunie 1994, art. 10 din Legea privind administrarea

și deetatizarea proprietății publice nr. 121 din 04 mai 2007, art. 109 Codul cu privire la

locuințe nr. 2718 din 03 iunie 1983, art. 22 din Legea cu privire la locuințe nr. 75 din

30 aprilie 2015.

Solicită reclamanta ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei”, admiterea

cererii reconvenționale, constatarea nulității ordinului nr. 5 din 21 aprilie 1993,

evacuarea lui Luchianciuc Leonid din locuința de serviciu a ÎS „Întreprinderea pentru

Silvicultură Orhei”, cu nr. de inventar 0013 și compensarea cheltuielilor de judecată sub

formă de taxă de stat achitată în sumă de 270 lei.

Prin hotărârea Judecătoriei Orhei din 19 mai 2016, acțiunea inițială a fost admisă,

iar cererea reconvențională a fost respinsă ca tardivă, fiind recunoscut drept neîntemeiat

refuzul ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” de a elibera lui Luchianciuc

Leonid un certificat privind darea acordului de luarea la evidență a soției lui. S-a obligat

ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” să elibereze lui Luchianciuc Leonid un

certificat privind darea acordului de luare la evidență a soției lui - Fricațel Maria. S-a

încasat de la ÎS „Întreprinderea pentru Sivicultură Orhei” în folosul lui Luchianciuc

Leonid suma de 100 lei, achitată de reclamant la depunerea cererii de chemare în

judecată.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 03 noiembrie 2016, a fost respins apelul

declarat de către ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” și menținută hotărârea

primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanțele de judecată ierarhic inferioare au reținut

prevederile art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1) Cod civil, pct. 89, pct. 102, pct. 103, pct. 106

din hotărârea Guvernului nr. 125 din 18 februarie 2013 pentru aprobarea

Regulamentului privind eliberarea actelor de identitate și evidența locuitorilor

Republicii Moldova, art. 16 alin. (3) Codul familiei, art. 50, art. 51 Codul cu privire la

locuințe al R.S.S. Moldovenești nr. 2718-X din 03 iunie 1983, art. 267 alin. (1), art. 271,

art. 272 alin. (1) Cod civil, care reglementează aspectele ce țin de temeiurile apariției

drepturilor și obligațiilor civile, exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor,

egalitatea soților în relațiile familiale, ordinul de repartiție a încăperii de locuit,

temeiurile și modul de declarare a ordinului de repartiție a încăperii de locuit ca fiind

nevalabil, termenul general de prescripție extinctivă, aplicarea prescripției extinctive,

începutul curgerii termenului de prescripție extinctivă.

Cu referire la normele citate și în coraport cu materialele pricinii, instanțele de

judecată ierarhic inferioare au reținut că ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” nu

a respectat normele legale și neîntemeiat i-a refuzat lui Luchianciuc Leonid în darea

acordului de luarea la evidență a soției acestuia Fricațel Maria, în apartamentul nr. 5 din

str. Vasile Lupu, 166, or. Orhei.

În același timp, instanțele de judecată ierarhic inferioare au reținut și faptul că

cererea reconvențională a ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” a fost depusă cu

încălcarea termenului de prescripție, ținând cont de faptul că ordinul de repartiție a

apartamentului nr. 5 din str. Vasile Lupu, 166, or. Orhei a fost eliberat lui Luchianciuc

Leonid la data de 21 aprilie 1993 și că ordinul de repartiție poate fi declarat nevalabil în

decursul de trei ani din ziua eliberării lui.

La 19 ianuarie 2017, prin intermediul oficiului poștal, ÎS „Întreprinderea pentru

Silvicultură Orhei” a depus cerere de recurs împotriva deciziei instanței de apel,

solicitând admiterea acestuia, casarea integrală a deciziei instanței de apel și a hotărârii

primei instanțe, cu pronunțarea unei noi hotărârii de respingere a cererii de chemare în

judecată a lui Luchianciuc Leonid și admiterea cererii reconvenționale a

ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei”.

În motivarea recursului a invocat dezacordul cu decizia instanței de apel

considerând-o neîntemeiate.

Obiectează că instanțele de judecată ierarhic inferioare nu au aplicat legea care

trebuia să fie aplicată.

Indică că ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei”, nu a contestat hotărârea

primei instanțe cu privire la termenul de prescripție la anularea ordinului de repartiție,

dar consideră că în baza acestui ordin Luchianciuc Leonid a locuit gratuit din anul 1993

până în prezent. Iar, Luând în considerație modificările și completările ulterioare ale

legislației Republicii Moldova, întreprinderea este obligată să aducă gestionarea

apartamentului dat în concordanță cu legislația în vigoare.

Precizează că domicilierea lui Luchianciuc Leonid în casa de locuit, care este la

balanța întreprinderii, nu corespunde conformității și legalității gestionarii patrimoniului

public și în aceste condiții relevă că întreprinderea este îndreptățită să ceară evacuarea

acestuia.

Menționează că Luchianciuc Leonid a fost instalat în apartamentul nr. 5 din

Vasile Lupu, 166, or. Orhei, în baza unui contract de schimb în perioada Uniunii

Sovietice și posedă dreptul de a locui, numai nu gratuit.

Insistă că din anul 2015, conform dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 75

din 30 aprilie 2015 cu privire la locuințe, folosirea locuințelor de serviciu se efectuează

în temeiul contractului de locațiune încheiat în condițiile cap. VIII.

Relatează că întreprinderea a propus lui Luchianciuc Leonid încheierea unui

contract de locațiune, însă până în prezent acesta nu a confirmat sau infirmat dorința de

a încheia un contract de locațiune, cu achitarea plății pentru locațiune, pentru a

domicilia în continuare în apartament, în condițiile legii, inclusiv cu membrii familiei.

Consideră că în cazul neîncheierii unui asemenea contract, Luchianciuc Leonid

urmează a fi evacuat din locuința de serviciu.

Accentuează că locuința de serviciu din str. Vasile Lupu, 166, ap. 5, or. Orhei este

proprietatea statului, care potrivit legislației în vigoare este imprescriptibilă și nu poate

fi transmisă în comodat persoanelor fizice.

La 15 martie 2017, Luchianciuc Leonid, reprezentat de către avocatul Rabei Ilie a

depus referință, prin care a solicitat de a considera ca inadmisibil recursul declarat de

către ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei”.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) CPC, recursul se declară în termen de 2 luni

de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale.

Materialele cauzei atestă că copia deciziei instanței de apel din 03 noiembrie 2016

a fost expediată în adresa recurentei la data de 17 noiembrie 2016, fapt ce se confirmă

prin copia scrisorii de însoțire nr. 32296-4 (f. d. 107), însă careva date despre

recepționarea acesteia de către recurentă la materialele dosarului lipsesc.

Astfel, instanța de recurs consideră că recurenta s-a conformat prevederilor legale

și a declarat recursul la 19 ianuarie 2017, în termen.

Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului Civil, Comercial și de

Contencios Administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de

către ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” este inadmisibil din considerentele ce

urmează.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părțile și alți participanți la proces sunt

în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea

eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) și (3) aceluiași articol prevăd exhaustiv cazurile în care se

consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau

aplicate eronat, iar alin. (4) stabilește că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la

alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care

acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care

instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a

fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră

inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432

alin. (2), (3) și (4).

Completul Colegiului Civil, Comercial și de Contencios Administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de către ÎS „Întreprinderea pentru

Silvicultură Orhei” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin. (2), (3) și

(4) CPC, or recurenta nu a invocat niciun temei care ar indica la ilegalitatea deciziei

instanței de apel.

Mai mult, argumentele invocate în recurs se axează asupra fondului cauzei,

constituind o reproducere a celor aduse în cererea de apel.

Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esențială sau aplicarea

eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către

instanța de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra

problemelor de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar

nu și temeinicia în fapt.

În acest context, completul Colegiului Civil, Comercial și de Contencios

Administrativ al Curții Supreme de Justiție reiterează și faptul că procedura

admisibilității constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se

încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin. (2), (3) și (4) CPC.

Aici, completul Colegiului Civil, Comercial și de Contencios Administrativ al

Curții Supreme de Justiție ține să menționeze că conform jurisprudenței CEDO,

recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației

prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct

starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul

declarat de către ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” asemenea aspecte nu se

regăsesc.

Distinct de cele relatate, completul Colegiului Civil, Comercial și de Contencios

Administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a considera recursul

declarat de către ÎS „Întreprinderea pentru Silvicultură Orhei” ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC,

completul Colegiului Civil, Comercial și de Contencios Administrativ al Curții Supreme

de Justiție,

d i s p u n e :

Recursul declarat de către Întreprinderea de Stat „Întreprinderea pentru

Silvicultură Orhei” se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președinte, judecătorul Valeriu Doagă

Judecătorii Ion Druță

Tamara Chișca-Doneva