Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.350/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, în Dosarul nr. 5.434/236/2020*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raport. Mai învederează că a fost depus un amicus curiae prin care s-a susţinut că sesizarea este inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiţiei noutăţii.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 19 octombrie 2022, în Dosarul nr. 5.434/236/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: – Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 îşi menţine aplicabilitatea şi sub imperiul dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă? – Neformularea de către creditor sau de către executorul judecătoresc a cererii de validare a popririi în termenul prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, atrage sancţiunea decăderii executorului judecătoresc din dreptul de a emite o nouă adresă de înfiinţare a popririi în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită, cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă? – În eventualitatea unui răspuns negativ la a doua întrebare, atunci emiterea de către executorul judecătoresc a unei noi adrese de înfiinţare a popririi, în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită şi cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă, după expirarea termenului în care putea obţine validarea popririi dispuse anterior, are ca efect curgerea unui nou termen de o lună în care se poate obţine validarea popririi înfiinţate ulterior sau are ca efect repunerea în termenul de obţinere a validării primei popriri? II. Dispoziţiile legale invocate de autorul sesizării II.1. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul de procedură civilă Validarea popririi Art. 790. – ” (1) Dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.” (…) II.2. Alte dispoziţii legale relevante Înfiinţarea popririi Art. 783. – ” (1) Poprirea se înfiinţează fără somaţie, în baza încheierii de încuviinţare a executării, prin adresă în care se va preciza şi titlul executoriu în temeiul căruia s-a înfiinţat poprirea, ce va fi comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 781 alin. (1), împreună cu încheierea de încuviinţare a executării sau un certificat privind soluţia pronunţată în dosar. Despre măsura luată va fi înştiinţat şi debitorul, căruia i se va comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea de încuviinţare a executării sau de pe certificatul privind soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu, în cazul în care acestea din urmă nu i-au fost anterior comunicate.” (…) Efectul înfiinţării popririi Art. 784. – ” (1) Din momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite. De la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel. (2) Când se popresc sume cu scadenţe succesive, indisponibilizarea se întinde nu numai asupra sumelor ajunse la scadenţă, ci şi asupra celor exigibile în viitor. (…) (6) Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile poprite nu va înceta decât dacă debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înfiinţată poprirea, la dispoziţia executorului judecătoresc, în condiţiile prevăzute la art. 721. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care îl va înştiinţa de îndată pe terţul poprit.” (…) Continuarea popririi Art. 786. – ” (1) Poprirea rămâne în fiinţă şi atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă sau este pensionat. În aceste cazuri, terţul poprit va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul loc de muncă al debitorului sau organului de asigurări sociale competent, care, de la data primirii acestor acte, devine terţ poprit.” (…) Obligaţiile terţului poprit Art. 787. – ” (1) În termen de 5 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat: 1. să consemneze suma de bani, dacă creanţa poprită este exigibilă, sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului judecătoresc, în cazul popririi înfiinţate pentru realizarea altor creanţe decât cele arătate la pct. 2; 2. să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul sumelor datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii. La cererea creditorului, suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.” (…) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 22 aprilie 2020 cu nr. 5.434/236/2020, reclamanta O.F. – S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii F.C. şi T.P. – S.R.L., solicitând instanţei să dispună validarea popririi înfiinţate în dosarul de executare nr. x/2018 până la concurenţa sumei de 35.499,05 lei.

În motivare, reclamanta a arătat că a iniţiat executarea silită împotriva debitorului F.C., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit din 27 octombrie 2017, pentru o creanţă dobândită prin cesiune.

A mai susţinut că executorul judecătoresc a solicitat terţului poprit T.P. – S.R.L., în baza Adresei din 23 martie 2020, să procedeze la înfiinţarea popririi asupra salariului datorat debitorului F.C. până la concurenţa sumei de 35.499,05 lei.

În final, a subliniat că terţul poprit nu a dat curs adresei de înfiinţare a popririi, continuând să vireze în contul debitorului sumele datorate acestuia în baza contractului individual de muncă.

În drept, cererea de validare a popririi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 784-790 din Codul de procedură civilă.

Terţul poprit T.P. – S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii de validare a popririi, susţinând că termenul reglementat de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă este unul de decădere şi se calculează de la data primei adrese de înfiinţare a popririi, emisă la data de 19 februarie 2019 şi comunicată acestuia la data de 20 februarie 2019.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.186 din 8 octombrie 2020, Judecătoria Giurgiu a admis cererea şi, în consecinţă, a validat poprirea înfiinţată prin Adresa din 23 martie 2020, emisă în Dosarul de executare nr. x/2018, până la concurenţa sumei de 35.499,05 lei şi l-a obligat pe terţul poprit T.P. – S.R.L. să plătească creditoarei O.F. – S.R.L. suma datorată debitorului F.C., în cote lunare de câte o treime din venitul net al debitorului.

Împotriva acestei sentinţe, terţul poprit a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 598 din 21 aprilie 2021, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă a admis apelul declarat de terţul poprit T.P. – S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o în tot, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pe rolul căreia a fost înregistrată cu nr. 5.434/236/2020*.

Prin Sentinţa civilă nr. 789 din 23 februarie 2022, Judecătoria Giurgiu a respins excepţia tardivităţii cererii de validare a popririi, invocată de terţul poprit; a admis cererea şi, drept consecinţă, a validat poprirea înfiinţată prin Adresa din 23 martie 2020, emisă în Dosarul de executare nr. x/2018, până la concurenţa sumei de 35.499,05 lei şi l-a obligat pe terţul poprit T.P. – S.R.L. să plătească creditoarei O.F. – S.R.L. suma datorată debitorului F.C., în cote lunare de câte o treime din venitul net al debitorului.

În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii, prima instanţă a reţinut că înfiinţarea popririi asupra veniturilor debitorului a avut loc la data de 23 martie 2020, iar cererea de validare a popririi a fost formulată la data de 21 aprilie 2020, fiind astfel respectat termenul de o lună prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri, terţul poprit a formulat apel, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca tardivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În argumentarea căii de atac, apelantul a susţinut că momentul de la care se calculează termenul de o lună pentru introducerea cererii de validare a popririi se stabileşte prin raportare la adresa de înfiinţare a popririi din 19 februarie 2019.

Astfel, a subliniat că termenul de o lună a început să curgă la data de 27 februarie 2019, după expirarea celor 5 zile în care terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, şi s-a împlinit la data de 27 martie 2019.

Intimata O.F. – S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca tardiv, iar în subsidiar, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că cererea de validare a popririi a fost înregistrată în termenul legal.

Apelantul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, a reţinut că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât prima instanţă a respins excepţia tardivităţii cererii de validare a popririi prin raportare la adresa de înfiinţare a popririi din 23 martie 2022.

A considerat că această chestiune de drept, astfel formulată, prezintă caracter de noutate, întrucât instanţa supremă nu a statuat asupra sa printr-o altă hotărâre pronunţată în mecanismele de unificare a practicii judiciare şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor electronice consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Părţile nu au expus puncte de vedere cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanţa de trimitere, după redarea normelor de drept incidente şi prezentarea jurisprudenţei propriei instanţe, precum şi a instanţei de fond din raza sa de competenţă, a concluzionat, raportat la practica neunitară evidenţiată, că dispoziţiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi, implicit, termenul de o lună de formulare a unei astfel de cereri comportă „o interpretare în sensul că cererea de validare a popririi ar putea să fie raportată la fiecare dispoziţie de înfiinţare a popririi în parte”. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova, Ploieşti, Suceava şi Timişoara au transmis atât practică judiciară relevantă, cât şi punctele de vedere ale judecătorilor asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării. Curtea de Apel Oradea a transmis numai practică judiciară relevantă, iar curţile de apel Iaşi şi Piteşti au comunicat numai punctele de vedere ale judecătorilor asupra acestor chestiuni.

Din răspunsurile primite au rezultat mai multe opinii.

Cu privire la prima chestiune de drept, într-o primă opinie s-a apreciat că Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii îşi menţine aplicabilitatea şi sub imperiul dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă (curţile de apel Cluj, Craiova, Iaşi, Suceava şi Timişoara, tribunalele Bucureşti, Bistriţa-Năsăud, Alba, Cluj, Dolj, Gorj, Hunedoara, Neamţ, Ialomiţa, Teleorman, Caraş-Severin, Argeş, Buzău, Prahova, Vâlcea, Maramureş, Vaslui şi Ilfov, judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Bacău, Braşov, Baia Mare, Bistriţa, Năsăud, Iaşi, Buhuşi, Târgu-Neamţ, Roman, Moineşti, Paşcani, Slatina, Caracal, Vânju Mare, Drobeta-Turnu Severin, Strehaia, Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti, Novaci, Motru, Turda, Timişoara, Făget, Lugoj, Vaslui, Huşi, Răcari, Pătârlagele, Câmpina, Mizil, Giurgiu, Bolintin-Vale, Buftea, Cornetu, Alexandria, Zimnicea, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele şi Videle). S-a considerat că dispoziţiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă diferă de cele ale art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 doar în privinţa duratei termenului de validare a popririi, care a fost scurtat de la trei luni la o lună. În consecinţă, dezlegarea dată prin decizia în interesul legii cu privire la natura termenului de validare a popririi şi sancţiunea nerespectării sale rămâne de actualitate sub imperiul noii reglementări procesual civile.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nu îşi menţine aplicabilitatea sub imperiul dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind expuse argumente în susţinerea acestei opinii (Judecătoria Oneşti).

Au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive numai în sensul primei opinii, respectiv: Decizia civilă nr. 151 din 6 februarie 2019 a Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, Decizia nr. 1.254 din 17 septembrie 2019 a Tribunalului Gorj – Secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 1.878 din 17 decembrie 2019 a Judecătoriei Răcari şi Decizia nr. 332 din 6 iunie 2022 a Tribunalului Buzău – Secţia I civilă.

Cu privire la a doua chestiune de drept, într-o primă opinie s-a apreciat că neformularea de către creditor sau de către executorul judecătoresc a cererii de validare a popririi în termenul prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, nu atrage sancţiunea decăderii executorului judecătoresc din dreptul de a emite o nouă adresă de înfiinţare a popririi în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită, cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă (curţile de apel Cluj, Craiova şi Timişoara, tribunalele Alba, Argeş, Bucureşti, Hunedoara, Dolj, Gorj, Iaşi, Vâlcea, Caraş-Severin, Maramureş, Vaslui, Neamţ, Ialomiţa, Ilfov şi Teleorman, judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Bacău, Baia Mare, Bistriţa, Năsăud, Făget, Oneşti, Braşov, Caracal, Vânju Mare, Drobeta-Turnu Severin, Strehaia, Târgu Jiu, Iaşi, Paşcani, Târgu-Neamţ, Sânnicolau Mare, Lugoj, Vaslui, Ploieşti, Huşi, Bârlad, Răcari, Buzău, Pogoanele, Râmnicu Sărat, Câmpina, Mizil, Giurgiu, Bolintin-Vale, Buftea, Cornetu, Giurgiu, Alexandria, Zimnicea, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele şi Videle). S-a susţinut că decăderea constituie o sancţiune care intervine în cazul nerespectării unui termen imperativ. Or, emiterea unei adrese de înfiinţare a popririi nu este supusă unui termen. În plus, legea procesual civilă nu interzice emiterea unor adrese succesive de înfiinţare a popririi în acelaşi dosar execuţional. Astfel, dacă raportul obligaţional dintre debitor şi terţul poprit subzistă la data înfiinţării popririi ulterioare, terţul poprit trebuie să se conformeze acestei măsuri.

Într-o a doua opinie s-a considerat că neformularea de către creditor sau de către executorul judecătoresc a cererii de validare a popririi în termenul prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, atrage sancţiunea decăderii executorului judecătoresc din dreptul de a emite o nouă adresă de înfiinţare a popririi în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită, cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă (tribunalele Cluj, Buzău şi Prahova, judecătoriile Turda, Timişoara, Buhuşi, Novaci, Târgu Cărbuneşti, Motru, Moineşti, Roman, Câmpulung Moldovenesc şi Pătârlagele). S-a argumentat că posibilitatea emiterii unei noi adrese de înfiinţare a popririi ar lipsi de finalitate art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care instituie termenul imperativ de o lună în care se poate solicita validarea popririi.

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: deciziile civile nr. 887/A din 9 noiembrie 2018, nr. 207/A din 18 martie 2022, nr. 394/A din 13 mai 2022 şi nr. 649/A din 18 august 2022 ale Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 500 din 23 iunie 2021 a Tribunalului Botoşani – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 372/AC din 24 iunie 2021 a Tribunalului Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa civilă nr. 934 din 4 noiembrie 2021 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, Decizia nr. 1.104/A din 24 noiembrie 2021 a Tribunalului Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, Decizia civilă nr. 1.523 din 2 decembrie 2021 a Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă şi Decizia civilă nr. 287 din 14 martie 2022 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă.

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Decizia civilă nr. 1.246 din 10 decembrie 2019 a Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 2.762 din 21 septembrie 2020 a Judecătoriei Giurgiu, sentinţele civile nr. 1.576 din 26 octombrie 2020, nr. 208 din 15 februarie 2021, nr. 1.149 din 24 mai 2021 şi nr. 2.078 din 27 septembrie 2021 ale Judecătoriei Roman, Decizia civilă nr. 889 din 7 septembrie 2020 a Tribunalului Gorj – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1.118 din 4 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Încheierea civilă din 19 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.302/190/2021, încheierile civile nr. 543 din 7 septembrie 2022 şi nr. 593 din 29 septembrie 2022 ale Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc.

Cu privire la a treia chestiune de drept s-a conturat o singură opinie în sensul că emiterea de către executorul judecătoresc a unei noi adrese de înfiinţare a popririi, în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită şi cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă, după expirarea termenului în care se putea obţine validarea popririi dispuse anterior, are ca efect curgerea unui nou termen de o lună în care se poate obţine validarea popririi înfiinţate ulterior (curţile de apel Cluj, Craiova, Suceava şi Timişoara, tribunalele Bucureşti, Alba, Hunedoara, Dolj, Gorj, Neamţ, Caraş-Severin, Argeş, Maramureş, Vâlcea şi Vaslui, judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Bacău, Braşov, Baia Mare, Bistriţa, Năsăud, Caracal, Vânju Mare, Drobeta-Turnu Severin, Strehaia, Târgu Jiu, Iaşi, Oneşti, Paşcani, Târgu-Neamţ, Făget, Sânnicolau Mare, Lugoj, Ploieşti, Vaslui, Huşi, Bârlad, Răcari, Buzău, Pogoanele, Râmnicu Sărat, Câmpina, Mizil, Bolintin-Vale, Buftea, Alexandria, Zimnicea, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele şi Videle). S-a considerat că, neexistând o normă prohibitivă, executorul judecătoresc poate înfiinţa o nouă poprire prin raportare la care va curge un nou termen de o lună pentru validarea popririi înfiinţate ulterior. S-a apreciat că interpretarea conform căreia emiterea unei noi adrese de înfiinţare a popririi ar avea ca efect repunerea în termenul de o lună nu poate fi primită. În acest sens s-a arătat că instituţia repunerii în termen vizează numai actul procedural care nu a putut fi îndeplinit în termenul legal. Or, din moment ce pentru fiecare adresă de înfiinţare a popririi curge un nou termen pentru validarea sa, nu este îndeplinită cerinţa premisă a depăşirii unui termen legal pentru a fi incident art. 186 din Codul de procedură civilă.

În sensul acestei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Decizia civilă nr. 10/Ap din 16 ianuarie 2017 a Tribunalului Satu Mare – Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 382A din 18 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, Decizia civilă nr. 522 din 18 mai 2022 a Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă, Sentinţa nr. 2.438 din 9 iunie 2022 a Judecătoriei Piatra-Neamţ şi Încheierea civilă nr. 4.505 din 23 august 2022 a Judecătoriei Sibiu.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 837 din 9 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 mai 2022, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: „În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de cel mult o lună (de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă) în care creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi, instanţa de contencios constituţional învederează faptul că termenul prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă este un termen imperativ, pentru că înăuntrul acestuia trebuie îndeplinit actul de procedură care constă în sesizarea instanţei cu cererea de validare a popririi. În acest sens este, de altfel, şi Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (…). Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de o lună, Curtea observă că acesta nu este unul incert, fiind stabilit cu suficientă claritate de legiuitor. Termenul de o lună începe să curgă la 5 zile de la comunicarea popririi, în cazul sumelor pentru care era împlinit termenul de scadenţă, fiind facil de determinat momentul de început al curgerii termenului prin cercetarea dovezii de comunicare a adresei de poprire. În cazul sumelor de bani datorate în viitor, termenul de o lună curge de la scadenţa acestora. Şi în această situaţie termenul de o lună este uşor de calculat pentru creditor, fiind prezumat faptul că, din moment ce a solicitat poprirea unor sume datorate de terţul poprit debitorului poprit, creditorul cunoaşte atât natura datoriei terţului poprit, cât şi dacă aceasta este sau nu exigibilă. În condiţiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terţul poprit a obligaţiilor legale, reglementarea unui termen de sesizare a instanţei, care nu ar fi supus unei sancţiuni procedurale, prin care să se sancţioneze conduita neglijentă a părţii care nu şi-a exercitat în termen dreptul procedural, ar fi lipsită de logică, golind de conţinut atât scopul legiuitorului de a eficientiza şi accelera procedura execuţională, cât şi caracterul special al procedurii validării popririi.” (paragrafele 18 şi 21) IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 10 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, că termenul de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, în care creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi, este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix şi absolut, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii.

Prin Decizia nr. 11 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 21 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, că suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligaţia terţului poprit de a indisponibiliza şi încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării. În considerentele de la paragrafele 66 şi 67 din această decizie s-au reţinut următoarele: „Sumele pe care terţul poprit i le va datora debitorului poprit reprezintă încasările viitoare în contul debitorului la care face referire art. 781 alin. (2) din Codul de procedură civilă, categorie în care se încadrează, astfel cum s-a arătat, şi creanţele cu executare succesivă şi a căror scadenţă sau exigibilitate se produce după comunicarea adresei de înfiinţare a popririi, în sensul celor prevăzute de art. 784 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Totodată, trebuie precizat că această indisponibilizare care se întinde şi asupra creanţelor cu exigibilitate în viitor – după momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi – are ca raţiune imediată celeritatea şi simplificarea procedurii de executare silită prin poprire, întrucât, în acest fel, executorul judecătoresc nu va fi obligat să emită câte o adresă de înfiinţare a popririi pentru fiecare perioadă ulterioară în care creanţele au devenit exigibile şi alimentează contul debitorului poprit.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemelor de drept supuse interpretării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condiţiile de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, au fost identificate după cum urmează: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze pricina; c) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; d) aceasta să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; e) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Procedând la verificarea îndeplinirii acestor condiţii, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, instanţă învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 789 din 23 februarie 2022 a Judecătoriei Giurgiu, dată în Dosarul nr. 5.434/236/2020*.

Decizia ce urmează a fi pronunţată în apel este definitivă, potrivit art. 791 cu referire la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă; litigiul are ca obiect o cerere de validare a popririi, ce conferă competenţă tribunalului să judece în ultimă instanţă.

Din consultarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul procedurii de unificare a practicii judiciare nu rezultă că instanţa supremă s-ar fi pronunţat asupra interpretării ori aplicării art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nu este învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

Astfel, că se constată că sunt îndeplinite în cauză condiţiile de ordin procedural prevăzute de norma citată, urmând să se examineze dacă problematica ce face obiectul prezentului mecanism de unificare a practicii judiciare are caracter de noutate şi dacă aceasta reprezintă o veritabilă chestiune de drept, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere a solicitat să se stabilească dacă Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 îşi menţine aplicabilitatea şi sub imperiul dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Aşadar, s-a urmărit rezolvarea de principiu a chestiunii de drept decurgând din aplicarea la datele speţei a dezlegării date în cadrul unui alt mecanism de unificare a practicii judiciare, reglementat de dispoziţiile în vigoare anterior adoptării Codului de procedură civilă, cu referire la prevederile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865.

În situaţia premisă invocată de instanţa de trimitere, în cadrul Dosarului de executare nr. x/2018 a fost emisă o primă adresă de înfiinţare a popririi, la data de 19 februarie 2019, destinată angajatorului debitorului, comunicată acestuia la data de 20 februarie 2019, iar din actele dosarului nu rezultă că terţul poprit şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a consemna suma de bani în termenul stabilit de dispoziţiile art. 787 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă ori că executorul judecătoresc sau creditorul urmăritor ar fi sesizat instanţa de executare în vederea validării popririi, în conformitate cu dispoziţiile art. 790 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Ulterior, la data de 23 martie 2020, executorul judecătoresc emite o nouă adresă de înfiinţare a popririi în cadrul aceluiaşi dosar de executare, comunicată în mod legal terţului poprit la data de 25 martie 2020, însă, pentru că nici de această dată nu au fost respectate dispoziţiile art. 787 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, creditorul a formulat, în termenul de o lună de la data la care societatea angajatoare avea obligaţia de a plăti suma urmăribilă, cerere de validare a popririi înfiinţate prin adresa emisă la data de 23 martie 2020.

În motivarea apelului, terţul poprit a susţinut că momentul de la care se calculează termenul de o lună pentru introducerea cererii de validare a popririi se stabileşte prin raportare la prima adresă de înfiinţare a popririi.

Conform art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, forma în vigoare la data sesizării instanţei supreme cu recursul în interesul legii: „Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.”

Prin Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, că termenul de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, în care creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi, este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix şi absolut, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii.

Aşadar, instanţa supremă a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii sus-menţionat, cu pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, referitor la natura juridică a termenului de 3 luni, prevăzut la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi.

După intrarea în vigoare a noii reglementări procesual civile, dispoziţiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează că: „Dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.”

Astfel, se observă că prevederile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă diferă de cele ale art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 doar în privinţa duratei termenului de validare a popririi, care a fost scurtat de la trei luni la o lună. În consecinţă, dezlegarea dată prin decizia în interesul legii cu privire la natura termenului de validare a popririi şi sancţiunea nerespectării sale rămâne de actualitate sub imperiul noilor dispoziţii procesual civile.

Cum însă, în situaţia cauzală supusă examinării, chestiunea de drept care, în opinia instanţei de trimitere, comportă interpretare nu vizează în concret dispoziţiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv natura juridică a termenului de validare a popririi, ci posibilitatea emiterii unor adrese succesive de înfiinţare a popririi, în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită, rezultă că de lămurirea acestei probleme de drept nu depinde soluţionarea litigiului în cauza pendinte.

Referitor la întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat că, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Sub acest aspect, pentru a demonstra necesitatea intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare, în problema despre care se susţine că necesită interpretare, autorul sesizării trebuie să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021).

În acest context, se observă că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu a arătat, concret, în ce constă dificultatea de interpretare a acestei norme de drept, neafirmând şi neargumentând caracterul îndoielnic, neclar ori susceptibil de mai multe interpretări al prevederii legale puse în discuţie în cauză.

Tribunalul Giurgiu s-a limitat, făcând trimitere la practica judiciară pe care a evidenţiat-o, la a opina că dispoziţiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă „comportă o interpretare în sensul că cererea de validare a popririi ar putea să fie raportată la fiecare dispoziţie de înfiinţare a popririi în parte”, nelămurirea instanţei de apel vizând însă efectele juridice produse de emiterea unei noi adrese de înfiinţare a popririi în cadrul aceluiaşi dosar de executare, cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă, iar nu natura juridică a termenului reglementat de textul de lege pretins incident.

De asemenea, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că instanţele naţionale au o abordare unitară în legătură cu dezlegarea dată prin decizia în interesul legii cu privire la natura termenului de validare a popririi, considerând că sancţiunea nerespectării sale rămâne de actualitate sub imperiul noii reglementări procesual civile, iar instanţa de trimitere nu oferă un punct de vedere în sens contrar.

Analizând, în continuare, cea de-a doua întrebare cu care a fost sesizată instanţa supremă, se constată că se solicită un răspuns în sensul dacă neformularea de către creditor sau de către executorul judecătoresc a cererii de validare a popririi în termenul prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, atrage sancţiunea decăderii executorului judecătoresc din dreptul de a emite o nouă adresă de înfiinţare a popririi în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită, cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă.

Prioritar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că textul de lege invocat reglementează validarea popririi determinată de conduita terţului poprit. Astfel, în situaţia în care terţul poprit nu respectă obligaţiile instituite prin art. 787 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă. Nerespectarea acestui termen atrage decăderea persoanelor indicate în art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă din dreptul de a solicita instanţei de executare validarea popririi.

Totodată, reţine că problema de drept dedusă din conţinutul celei de-a doua întrebări vizează posibilitatea executorului judecătoresc de a emite o nouă adresă de înfiinţare a popririi în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită, cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă, în cazul în care nu s-a formulat de către creditor sau de către executorul judecătoresc cerere de validare a popririi în termenul prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.

În urma examenului jurisprudenţial realizat s-a constatat că există două opinii, astfel cum acestea sunt redate la paragrafele 35-38 din prezenta decizie.

Din perspectiva cerinţei noutăţii chestiunii de drept ce poate fi lămurită prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile se observă că în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a apreciat că aceasta trebuie raportată la caracterul relativ recent al actului normativ sau al prevederilor cuprinse în acesta, la doctrina juridică, chiar privitoare la un act normativ anterior având conţinut similar chestiunii de drept avansate, sau la faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

În situaţia în care ar exista un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare va fi cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Or, în situaţia de faţă, din verificarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că în materia supusă analizei s-a cristalizat o jurisprudenţă consistentă şi divergentă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie în care scopul formulării unei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, respectiv prevenirea apariţiei unei practici neunitare, nu mai poate fi realizat.

În aceste condiţii, practica judiciară divergentă este de natură a atrage, cel mult, intervenţia mecanismului de unificare reglementat de prevederile art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Cu caracter subsidiar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sesizarea pendinte nu poate fi privită ca o chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care nu s-a relevat un nivel sporit de dificultate a interpretării textului de lege invocat.

Norma de drept a cărei interpretare se cere reglementează dreptul creditorului urmăritor, debitorului sau executorului judecătoresc de a solicita instanţei de executare validarea unei anumite popriri, iar nu decăderea executorului judecătoresc din dreptul de a emite o nouă adresă de înfiinţare a popririi, în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită, cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă.

Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere ca, printr-o interpretare coroborată a normelor de drept ce devin incidente în cazul unor popriri succesive şi prin realizarea raţionamentului judiciar, să soluţioneze pricina supusă judecăţii.

Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului şi întrebarea formulată, relevă că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de principiu privind interpretarea normei de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci vizează tranşarea unor aspecte care privesc însăşi soluţionarea cauzei pe fond.

Având în vedere considerentele expuse cu privire la lipsa de dificultate a interpretării textului de lege invocat, în examinarea celei de-a doua întrebări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de sesizare dispunea de toate elementele necesare pentru o corectă aplicare a legii la litigiul pendinte, ţinând seama şi de principiile de drept şi instituţiile juridice incidente.

A treia întrebare adresată de instanţa de trimitere are următorul conţinut: În eventualitatea unui răspuns negativ la a doua întrebare, atunci emiterea de către executorul judecătoresc a unei noi adrese de înfiinţare a popririi, în cadrul aceluiaşi dosar de executare silită şi cu privire la acelaşi terţ poprit şi aceeaşi creanţă, după expirarea termenului în care putea obţine validarea popririi dispuse anterior, are ca efect curgerea unui nou termen de o lună în care se poate obţine validarea popririi înfiinţate ulterior sau are ca efect repunerea în termenul de obţinere a validării primei popriri?

Problema de drept antamată prin această întrebare nu prezintă însă un grad de dificultate sporit care să impună activarea mecanismului cu funcţie de prevenţie reprezentat de hotărârea prealabilă, întrucât chestiunea invocată nu este una controversată.

Astfel, în urma consultării instanţelor