2ra-1689/16 — încasarea indemnizației unice, a compensației pentru ,concediul nefolosit, a indemnizației de șomer, a penalităților de întîrziere și a prejudiciului moral

2ra-1689/16 — încasarea indemnizației unice, a compensației pentru ,concediul nefolosit, a indemnizației de șomer, a penalităților de întîrziere și a prejudiciului moral (Curtea Supremă de Justiție, 2016)

prima instanță: L. Lupașco dosarul nr. 2ra-1689/16

instanța de apel: N. Traciuc, M. Anton, I. Cotruță

Î N C H E I E R E

03 august 2016 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte, judecătorul Tamara Chișca-Doneva

Judecătorii Iuliana Oprea

Ion Druță

examinînd chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Inspecția

Financiară din subordinea Ministerului Finanțelor al Republicii Moldova,

în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Axenti Valeriu împotriva

Inspecției Financiare din subordinea Ministerului Finanțelor al Republicii Moldova cu

privire la încasarea indemnizației unice, a compensației pentru concediul nefolosit, a

indemnizației de șomer, a inflației la suma restantă, a penalităților de întîrziere și a

prejudiciului moral,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 07 aprilie 2016, prin care a fost

admis apelul declarat de către Axenti Valeriu, casată parțial hotărîrea Judecătoriei

Rîșcani mun. Chișinău din 14 februarie 2014 în partea pretențiilor respinse, și în partea

casată emisă o nouă hotărîre de admitere a acțiunii și s-a încasat penalitatea de

întîrziere,

c o n s t a t ă :

La 11 august 2011, Axenti Valeriu a depus cererea de chemare în judecată

împotriva Inspecției Financiare din subordinea Ministerului Finanțelor al RM cu

privire la încasarea indemnizației unice, a compensației pentru concediul nefolosit, a

indemnizației de șomer, a inflației la suma restantă, a penalităților de întîrziere și a

prejudiciului moral.

În motivarea acțiunii a indicat că din anul 1998 și-a început activitatea în baza

contractului individual de muncă pe o perioadă nedeterminată în funcție de specialist

principal pe problemele juridice în cadrul Direcției Generale Teritoriale Chișinău a

Departamentului Control Financiar și Revizie din subordinea Ministerul Finanțelor.

Afirmă reclamantul că din anul 2000 pînă în anul 2002 a activat în funcția de șef

al Secției juridice.

Relevă că în rezultatul organizării și detașării fostului Departament Control

Financiar și Revizie din jurisdicția Ministerului Finanțelor în jurisdicția Centrului

pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, a rămas să-și continue activitatea

în cadrul Departamentului Control Financiar și Revizie nou creat, în funcție de

jurisconsult.

Susține că prin ordinul Ministerului Finanțelor nr. 463-C din 06 noiembrie 2003,

a fost numit prin transfer în funcție de șef-adjunct al Direcției generale organizare,

control și asistență juridică, șef secție juridică, funcție pe care a deținut-o pînă la

încetarea raportului de serviciu.

Relatează reclamantul că în baza prevederilor art. 76 lit. i) Codul muncii, prin

ordinul Ministerului Finanțelor nr. 199-c din 22 martie 2008, a ordinului Serviciului

Control Financiar și Revizie nr. 194-C din 20 noiembrie 2008 și respectiv, a ordinului

nr. 135-p din 26 noiembrie 2009, contractul de muncă a fost suspendat, începînd cu

20 noiembrie 2007 pînă la 01 decembrie 2010.

Indică că la data suspendării contractului individual de muncă –

20 noiembrie 2007, conform schemei de încadrare deținea un salariu de funcție în

mărime de 1368 lei, plus sporurile la salariu, și anume: pentru gradul de calificare

consilier de stat de clasa I în mărime de 375 lei, pentru înalta competență profesională

în intensitatea muncii și îndeplinirea unor sarcini de importanță majoră în mărime de

30 la sută la salariul de bază, majorarea salariului de bază pentru condiții de risc în

mărime de 25 la sută la salariul de bază, pentru vechimea în muncă în mărime de

35 la sută la salariul de bază, pentru păstrarea secretului de stat în mărime de 10 la sută

la salariul de bază. Deci, menționează reclamantul că salariul său la data suspendării

contractului individual de muncă constituia suma de 4838,93 lei.

La fel, indică reclamantul că prin ordinul Serviciului Control Financiar și

Revizie nr. 240-p din 02 decembrie 2010, în legătură cu expirarea perioadei de

suspendare a raporturilor de serviciu, începînd cu aceeași dată - 02 decembrie 2010 a

fost reîncadrat în funcția de șef adjunct al Direcției organizare, control și asistență

juridică - șef secție juridică, exercitată anterior cu salariul de funcție în mărime de

1520 lei.

Menționează că prin ordinul Serviciului Financiar și Revizie nr. 257-p din

28 decembrie 2010, pîrîtul a dispus încetarea raportului de serviciu cu eliberarea sa din

funcția publică, fiindu-i acordată plata indemnizației unice egală cu 6 salarii medii

lunare, iar contabilitatea urmînd să-i mai achite și compensația pentru concediul de

odihnă anual nefolosit de 38 zile calendaristice pentru perioada 03 ianuarie 2007 –

19 noiembrie 2007, ceea ce nu a fost realizat.

Sub acest aspect, mai indică că angajatorul la data încetării raportului de muncă,

în lipsa unui temei legal, i-a diminuat cuantumul contribuțiilor salariale prin

neincluderea în salariu mediu, calculat din salariul de funcție nou stabilit în mărime de

1520 lei, a sporurilor și plăților în posesia cărora s-a aflat pînă la suspendarea

contractului individual de muncă.

De altfel, menționează că conform pct. 9 al Regulamentului privind modul de

premiere și acordare a ajutorului material angajaților Serviciului Control Financiar și

Revizie, aprobat prin ordinul Ministrului Finanțelor nr. 741-c din 06 octombrie 2006,

ajutorul material se acordă funcționarilor publici ai Serviciului și persoanelor care

efectuează deservirea tehnică, cu excepția muncitorilor, utilizînd anual în acest scop

mijloace a două fonduri medii lunare de salarizare, ținîndu-se cont de timpul real

lucrat. Ajutorul material de regulă se acordă la concediu, iar în caz de nefolosire, la

finele anului, dacă angajatul activează mai mult de 3 luni.

Respectiv, reține reclamantul că contrar normei enunțate, pîrîtul la încetarea

raportului de muncă nu i-a calculat și nu i-a inclus în calcul ajutorul material în

mărime de 2 salarii medii lunare în sumă de 9677,86 lei pentru timpul real lucrat în

perioada 03 ianuarie 2007 - 19 noiembrie 2007.

Mai afirmă că a respectat procedura prealabilă de soluționare a litigiului, însă

din partea angajatorului nu a primit nici un răspuns.

Solicită, calcularea salariului mediu lunar la data încetării raporturilor de muncă

începînd cu 31 decembrie 2010, calculat din salariul de funcție de 1520 lei, în mărime

de 5386 lei, încasarea din contul pîrîtului a restanței contribuțiilor salariale la data

concedierii în sumă totală de 62803,86 lei, formată din indemnizația unică în proporție

de 50 % din salariul lunar pentru fiecare an complet de activitate în serviciul public

calculată în temeiul art. 42 alin. (3) al Legii nr. 158 din 04 iulie 2008 cu privire la

funcția publică și statutul funcționarului public în sumă de 12160 lei; indemnizația

unică egală cu 6 salarii medii lunare, calculată în temeiul art. 42 alin. (6) al Legii nr.

158 din 04 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public în

sumă de 32316 lei; compensația pentru concediul de odihnă anual nefolosit de 38 zile

calendaristice pentru perioada 03 ianuarie 2007 - 19 noiembrie 2007, calculat conform

art. 119 alin. (2) Codul muncii în sumă de 8650 lei; ajutorul material pentru timpul real

lucrat în perioada 03 ianuarie 2007-19 noiembrie 2007, calculat conform pct. pct. 9 și

11 al Regulamentului privind modul de premiere și acordare a ajutorului material

angajaților Serviciului Control Financiar și Revizie, aprobat prin ordinul Ministrului

Finanțelor nr. 741-c din 06 octombrie 2006, în sumă de 9677,86 lei.

La fel, în temeiul art. 330 alin. (3) din Codul muncii, reclamantul a solicitat și

penalitatea de întîrziere în mărime de 0,1 la sută din plățile neachitate în termen pentru

fiecare zi de întîrziere, care pentru perioada 01 ianuarie 2011-31 august 2011 (243 zile

de întîrziere) constituie suma de 15260,40 lei, precum și repararea prejudiciului moral

în sumă de 50 000 lei pentru neachitarea în termen a contribuțiilor salariale și a

neexaminării de către angajator a cererii prealabile.

Pe parcursul examinării cauzei, Axenti Valeriu a depus cerere de modificare,

completare și concretizare a cerințelor din acțiune, solicitînd încasarea din contul

Inspecției Financiare în beneficiul său a indemnizației unice egală cu 6 salarii medii

lunare în sumă de 14562 lei (2427 lei x 6 luni), calculată în baza art. 42 alin. (6) al

Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public nr. 158 din 04 iulie

2008; a indemnizației unice în proporție de 50 % din salariul funcției ocupate pentru

fiecare an complet de activitate în serviciul public pe parcursul a 16 ani, în legătură cu

încetarea raportului de muncă prin eliberarea din funcția publică, reducerea funcției

exercitate anterior de la 31 decembrie 2010 în sumă de 12160 lei, calculată în temeiul

art. 42 alin. (3) al Legii nr. 158 din 04 iulie 2008; a compensației pentru concediul de

odihnă anual nefolosit de 38 zile calendaristice pentru perioada 03 ianuarie 2007 –

19 noiembrie 2007 în suma de 2038,70 lei, calculată conform art. 119 alin. (2) Codul

muncii; a indemnizației de șomer egală cu un salariu mediu lunar în sumă de 2427 lei,

în temeiul art. 42 alin. (6) al Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului

public nr. 158-XVI din 04 iulie 2008; a penalității calculată la suma restantă de

31187 lei, în mărime de 34181 lei, conform art. 330 alin. (2) Codul muncii, pentru

perioada 01 ianuarie 2011-01 ianuarie 2014; a inflației la suma restantă de 31187 lei,

calculată conform certificatului Biroului National de Statistică nr. 1828/220 din

27 mai 2013 pentru perioada anului 2011-2013 în mărime de 5270 lei, precum și a

prejudiciului moral în sumă de 50 000 lei cauzat în rezultatul violării perpetuă și fără

precedent a drepturilor personale legitime și a neachitării în termen a contribuțiilor

salariale (f. d. 182-189, vol. I).

Prin hotărîrea Judecătoriei Rîșcani, mun. Chișinău din 14 februarie 2014

acțiunea a fost admisă parțial, fiind încasat din contul Inspecției Financiare din

subordinea Ministerului Finanțelor al RM în beneficiul lui Axenti Valeriu suma de

14562 lei cu titlu de indemnizație unică egală cu 6 salarii medii lunare; suma de

12160 lei cu titlu de indemnizație unică în proporție de 50 % din salariul funcției

ocupate pentru vechimea în muncă; suma de 2038,70 lei cu titlu de compensație pentru

concediu nefolosit pentru perioada 03 ianuarie 2007 – 19 noiembrie 2007; suma de

2427 lei cu titlu de indemnizație de șomer; suma de 7578,44 lei cu titlu de penalitate

de întîrziere, iar în total suma de 38 765,44 lei. În rest, cerințele reclamantului cu

privire la încasarea penalității de întîrziere, a inflației la suma restantă și a prejudiciului

moral au fost respinse ca fiind neîntemeiate.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 31 martie 2015, a fost admis apelul

declarat de către Axenti Valeriu, casată parțial hotărîrea primei instanțe în partea

respingerii acțiunii privind repararea prejudiciului moral și în această parte s-a

pronunțat o nouă hotărîre prin care s-a încasat din contul Inspecției Financiare din

subordinea Ministerul Finanțelor al RM în beneficiul lui Axenti Valeriu suma de

10 000 lei cu titlu de prejudiciu moral, în rest hotărîrea primei instanțe a fost menținută

(f. d. 93-105, vol. II).

Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 09 decembrie 2015, a fost respins

recursul declarat de Inspecția Financiară din subordinea Ministerului Finanțelor al RM,

admis recursul declarat de către Axenti Valeriu, casată parțial decizia instanței de apel

în partea încasării penalităților de întîrziere și în această parte pricina fiind remisă la la

Curtea de Apel Chișinău pentru rejudecare, în alt complet de judecători (f. d. 183, vol.

II).

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 07 aprilie 2016, a fost admis apelul

declarat de Axenti Valeriu, casată parțial hotărîrea primei instanțe în partea pretențiilor

respinse și în această parte s-a pronunțat o nouă hotărîre de admitere a acțiunii, fiind

încasat de la Inspecția Financiară de pe lîngă Ministerul Finanțelor în beneficiul lui

Axenti Valeriu penalitățile de întîrzire în suma de 51 364,99 lei (f. d. 245-252, vol. II).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a invocat prevederile art. 123 alin. (2),

art. 123 alin. (6) CPC, art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul civil, art. 143 alin. (1) lit. a),

art. 330 alin. (2) din Codul muncii, care reglementează temeiurile degrevării de

probațiune, întreruperea cursului de prescripție extinctivă, termenele de efectuare a

achitărilor în caz de încetare a contractului individual de muncă, obligația

angajatorului de a repara prejudiciul cauzat persoanei ca rezultat al privării ilegale de

posibilitatea de a munci, care indică că dacă nu se contestă cuantumul tuturor sumelor

ce se cuvin salariatului de la unitate, efectuarea achitărilor se face în caz de încetare a

contractului individual de muncă cu un salariat care continuă să lucreze pînă în ziua

eliberării din serviciu – în ziua eliberării. În caz de reținere, din vina angajatorului, a

salariului (art. 142), a indemnizației de concediu (art. 117), a plăților în caz de

eliberare (art. 143) sau a altor plăți (art. 123, 124, 127, 139, 186, 227 lit. j), 228 alin.

(8) etc.) cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc suplimentar, pentru fiecare zi de

întîrziere, 0,1 la sută din suma neplătită în termen.

Cu referire la normele citate și în coraport cu materialele pricinii, instanța de

apel a reținut că întîrzierea angajatorului în achitarea plăților salariale a fost constatată

prin hotărîre judecătorească irevocabilă, ajungînd la concluzia că intimata are obligația

de a achita apelantului compensația în mărime de 0,1 % din sumele neplătite în

termen.

Sub acest aspect, instanța de apel a conchis că cuantumul compensației instituite

de art. 330 alin. (1) din Codul muncii datorată de intimată apelantului, constituie

58 943,43 lei, reieșind din calculul de 0,1 % pentru fiecare zi de întîrziere din suma

datorată de 31 187,70 lei pînă la 26 ianuarie 2016 și din suma de 5655,93 lei pentru

perioada de pînă la pronunțarea deciziei instanței de apel.

Subsecvent fiind reținut că prin hotărîrea primei instanțe justificat a fost

adjudecată suma de 7578,44 lei, însă eronat s-a respins cerința privind încasarea

sumelor ulterioare, instanța de apel a ajuns la concluzia de a admite pretenția privind

încasarea compensației de întîrziere pentru perioada ulterioară celei indicate de prima

instanță în sumă de 51 364,99 lei.

Concomitent instanța de apel a considerat nefondate concluziile primei instanțe

referitoare la necesitatea aplicării dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul civil,

ce prevede că cursul prescripției extinctive se întrerupe în cazul intentării unei acțiuni

în modul stabilit, or, din conținutul acestei norme reiese că intentarea acțiunii întrerupe

doar cursul prescripției extinctive, nu și curgerea termenului întîrzierii debitorului,

astfel încît întreruperea termenului de prescripție nu stopează calcularea compensației

pentru întîrzierea achitării plăților salariale.

La 06 iunie 2016, Inspecția Financiare din subordinea Ministerului Finanțelor al

Republicii Moldova a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitînd

admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel și hotărîrii primei instanțe cu

emiterea unei noi hotărîri prin care acțiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea recursului recurentul a invocat că decizia instanței de apel este

contrară prevederilor art. 432 alin. (2) lit. b) și lit. c), fiind aplicată legea care nu

trebuia să fie aplicată și interpretată în mod eronat legea.

Totodată, consideră că la examinarea cauzei atît instanța de fond cît și instanța

de apel nu au ținut cont de prevederile art. 267 alin. (1) din Codul civil și au acceptat

calcule pentru perioada, care de drept era depășită de trei ani (20 noiembrie 2007 –

01 decembrie 2010).

Menționează că inițiativa de suspendare a contractului individual de muncă

pentru perioada 20 noiembrie 2007-01 decembrie 2010 încheiat cu Inspecția

Financiară, de drept aparține lui Axenti Valeriu, astfel suspendarea contractului

individual de muncă și neprezentarea ultimului la data indicată (01 decembrie 2010)

pentru prelungirea contractului nu pot fi puse în sarcina Inspecției Financiare, fapt ce

demonstrează concluzia greșită și eronată la care a ajuns instanța la calcularea

mijloacelor financiare și acordarea acestora reclamantului.

Mai afirmă recurentul că instanțele judecătorești, prin soluția dispusă contrar

prevederilor legislației privind relațiile de muncă pentru perioada indicată

(20 noiembrie 2007-01 decembrie 2010) și cu acceptarea calculelor privind plățile

salariale în lipsa zilelor efectiv lucrate, contrar art. 75 alin. (2) din Codul muncii, pct.

11 din Anexa nr. 1 la Hotărîrea Guvernului privind Modul de calculare a salariului

mediu nr. 426 din 26 aprilie 2004, Legii cu privire la funcția publică și statutul

funcționarului public nr. 158 din 04 iulie 2008 și contrar prevederilor art. 267 din

Codul civil și în lipsa cererii de repunere în termen, a acordat lui Axenti Valeriu toate

facilitățile la plățile salariale.

În acest context, susține că în perioada 20 noiembrie 2007-01 decembrie 2010,

Axenti Valeriu efectiv nu a activat nici o zi în cadrul Inspecției Financiare din

subordinea Ministerului Finanțelor al RM, nu a exercitat nici o activitate pentru care ar

fi temei de a i se calcula salariu, conform funcției propuse care a fost refuzată de către

acesta, fapt care relevă imposibilitatea calculării și a altor plăți.

Din considerentele arătate, invocă că instanțele de judecată au aplicat eronat și

greșit legislația în vigoare privind metodologia de calcul.

De altfel, indică că Inspecției Financiare din subordinea Ministerului Finanțelor

al RM nu are întîrzieri la achitări salariale față de Axenti Valeriu, deoarece pînă la

suspendarea contractului individual de muncă acesta și-a ridicat toate plățile salariale

și alte plăți prevăzute de legislație și respectiv, nu a fost temei pentru a fi calculată

inflația pentru această perioadă, precum nu putea fi calculat și prejudiciul moral

nejustificat.

La 27 iunie 2016, Axenti Valeriu a depus referință prin care a invocat caracterul

neîntemeiat al recursului și legalitatea deciziei instanței de apel, solicitînd respingerea

recursul declarat de către Inspecția Financiară din subordinea Ministerului Finanțelor

al RM ca fiind inadmisibil și menținerea în vigoare a deciziei instanței de apel ca

legală și întemeiată.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) și (3) Codul de procedură civilă, după

parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității

recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre

necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii acesteia.

Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate

în recurs și face un raport verbal în fața completului de judecată instituit în

conformitate cu alin. (2).

În conformitate cu art. 434 alin. (1) CPC, recursul se declară în termen de 2 luni

de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale.

Din materialele dosarului rezultă că la data de 07 aprilie 2016 a fost adoptat doar

dispozitivul deciziei contestate, iar actele cauzei nu reflectă data expedierii deciziei

motivate în adresa părților, inclusiv recurentului Inspecția Financiară din subordinea

Ministerului Finanțelor al RM (f. d. 253, vol. II).

Astfel instanța de recurs consideră că recurenta s-a conformat prevederilor legale

și a declarat recursul la 06 iunie 2016, în termen.

Examinînd temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de

către Inspecția Financiară din subordinea Ministerului Finanțelor al RM este

inadmisibil din considerentele ce urmează.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părțile și alți participanți la proces sunt

în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea

eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) și (3) aceluiași articol prevăd exhaustiv cazurile în care se

consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau

aplicate eronat, iar alin. (4) stabilește că săvîrșirea altor încălcări decît cele indicate la

alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care

acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care

instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a

fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră

inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.

432 alin. (2), (3) și (4).

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de către Inspecția Financiară din

subordinea Ministerului Finanțelor al RM nu se încadrează în temeiurile prevăzute la

art. 432, alin. (2), (3) și (4) CPC, or recurentul nu a invocat nici un temei care ar indica

la ilegalitatea deciziei instanței de apel.

Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esențială sau aplicarea

eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către

instanța de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secțiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra

problemelor de drept material și procedural, verificîndu-se doar legalitatea deciziei, dar

nu și temeinicia în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție reiterează și faptul că procedura

admisibilității constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se

încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin. (2), (3) și (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție ține să menționeze că conform jurisprudenței CEDO, recursurile

trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației prezentate în

cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de

lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe cînd în recursul declarat de

către Inspecția Financiară din subordinea Ministerului Finanțelor al RM asemenea

aspecte nu se regăsesc.

Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a considera recursul

declarat de către Inspecția Financiară din subordinea Ministerului Finanțelor al RM ca

inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme

de Justiție,

d i s p u n e :

Recursul declarat de către Inspecția Financiară din subordinea Ministerului

Finanțelor al Republicii Moldova se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președinte, judecătorul Tamara Chișca-Doneva

Judecătorii Iuliana Oprea

Ion Druță