PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE Numărul 47503/07 Anna Maria CASINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 8 noiembrie 2022 în calitate de comitet compus din: Péter Paczolay , Președintele Gilberto Felici , Raffaele Sabato , judecători și Liv Tigerstedt, secretar adjunct al secției, având în vedere cererea depusă la 23 octombrie 2007, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 29 august 2016, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, Anna Maria Casini, este o națională italiană, născut în 1929 și locuiește în Ronciglione. A fost reprezentată în fața Curții de către dl F Lubrano , un avocat practicant la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de fostul lor agent, dna E. Spatafora, și fostul lor co-agent, dna P. Accardo. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului ei la bucurarea pașnică a bunurilor sale, deoarece compensația de expropriare acordată ei nu a fost suficientă, după calcularea în temeiul articolului 5 bis din Legea nr. 359 din 1992. Reclamantul s-a mai plâns, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că promulgarea articolului 5 bis din Legea nr. 359/1992 și aplicarea acesteia în cazul ei au constituit o interferență a legislației în încălcarea dreptului ei la o audiere echitabilă. Cererea a fost comunicată guvernului. Prin hotărârea nr. 348 din 24 octombrie 2007, Curtea Constituțională Italiană a declarat art. 5 bis din Legea nr. 359 din 8 august 1992 neconstituțională. Curtea Constituțională a constatat că nivelul insuficient de compensare prevăzut de Legea 1992 este contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția și art. 117 din Constituția Italiană, care prevede respectarea obligațiilor internaționale. Din această hotărâre, dispoziția în cauză nu mai poate fi aplicată în contextul procedurilor naționale în așteptare. DREPTUL După încercările de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea de 29 de ani. August 2016, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de cerere. Ei au recunoscut că autoritățile interne au încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 6 § 1 din Convenție. Acestea au oferit reclamanților să plătească o sumă globală de 145.482 euro (EUR) și au invitat Curtea să scoată cererea din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 § litera (c) din Convenție. Suma ar fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni menționat mai sus, guvernul s-a angajat să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la declarația unilaterală a Guvernului. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să decidă să ia o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. (c) permite Curtea, în special, să scoată din listă un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererilor”. Reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§§§ 75-77, ECHR 2003-VI; a se vedea, de asemenea, WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit într-un număr mare de cazuri împotriva Italiei practicile sale privind plângerile referitoare la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 în temeiul articolului 5 bis Legea nr. 359 din 8 august 1992, precum și încălcarea articolului 6 § 1 în legătură cu aplicarea acesteia în cursul procedurii interne (a se vedea, printre altele, Scordino c. Italia (n. 1) [GC], nr. 36813/97, CEDH 2006 Gigli Costruzioni S.r.l. c. Italia , nr. 10557/03, 1 aprilie 2008; Pisacane și alții c. Italia , nr. 70573/01, 27 mai 2008; Sarnelli c. Italia , nr. 37637/05, 17 iulie 2008; Mandala v. Italia , nr. 38596/02, 30 iunie 2009; Perinati v. Italia , nr. 8073/05, 6 octombrie 2009; Vacca v. Italia , nr. 8061/05, 8 decembrie 2009; și Zuccalà v. Italia , nr. 72746/01, 19 ianuarie 2010). 12. Curtea subliniază în continuare faptul că prevederea internă care a fost originea încălcărilor recunoscute a fost declarată neconstituțională de către Italia Curtea Constituțională din 2007 (a se vedea punctul 5 de mai sus). 13. Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și cantitatea de compensare propusă, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (articolul (c) 14. În plus, având în vedere cele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, însoțită de faptul că dispoziția internă care a fost originea încălcărilor recunoscute a fost eliminată din sistemul juridic intern, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile respective nu impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amenda 15. În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 16. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul de pe listă. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în Convenția; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 1 decembrie 2022. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Președintele adjunct al grefierului
Application no. 47503/07
Anna Maria CASINI
against Italy
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 8
November 2022 as a Committee composed of:
Péter Paczolay
, President
,
Gilberto Felici,
Raffaele Sabato
, judges
,
and Liv Tigerstedt,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 23 October 2007,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 29 August 2016 requesting the Court to strike the application out of the list of cases, and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Ms Anna Maria Casini, is an Italian national, who was born in 1929 and lives in Ronciglione. She was represented before the Court by Mr
F Lubrano
, a lawyer practising in Rome.
2.
The Italian Government (“the Government”) were represented by their former Agent, Ms E. Spatafora, and their former co‑Agent, Ms P. Accardo.
3.
Relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicant complained about an infringement of her right to the peaceful enjoyment of her possessions in that the expropriation compensation awarded to her had not been sufficient, having been calculated on the basis of section 5
bis
of Law
no.
359 of 1992. The applicant further complained, under Article 6 § 1 of the Convention, that the enactment of section 5
bis
of Law no. 359/1992 and its application in her case had amounted to an interference by the legislature in breach of her right to a fair hearing.
4.
The application was communicated to the Government.
5
.
By judgment no. 348 of 24 October 2007, the Italian Constitutional Court declared section 5
bis
of Law no.
359 of 8 August 1992 unconstitutional. The Constitutional Court found that the insufficient level of compensation provided for by the 1992 Law was contrary to Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention and Article 117 of the Italian Constitution, which provides for compliance with international obligations. Since that judgment, the provision in question may no longer be applied in the context of pending national proceedings.
6.
After failed attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 29
August 2016 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They acknowledged that the domestic authorities had violated the applicant’s rights under Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention. They offered to pay the applicants a global sum of 145,482 euros (EUR), and invited the Court to strike the application out of the list of cases in accordance with Article
37 §
1
(c) of the Convention. The amount would be payable within three months from the date of notification of the Court’s decision. In the event of failure to pay this amount within the above-mentioned three-month period, the Government undertook to pay simple interest on it, from the expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
The payment will constitute the final resolution of the case.
7.
The applicant did not submit comments on the Government’s unilateral declaration.
8.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the applications”.
9.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
10.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§
75-77, ECHR 2003-VI; see also
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03, 18
September
2007).
11.
The Court has established in a large number of cases against Italy its practice concerning complaints about the violation of Article 1 of Protocol No.
1 on account of the calculation of expropriation compensation pursuant to section 5
bis
of Law no.
359 of 8 August 1992 as well as the violation of Article 6 § 1 in connection with the application of the latter legislation in the course of the domestic proceedings (see, amongst others,
Scordino v. Italy (no. 1)
[GC], no. 36813/97, ECHR 2006
‑
V;
Gigli Costruzioni S.r.l. v. Italy
, no. 10557/03, 1 April 2008;
Pisacane and Others v. Italy
, no. 70573/01, 27
May 2008;
Sarnelli v. Italy
, no. 37637/05, 17 July 2008;
Mandola v. Italy
, no.
38596/02, 30 June 2009;
Perinati v. Italy
, no. 8073/05, 6 October 2009;
Vacca v. Italy
, no. 8061/05, 8 December 2009;
and
Zuccalà v. Italy
, no.
72746/01, 19 January 2010).
12.
The Court further underlines that the domestic provision which was the origin of the acknowledged violations was declared unconstitutional by the Italian
Constitutional Court in 2007
(see paragraph 5 above).
13.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37
§
1
(c)).
14.
Moreover, in light of the above, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, coupled with the fact that the domestic provision which was the origin of the acknowledged violations was eliminated from the domestic legal system, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
).
15.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
16.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 1 December 2022.
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Deputy Registrar
President