AFFAIRE TEST-ACHATS c. BELGIQUE

Prezenta cauză privează procedura civilă inițiată de reclamantă împotriva unei companii de asigurări din cauza practicilor presupuse discriminatorii ale acesteia pe baza vârstei asiguraților.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta contestă neutralitatea expertului desemnat de curtea de apel a Bruxelei și se plânge de o încălcare a egalității armelor, precum și a principiului contradictorului, și prin urmare a dreptului său la proces echitabil. Ea susține în special că în timp ce cauza era în curs de judecată în fața curții de apel, un parteneriat a fost încheiat între partea adversă și un institut universitar prezidat de expertul desemnat de curtea de apel. Ea susține de asemenea că expertul nu ar fi răspuns la anumite întrebări pe care i le-a adresat în cursul expetizei. ÎN FAPT

Potrivit statutelor sale, asociația reclamantă are ca scop, în special, promovarea, apărarea și reprezentarea intereselor consumatorilor și drepturilor omului în general, precum și combaterea oricărei discriminări.

Reclamanta a fost reprezentată de doamna avocat V. Callewaert, din baroul Bruxeles.

Guvernul a fost reprezentat de agenta sa, doamna I. Niedlispacher, din serviciul public federal de Justiție.

Pe 16 august 2004, reclamanta a depus o cerere de încetare în fața președintelui tribunalului de primă instanță din Bruxeles împotriva unei companii de asigurări pe baza art. 19 din legea din 25 februarie 2003 pentru combaterea discriminării și modificarea legii din 15 februarie 1993 care creează un Centru pentru Egalitate de Șanse și Lupta Împotriva Rasismului (în continuare „legea anti-discriminare din 2003"), solicitând încetarea practicilor judecate a fi discriminatorii ale acesteia pe baza vârstei asiguraților.

Pe 7 martie 2005, președintele tribunalului comercial din Bruxeles a admis cererea de încetare introdusă de reclamantă.

Pe 11 mai 2005, pârâta a formulat apel la această ordonanță. Prin ordonanță provizorie din 25 septembrie 2006, curtea de apel a Bruxelei a dispus o expertiză suplimentară. Pe 10 aprilie 2008, expertul desemnat de curtea de apel a depus raportul său final. Pe 27 februarie 2009, un parteneriat a fost încheiat între adversara reclamantei și un institut universitar prezidat de expertul desemnat de curtea de apel. În concluziile depuse în fața curții de apel, reclamanta a solicitat excluderea raportului de expertiză. Prin hotărâre din 14 septembrie 2010, curtea de apel a judecat în special că expertul a răspuns în esență la întrebările puse de părți care erau în legătură cu misiunea care i-a fost încredințată. Ea a anulat ordonanța judecătorului de prim grad și a considerat că diferența de tratament instituită de apelanta pe baza vârstei asiguraților se baza pe o justificare obiectivă și rezonabilă.

Pe 4 iunie 2012, Curtea de Casație a respins recursurile introduse de reclamantă împotriva ambelor hotărâri ale curții de apel.

Procedura de expertiză este reglementată de art. 962 la 991 bis din codul procedural.

Potrivit art. 962 alineat 1 din codul procedural, "Judecătorul poate, în vederea soluționării unei dispute aduse în fața sa sau în caz de amenințare obiectivă și actuală a unei dispute, sarcina experți de a face constatări sau de a da avize de natură tehnică".

Într-o hotărâre din 15 februarie 2006 (P.05.1583.F), Curtea de Casație a definit expertul ca "o persoană calificată datorită cunoștințelor sale care, fără a fi mandatar al acesteia, este desemnată de judecător pentru a-i da în toată independența și imparțialitate un aviz de natură tehnică în vederea exercității misiunii de care judecătorul este sesizat (...)". Într-o hotărâre din 20 decembrie 2007 (C.07.0307.N), Curtea de Casație s-a pronunțat în acest sens: "Dreptul unei persoane la faptul că cauza sa să fie ascultată echitabil (...) poate fi încălcat atunci când judecătorul de fond își bazează decizia pe avizul unui expert parțial sau aparent parțial". Legislația anti-discriminare

La epoca faptelor, art. 19 § 1 din legea anti-discriminare din 2003 prevedea următoarele: "La cererea victimei discriminării sau a unuia din grupurile menționate la art. 31, președintele tribunalului de primă instanță, (...) constată existența și dispune încetarea unui act, chiar penal pedepsit, constituind o încălcare a dispoziții prezentei legi". Art. 31 din aceeași lege dispunea: "Pot de asemenea să proceseze în litigiile la care aplicarea prezentei legi ar da naștere, atunci când o daună este adusă scopurilor statutare pe care și le-au dat drept misiune de a urmări: 1 orice instituție de utilitate publică și orice asociație, cu personalitate juridică de cel puțin cinci ani la data faptelor, și care propune prin statutele sale apărarea drepturilor omului sau combaterea discriminării (...) Cu toate acestea, atunci când victima infracțiunii sau a discriminării este o persoană fizică sau o persoană morală, acțiunea grupurilor menționate la primele și al doilea alineat va fi recevabilă doar dacă acestea dovedesc că au primit acordul victimei." ÎN DREPT

Curtea constată că reclamanta dispunea de dreptul de acțiune în dreptul intern care o autorizează să proceseze cu scopul de a obține încetarea practicilor discriminatorii (§13 mai sus) și că la nicio vreme admisibilitatea acțiunii sale nu a fost pusă sub semnul întrebării în fața jurisdicțiilor interne. Ea observă că reclamanta a dovedit că a primit acordul mai multor persoane fizice, victime ale discriminării denunțate în conformitate cu art. 31 alineat 2 din legea anti-discriminare din 2003 (§13 mai sus). Curtea reamintește că a recunoscut deja calitatea de victimă unei asociații care a fost parte la procedura inițiată în fața jurisdicțiilor interne pentru a apăra interesele membrilor săi (Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, nr. 62543/00, § 36, CEDH 2004 III, Asociația pentru Protecția Cumpărătorilor de Automobile și alții c. România (decizie), nr. 34746/97, 10 iulie 2001). Mai mult, Curtea constată că procedura introdusă de reclamantă în fața tribunalelor interne se referea la posibilele practici discriminatorii ale unei companii de asigurări, practici susceptibile să aducă efecte patrimoniale importante asupra asiguraților. După opinia Curții, obiectul procedurii introduse de reclamantă se referea deci într-adevăr la un drept civil. În măsura în care acțiunea de încetare introdusă de reclamantă vizează punerea capăt practicilor judecate a fi discriminatorii, Curtea consideră că procedura era decisivă pentru dreptul civil în cauză. Curtea concluzionează că în specie, reclamanta are calitatea de victimă, care este de altfel recunoscută de guvernul pârât.

Constatând că cererea nu este manifestă neîntemeiat nici irrecevabilă pentru alt motiv vizat la art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. Asupra fondului

Reclamanta subliniază că în dreptul belgian, expertul este considerat un auxiliar al justiției și că trebuie prin urmare să fie independent și imparțial. Ca răspuns la argumentul Guvernului potrivit căruia parteneriatul a fost încheiat doar după ce expertul și-a dat raportul, bazandu-se pe hotărârea pronunțată de Curtă în cauza Sacilor Lormines c. Franța (nr. 65411/01, 9 noiembrie 2006, § 69), ea susține că parteneriatul menționat trebuie să fi fost precedat de negocieri și a fost în orice caz încheiat la un moment în care cauza era încă în judecată în fața curții de apel. Ea consideră că acest element a necesitat inevitabil "îndoieli obiectiv justificate" în capul ei privind corectitudinea procedurii de expertiză și, prin urmare, a procedurii judiciare în ansamblu, mai ales cu cât curtea de apel a anulat decizia judecătorului de prim grad pe baza în mod determinant a raportului de expertiză în cauză. Ea subliniază că a solicitat explicit excluderea raportului de expertiză și că judecătorului îi revine în orice caz controlul expetizei judiciare și să tragă consecințele din aceasta. În sfârșit, ea susține că expertul nu ar fi răspuns la întrebările pe care i le-a adresat.

Guvernul susține în esență că parteneriatul denunțat de reclamantă a început doar după ce expertul și-a dat raportul și că nicio contra-expertiză nu a fost solicitată de reclamantă. El subliniază că art. 6 § 1 nu impune ca un expert să respecte aceleași condiții de independență și imparțialitate ca tribunalul însuși în măsura în care concluziile expertului nu obligă judecătorul. El reamintește că revine expertului, ca și judecătorului, să răspundă observațiilor părților, dar că art. 6 § 1 din Convenție nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument. El subliniază în acest sens că curtea de apel a observat că expertul a răspuns la întrebările relevante ale părților și că a explicat de ce estima că nu ar trebui să răspundă la alte întrebări, judecate a fi nepertinente.

Curtea reamintește că art. 6 § 1 din Convenție garantează dreptul la proces echitabil în fața unui tribunal "independent și imparțial și nu impune în mod expres ca un expert ascultat de un tribunal să respecte aceleași criterii. Cu toate acestea, avizul unui expert numit de o jurisdicție competentă pentru a aborda chestiunile ridicate de cauză este susceptibil de a cântări în mod semnificativ asupra felului în care acea jurisdicție va aprecia cauza. Curtea a recunoscut în jurisprudența sa că lipsa neutralității unui expert numit de o jurisdicție poate în anumite circumstanțe duce la încălcarea principiului egalității armelor inerent noțiunii de proces echitabil. Întrebarea crucială este aceea de a ști dacă îndoielile nutrite de reclamant privind absența neutralității expertului pot fi considerate obiectiv justificate. Trebuie în special luate în considerare factori cum ar fi locul și rolul expertului în procedură (Sara Lind Eggertsdóttir c. Islanda, nr. 31930/04, § 47, 5 iulie 2007, Letinčić c. Croația, nr. 7183/11, 3 mai 2016, § 51, și Devinar c. Slovenia, nr. 28621/15, §§ 47-48, 22 mai 2018).

Mai mult, Curtea reamintește că uno din elementele unei proceduri echitabile în sensul art. 6 § 1 este caracterul contradictorului acesteia: fiecare parte trebuie în principiu să aibă facultatea nu doar de a arăta elementele necesare succesului pretenții sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta orice document sau observație prezentate judecătorului cu scopul de a influența hotărârea sa (Regner c. Republica Cehă [GC], nr. 35289/11, § 146, 19 septembrie 2017, și Manzano Diaz c. Belgique, nr. 26402/17, §§ 40-41, 18 mai 2021). Ca atare, ea precizează că respectarea contradictorului, ca și cea a altor garanții procesuale consacrate de art. 6 § 1, vizează instanța în fața unui "tribunal" și nu poate fi deci dedusă din această dispoziție un principiu general și abstract potrivit căruia, atunci când un expert a fost desemnat de un tribunal, părțile trebuie în orice caz să aibă facultatea de a participa la interviurile conduse de acesta sau de a primi comunicare a documentelor pe care le-a luat în considerare. Esențialul este că părțile pot participa în mod adecvat la procedura în fața "tribunalului" (Mantovanelli c. Franța, 18 martie 1997, §§ 33-36, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, și Cottin c. Belgique, nr. 48386/99, § 30, 2 iunie 2005).

Referindu-se la circumstanțele cauzei, Curtea constată că existența unui parteneriat între adversara reclamantei și un institut universitar prezidat de expertul desemnat de curtea de apel nu este contestată de Guvern.

După opinia Curții, circumstanța invocată de Guvern potrivit căruia parteneriatul menționat a fost încheiat la un moment în care expertul și-a dat deja raportul nu este decisivă. De fapt, Curtea observă că parteneriatul a fost încheiat la o dată apropiată de data remiterii raportului expertului și la un moment în care curtea de apel era încă sesizată a cauzei. Mai mult, ea consideră vreo semeni că concluzia acestui parteneriat a fost precedată de negocieri (mutatis mutandis, Sacilor Lormines precitat, § 69).

Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că existența parteneriatului menționat a necesitat inevitabil putut duce la îndoieli obiectiv justificate în capul reclamantei privind corectitudinea procedurii de expertiză și, prin urmare, a procedurii judiciare în ansamblu. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât curtea de apel a anulat decizia judecătorului de prim grad pe baza în mod determinant a raportului de expertiză litigios. Curtea observă că reclamanta a solicitat explicit excluderea expetizei litigioase, de aștea că Guvernul nu poate fi urmat atunci când îi reproșează reclamantei că nu a solicitat o contra-expertiză.

Curtea observă că reclamanta a avut posibilitatea de a critica conținutul și forma raportului de expertiză în fața curții de apel. Cu toate acestea, ținând seama de natura legăturilor dintre expert și adversara reclamantei, impactul determinant al raportului de expertiză asupra procedurii și respingerea cererii de excludere a raportului menționat formulată de reclamantă, considerațiile anterioare sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că procedura nu a respectat principiul egalității armelor și că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

Referitor la defectul denunțat de contradictorului expetizei, în aceea că expertul nu ar fi răspuns la anumite întrebări ridicate de reclamantă, Curtea constată că curtea de apel a stabilit că expertul a răspuns că anumite întrebări puse de reclamantă nu au legătură cu misiunea care i-a fost încredințată sau nu erau pertinente. Prin urmare, pare că întrebările litigioase au fost adresate expertului, care a explicitat motivele pentru care nu considera oportun să le răspundă. Curtea reamintește că art. 6 § 1 nu impune tribunalelor un răspuns detaliat la fiecare argument (Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 81, CEDH 2004-I). Ea consideră că aceasta se aplică cu atât mai mult experților care nu sunt direct vizați de această dispoziție. Mai mult, Curtea reamintește că reclamanta a avut posibilitatea de a critica conținutul și forma concluziilor expertului în fața curții de apel. Ea observă că aceasta din urmă a judecat că ar rezulta din raportul expertului că argumentația părților a fost întâlnit în măsura în care aceasta era în legătură cu misiunea încredințată acestuia. Ea observă că acest motiv a fost apoi validat de Curtea de Casație. Curtea nu vede motive serioase care ar permite justificarea că substituie aprecierea sa aceleia jurisdicțiilor interne pe acest punct.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că nu a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție privind principiul contradictorului.

Reclamanta solicită 23 632,30 euro (EUR) la titlu de daună materială pe care estima că a suferit-o. Suma aceasta vizează costuri ale expetizei litigioase. Ea cere de asemenea 10 000 euro (EUR) la titlu de daună morală pe care estima că a suferit-o. În această privință, ea susține, pe de o parte, că nu poate obține redeschiderea procedurii civile la nivel intern, legislația belgă neofering această posibilitate, și, pe de altă parte, că a fost victimă a unei încălcări procedurale grave care afectează eficacitatea și credibilitatea mecanismului pus în aplicare în Belgia pentru combaterea discriminării și, deci, că a fost grevată și prejudiciată în realizarea scopului social.

Guvernul estimează că dauna materială ar trebui în orice caz să se limiteze la doar costurile expetizei litigioase. El contestă faptul că reclamanta ar fi putut suferi o daună morală pentru a fi suportat o așteptare sau a cunoscut o angoasă legată de dosarul în urmărirea apărării scopului social. La cel puțin, el consideră suma de 10 000 euro (EUR) disproporționată.

Curtea consideră că este imposibil de speculat ceea ce ar fi putut să se întâmple dacă încălcarea art. 6 § 1 nu ar fi existat. În consecință, Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și dauna materială alegată și respinge cererea formulată la acest titlu. Curtea nu poate face pe a sa argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta nu ar putea pretinde repararea unei daunei morale. Ea reamintește că a judecat în cauza Comingersoll S.A. c. Portugalia ([GC], nr. 35382/97, § 35, CEDH 2000-IV), că nu poate fi exclus ca să poată exista, pentru o societate comercială, o daună altfel decât materială chemând o reparare pecuniară. Ea reamintește că, în cauza L'Erablière ASBL c. Belgique (nr. 49230/07, 24 februarie 2009, § 49), după ce a recunoscut că asociația reclamantă a suferit o încălcare a art. 6 din Convenție, ea a estimat vreo semeni că reclamanta a suferit o frustrare din cauza încălcării constate și i-a deci acordat o anumită sumă în echitate la titlu de daună morală. Pronunțând în drept, așa cum vrea art. 41 din Convenție, și ținând seama de circumstanțele specie, Curtea acordă reclamantei 4 000 EUR pentru daună morală, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit. Taxe și costuri

Reclamanta cere 6 945,20 euro (EUR) la titlu de taxe și costuri pe care le-a suportat în cadrul procedurii duse în fața Curții. Ea susține că dacă taxele și onorarii expetizei nu ar trebui să fie rambursate la titlu de daună materială, ele ar trebui să fie rambursate în orice caz la titlu de taxe și costuri.

Guvernul nu formulează observații.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și costurilor sale decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Mai mult, taxele și costurile trebuie să se refere la taxe suportate de reclamantă pentru a încerca să prevină încălcarea sau să o remedie. Curtea consideră că taxele expetizei litigioase nu vizau să prevină încălcarea constatată a art. 6 sau să o remedie. În specie, ținând seama de documentele din dotare și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil de a aloca reclamantei suma de 4 000 euro (EUR) pentru procedura dusă în fața sa, plus orice sumă putând fi datorată de reclamantă pe această sumă la titlu de impozit. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție privind principiul egalității armelor; Declară că nu a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție privind principiul contradictorului; Declară a) că statul pârât trebuie să verse reclamantei, într-un termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: 4 000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă putând fi datorată pe această sumă la titlu de impozit, pentru daună morală; 4 000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă putând fi datorată pe această sumă de reclamantă la titlu de impozit, pentru taxe și costuri; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; Respinge, la unanimitate, surplusul cererii de satisfacție echitabilă. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 decembrie 2022, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Dorothee von Arnim Arnfinn Bårdsen Greffieră adjunctă Președinte

La présente affaire concerne la procédure civile initiée par la requérante contre une compagnie d’assurances en raison de pratiques prétendument discriminatoires de cette dernière sur la base de l’âge des assurés.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante met en cause la neutralité de l’expert désigné par la cour d’appel de Bruxelles et se plaint d’une violation de l’égalité des armes, ainsi que du principe du contradictoire, et partant de son droit à un procès équitable. Elle fait valoir en particulier qu’alors que la cause était pendante devant la cour d’appel, un partenariat fut conclu entre la partie adverse et un institut universitaire présidé par l’expert désigné par la cour d’appel. Elle allègue également que l’expert n’aurait pas répondu à certaines questions qu’elle lui avait adressées en cours d’expertise. EN FAIT

Selon ses statuts, l’association requérante a pour but, notamment, de promouvoir, de défendre et représenter les intérêts des consommateurs et des droits de l’homme en général, ainsi que de combattre toutes discriminations.

La requérante a été représenté par M e V. Callewaert, avocat à Bruxelles.

Le Gouvernement a été représenté par son agente, Mme I. Niedlispacher, du service public fédéral de la Justice.

Le 16 août 2004, la requérante déposa une requête en cessation devant le président du tribunal de première instance de Bruxelles à l’encontre d’une compagnie d’assurance sur le fondement de l’article 19 de la loi du 25 février 2003 tendant à lutter contre la discrimination et modifiant la loi du 15 février 1993 créant un Centre pour l’égalité des chances et la lutte contre le racisme (ci-après « loi anti-discrimination de 2003 »), en demandant la cessation des pratiques jugées discriminatoires de cette dernière sur la base de l’âge des assurés.

Le 7 mars 2005, le président du tribunal de commerce de Bruxelles fit droit à la demande de cessation introduite par la requérante.

Le 11 mai 2005, la défenderesse interjeta appel de cette ordonnance. Par un arrêt avant dire droit du 25 septembre 2006, la cour d’appel de Bruxelles ordonna une expertise complémentaire. Le 10 avril 2008, l’expert désigné par la cour d’appel déposa son rapport définitif. Le 27 février 2009, un partenariat fut conclu entre l’adversaire de la requérante et un institut universitaire présidé par l’expert désigné par la cour d’appel. Dans ses conclusions déposées devant la cour d’appel, la requérante sollicita l’écartement du rapport d’expertise. Par un arrêt du 14 septembre 2010, la cour d’appel jugea notamment que l’expert avait répondu en substance aux questions posées par les parties qui étaient en lien avec la mission qui lui avait été confiée. Elle infirma l’ordonnance du premier juge et considéra que la différence de traitement instaurée par l’appelante en fonction de l’âge de ses assurés reposait sur une justification objective et raisonnable.

Le 4 juin 2012, la Cour de cassation rejeta les pourvois introduits par la requérante contre les deux arrêts de la cour d’appel.

La procédure d’expertise est réglée par les articles 962 à 991 bis du code judiciaire.

En vertu de l’article 962 alinéa 1 du code judiciaire, « Le juge peut, en vue de la solution d’un litige porté devant lui ou en cas de menace objective et actuelle d’un litige, charger des experts de procéder à des constatations ou de donner un avis d’ordre technique ».

Dans un arrêt du 15 février 2006 (P.05.1583.F), la Cour de cassation a défini l’expert comme « une personne qualifiée en raison de ses connaissances qui, sans être son mandataire, est désignée par le juge pour lui donner en toute indépendance et impartialité un avis d’ordre technique en vue de l’exercice de la mission dont ce juge est saisi (...) ». Dans un arrêt du 20 décembre 2007 (C.07.0307.N), la Cour de cassation s’est prononcée en ce sens : « Le droit d’une personne à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) peut être violé lorsque le juge du fond fonde sa décision sur l’avis d’un expert partial ou apparemment partial ». La législation anti-discrimination 13 . À l’époque des faits, l’article 19 § 1 er de la loi anti-discrimination de 2003 prévoyait ce qui suit : « À la demande de la victime de la discrimination ou d’un des groupements visés à l’article 31, le président du tribunal de première instance, (...) constate l’existence et ordonne la cessation d’un acte, même pénalement réprimé, constituant un manquement aux dispositions de la présente loi ». L’article 31 de la même loi disposait : « Peuvent également ester en justice dans les litiges auxquels l’application de la présente loi donnerait lieu, lorsqu’un préjudice est porté aux fins statutaires qu’ils se sont donnés pour mission de poursuivre : 1 o tout établissement d’utilité publique et toute association, jouissant de la personnalité juridique depuis au moins cinq ans à la date des faits, et se proposant par ses statuts de défendre les droits de l’homme ou de combattre la discrimination (...) Toutefois, lorsque la victime de l’infraction ou de la discrimination est une personne physique ou une personne morale, l’action des groupements visés aux premier et second alinéas ne sera recevable que s’ils prouvent qu’ils ont reçu l’accord de la victime. » EN DROIT

La Cour relève que la requérante disposait d’un droit d’action en droit interne l’habilitant à ester en justice en vue d’obtenir la cessation de pratiques discriminatoires (paragraphe 13 ci-dessus) et qu’à aucun moment la recevabilité de son action n’a été remise en cause devant les juridictions internes. Elle note que la requérante a prouvé avoir reçu l’accord de plusieurs personnes physiques, victimes de la discrimination dénoncée conformément à l’article 31 alinéa 2 de la loi anti-discrimination de 2003 (paragraphe 13 ci ‑ dessus). La Cour rappelle avoir déjà reconnu la qualité de victime à une association qui avait été partie à la procédure engagée devant les juridictions internes pour défendre les intérêts de ses membres ( Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne , n o 62543/00, § 36, CEDH 2004 III, Association pour la protection des acheteurs d’automobiles et autres c. Roumanie (déc.), n o 34746/97, 10 juillet 2001). Par ailleurs, la Cour relève que la procédure introduite par la requérante devant les tribunaux internes portait sur les possibles pratiques discriminatoires d’une compagnie d’assurances, pratiques susceptibles d’entraîner des effets patrimoniaux importants sur les assurés. De l’avis de la Cour, l’objet de la procédure introduite par la requérante portait donc bien sur un droit civil. Dans la mesure où l’action en cessation introduite par la requérante visait à mettre un terme à des pratiques jugées discriminatoires, la Cour considère que la procédure était déterminante pour le droit civil en question. La Cour en conclut qu’en l’espèce, la requérante a bien la qualité de victime, ce qui est du reste reconnu par le Gouvernement défendeur.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable. Sur le fond

La requérante souligne qu’en droit belge, l’expert est considéré comme un auxiliaire de justice et qu’il doit de ce fait être indépendant et impartial. En réponse à l’argument du Gouvernement selon lequel, le partenariat n’a été conclu qu’après que l’expert a rendu son rapport, s’appuyant sur l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire Sacilor Lormines c. France (n o 65411/01, 9 novembre 2006, § 69), elle fait valoir que ledit partenariat a dû être précédé de pourparlers et a, en tout état de cause, été conclu à un moment où l’affaire était toujours pendante devant la cour d’appel. Elle considère que cet élément a nécessairement entraîné des « doutes objectivement justifiés » dans son chef quant à l’équité de la procédure d’expertise et, par conséquent, de la procédure judiciaire dans son ensemble, d’autant que la cour d’appel a réformé la décision de première instance en prenant appui de façon déterminante sur le rapport d’expertise concerné. Elle souligne qu’elle a expressément sollicité l’écartement du rapport d’expertise et qu’il appartient en toute hypothèse au juge de contrôler l’expertise judiciaire et d’en tirer les conséquences. Enfin, elle fait valoir que l’expert n’aurait pas répondu aux questions qu’elle lui a adressées.

Le Gouvernement fait valoir en substance que le partenariat dénoncé par la requérante n’a pris cours qu’après que l’expert a rendu son rapport et qu’aucune contre-expertise n’a été demandée par la requérante. Il souligne que l’article 6 § 1 n’exige pas qu’un expert respecte les mêmes conditions d’indépendance et d’impartialité que le tribunal lui-même dès lors que les conclusions de l’expert ne lient pas le juge. Il rappelle qu’il appartient à l’expert comme au juge de répondre aux observations des parties mais que l’article 6 § 1 de la Convention n’exige pas une réponse détaillée à chaque argument. Il souligne à cet égard que la cour d’appel a relevé que l’expert avait répondu aux questions pertinentes des parties et qu’il avait expliqué pourquoi il estimait ne pas devoir répondre aux autres questions, jugées non pertinentes.

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention garantit le droit à un procès équitable devant un « tribunal » indépendant et impartial et ne requiert pas expressément qu’un expert entendu par un tribunal réponde aux mêmes critères. Toutefois, l’avis d’un expert nommé par la juridiction compétente pour traiter les questions soulevées par l’affaire est susceptible de peser de manière significative sur la manière dont ladite juridiction appréciera l’affaire. La Cour a reconnu dans sa jurisprudence que le manque de neutralité d’un expert nommé par une juridiction peut dans certaines circonstances emporter violation du principe d’égalité des armes inhérent à la notion de procès équitable. La question décisive est celle de savoir si les doutes nourris par le requérant quant à l’absence de neutralité de l’expert peuvent être considérés comme objectivement justifiés. Il faut notamment tenir compte de facteurs tels que la place et le rôle de l’expert dans la procédure ( Sara Lind Eggertsdóttir c. Islande , n o 31930/04, § 47, 5 juillet 2007, Letinčić c. Croatie , n o 7183/11, 3 mai 2016, § 51, et Devinar c. Slovénie , n o 28621/15, §§ 47-48, 22 mai 2018).

Par ailleurs, la Cour rappelle que l’un des éléments d’une procédure équitable au sens de l’article 6 § 1 est le caractère contradictoire de celle-ci : chaque partie doit en principe avoir la faculté non seulement de faire connaître les éléments qui sont nécessaires au succès de ses prétentions, mais aussi de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision ( Regner c. République tchèque [GC], n o 35289/11, § 146, 19 septembre 2017, et Manzano Diaz c. Belgique , n o 26402/17, §§ 40-41, 18 mai 2021). À ce titre, elle précise que le respect du contradictoire, comme celui des autres garanties de procédure consacrées par l’article 6 § 1, vise l’instance devant un « tribunal » et qu’il ne peut donc être déduit de cette disposition un principe général et abstrait selon lequel, lorsqu’un expert a été désigné par un tribunal, les parties doivent avoir dans tous les cas la faculté d’assister aux entretiens conduits par le premier ou de recevoir communication des pièces qu’il a prises en compte. L’essentiel est que les parties puissent participer de manière adéquate à la procédure devant le « tribunal » ( Mantovanelli c. France , 18 mars 1997, §§ 33 ‑ 36, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, et Cottin c. Belgique , n o 48386/99, § 30, 2 juin 2005).

Se tournant vers les circonstances de l’affaire, la Cour relève que l’existence d’un partenariat entre l’adversaire de la requérante et un institut universitaire présidé par l’expert désigné par la cour d’appel n’est pas contestée par le Gouvernement.

De l’avis de la Cour, la circonstance invoquée par le Gouvernement que ledit partenariat ait été conclu à un moment où l’expert avait déjà rendu son rapport n’est pas décisive. En effet, la Cour note que le partenariat a été conclu à une date proche de la date de la remise du rapport de l’expert et à un moment où la cour d’appel était encore saisie de l’affaire. De plus, elle juge vraisemblable que la conclusion de ce partenariat a été précédée de pourparlers ( mutatis mutandis , Sacilor Lormines précité, § 69).

Eu égard à ces éléments, la Cour considère que l’existence dudit partenariat a nécessairement pu entraîner des doutes objectivement justifiés dans le chef de la requérante quant à l’équité de la procédure d’expertise et, par conséquent, de la procédure judiciaire dans son ensemble. Il en va d’autant plus ainsi que la cour d’appel a réformé la décision de première instance en prenant appui de façon déterminante sur le rapport d’expertise litigieux. La Cour observe que la requérante a sollicité expressément l’écartement de l’expertise litigieuse, de sorte que le Gouvernement ne saurait être suivi quand il reproche à la requérante de ne pas avoir sollicité de contre ‑ expertise.

La Cour note que la requérante a eu la possibilité de critiquer le contenu et la forme du rapport d’expertise devant la cour d’appel. Cependant, compte tenu de la nature des liens entre l’expert et l’adversaire de la requérante, de l’impact déterminant du rapport d’expertise sur la procédure et du rejet de la demande d’écartement dudit rapport formulé par la requérante, les considérations qui précèdent sont suffisantes pour permettre à la Cour de conclure que la procédure n’a pas respecté le principe de l’égalité des armes et qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Concernant le défaut allégué de contradictoire de l’expertise, en ce que l’expert n’aurait pas répondu à certaines questions soulevées par la requérante, la Cour relève que la cour d’appel a constaté que l’expert avait répondu que certaines questions posées par la requérante étaient sans lien avec la mission qui lui avait été confiée ou n’étaient pas pertinentes. Il apparaît donc que les questions litigieuses ont été adressées à l’expert, qui a explicité les raisons pour lesquelles il ne jugeait pas opportun d’y répondre. La Cour rappelle que l’article 6 § 1 n’exige pas des tribunaux une réponse détaillée à chaque argument ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 81, CEDH 2004-I). Elle considère qu’il en va a fortiori ainsi des experts qui ne sont pas directement visés par cette disposition. Par ailleurs, la Cour rappelle que la requérante a eu la possibilité de critiquer le contenu et la forme des conclusions de l’expert devant la cour d’appel. Elle observe que cette dernière a jugé qu’il ressortait du rapport de l’expert que l’argumentation des parties avait été rencontrée pour autant qu’elle soit en lien avec la mission confiée à ce dernier. Elle note que ce raisonnement a ensuite été validé par la Cour de cassation. La Cour n’aperçoit pas de raisons sérieuses qui permettraient de justifier qu’elle substitue son appréciation à celle des juridictions internes sur ce point.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il n’y pas a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention concernant le principe du contradictoire.

La requérante demande 23 632,30 euros (EUR) au titre du dommage matériel qu’elle estime avoir subi. Ce montant vise les frais de l’expertise litigieuse. Elle réclame également 10 000 euros (EUR) au titre du dommage moral qu’elle estime avoir subi. À cet égard, elle fait valoir, d’une part, qu’elle ne peut obtenir de réouverture de la procédure civile au niveau interne, la législation belge n’offrant pas cette possibilité, et, d’autre part, qu’elle a été victime d’une violation procédurale grave qui affecte l’efficacité et la crédibilité du mécanisme mis en place en Belgique pour lutter contre les discriminations et, ainsi, qu’elle a été entravée et préjudiciée dans la réalisation de son objet social.

Le Gouvernement estime que le dommage matériel devrait en toute hypothèse se limiter aux seuls frais de l’expertise litigieuse. Il conteste le fait que la requérante ait pu subir un dommage moral pour avoir enduré une attente ou connu une angoisse liée à un dossier dans la poursuite de la défense de son objet social. À tout le moins, il juge le montant de 10 000 euros (EUR) disproportionné.

La Cour juge qu’il est impossible de spéculer sur ce qui aurait pu se produire si la violation de l’article 6 § 1 n’avait pas existé. Par conséquent, la Cour ne distingue aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette la demande formulée à ce titre. La Cour ne peut faire sien l’argument du Gouvernement suivant lequel la requérante ne pourrait prétendre à la réparation d’un dommage moral. Elle rappelle avoir jugé dans l’affaire Comingersoll S.A. c. Portugal ([GC], n o 35382/97, § 35, CEDH 2000-IV), qu’il ne peut être exclu qu’il puisse y avoir, pour une société commerciale, un dommage autre que matériel appelant une réparation pécuniaire. Elle rappelle que, dans l’affaire L’Erablière ASBL c. Belgique (n o 49230/07, 24 février 2009, § 49), après avoir reconnu que l’association requérante avait subi une violation de l’article 6 de la Convention, elle a estimé vraisemblable que la requérante avait subi une frustration en raison de la violation constatée et lui a dès lors accordé un certain montant en équité au titre de son dommage moral. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, et au vu des circonstances de l’espèce, la Cour octroie à la requérante 4 000 EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. Frais et dépens

La requérante réclame 6 945,20 euros (EUR) au titre des frais et dépens qu’elle a engagés dans le cadre de la procédure menée devant la Cour. Elle fait valoir que si les frais et honoraires de l’expertise devaient ne pas être remboursés au titre du dommage matériel, ils devraient l’être à tout le moins au titre des frais et dépens.

Le Gouvernement ne formule pas d’observations.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais et dépens doivent se rapporter à des frais exposés par la requérante pour tenter d’empêcher la violation ou d’y porter remède. La Cour juge que les frais de l’expertise litigieuse ne visaient pas à empêcher la violation constatée de l’article 6 ou à y porter remède. En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante la somme de 4 000 euros (EUR) pour la procédure menée devant elle, plus tout montant pouvant être dû par la requérante sur cette somme à titre d’impôt. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention s’agissant du principe de l’égalité des armes ; Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention s’agissant du principe du contradictoire ; Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans un délai de trois mois à compter de la date à laquelle l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral ; 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par la requérante à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette , à l’unanimité, le surplus de la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 décembre 2022, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Dorothee von Arnim Arnfinn Bårdsen Greffière adjointe Président