1ra-1510/2022 — art.186 alin.2 lit.d CP

1ra-1510/2022 — art.186 alin.2 lit.d CP (Curtea Supremă de Justiție, 2023)

Dosarul nr. 1ra-1510/2022

1-21092080-01-1ra-20102022

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

05 iulie 2023 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție în componența:

Președinte – Guzun Ion,

Judecători – Țurcan Anatolie și Talpă Boris,

examinând admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de avocatul

Popescu Ion, în numele inculpatului, prin care se solicită casarea deciziei Colegiului

penal al Curții de Apel Chișinău din 07 iunie 2022, în cauza penală în privința lui

Iacovlev Vadim XXXXXX.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 21.06.2021 – 16.12.2021;

Instanța de apel: 14.01.2022 – 07.06.2022;

Instanța de recurs: 20.10.2022 – 05.07.2023.

A C O N S T A T A T :

Vadim a fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art.186 alin.(2) lit.d) Cod penal, la

1 an închisoare.

În temeiul art.90 Cod penal, executarea pedepsei i-a fost suspendată condiționat,

pe un termen de probă de 2 ani.

A fost soluționată soarta corpurilor delicte.

2021, în intervalul orelor 22:33 - 23:29, Iacovlev Vadim, urmărind scopul sustragerii

bunurilor altei persoane, dându-și seama de caracterul prejudiciabil al acțiunilor sale,

prevăzând urmările și dorind în mod conștient survenirea lor, acționând cu intenție

directă îndreptată spre atingerea scopului stabilit, aflându-se în ograda casei din

XXXXXX, XXXXXX, profitând de neatenția părții vătămate Soloviov Maxim, pe ascuns

a sustras telefonul mobil de model „Redmi Note 8T”, de culoare neagră, cu

IMEI1:867273043827133 și IMEI2:867273044027139, în care se afla cartela SIM cu

numărul XXXXXXX, la prețul de 4 000 lei, care se afla pe scaun lângă partea vătămată

și cu bunul sustras, a părăsit locul comiterii infracțiunii într-o direcție necunoscută. În

rezultatul acțiunilor sale ilegale, Iacovlev Vadim i-a cauzat părții vătămate Soloviov

Maxim un prejudiciu material în proporții considerabile în sumă de 4 000 lei.

Pe baza stării de fapt expuse mai sus, confirmată de probele administrate, prima

instanță a reținut că, în drept, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale

1

infracțiunii prevăzute de art.186 alin.(2) lit.d) Cod penal, după indicii calificativi: furtul,

adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, săvârșit cu cauzarea de daune în

proporții considerabile.

casarea sentinței, cu pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatul să fie achitat.

În motivarea apelului declarat, a invocat că, fapta nu a fost săvârșită de inculpat,

probele administrate sunt insuficiente și irelevante, or, sentința de condamnare trebuie să

se bazeze pe probe exacte, urmând să fie verificate toate versiunile înaintate și înlăturate

toate divergențele apărute.

Acuzarea nu a prezentat probe incontestabile, care ar demonstra vina inculpatului,

iar concluzia despre vinovăția unei persoane nu poate fi întemeiată pe presupuneri.

Examinarea cauzei în instanța de fond a fost efectuată cu încălcarea esențială a

art.6 din CEDO, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,

(...) a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va

hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa, (...)

orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o

limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse

împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

Circumstanțele invocate în ordonanța de punere sub învinuire și în rechizitoriu nu

corespund circumstanțelor și probelor dobândite în cadrul cercetării judecătorești.

Acuzarea nu a prezentat nici o probă veridică, concludentă care ar demonstra

vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii imputate, probele puse la baza învinuirii

nefiind confirmate prin alte circumstanțe, fiind în contradicție cu materialele dosarului.

Erorile admise în cadrul investigațiilor efectuate în cauza penală și contradicțiile

neînlăturate duc la concluzia că inculpatul nu este vinovat, iar vina lui nu a fost dovedită.

Deci, în acțiunile inculpatului lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, el nu a

comis infracțiunea incriminată.

Instanța de fond a omis faptul că nu au fost prezentate probe suficiente ce ar

dovedi vinovăția inculpatului, toate dubiile urmând a fi interpretate în favoarea acestuia.

A menționat că, în dosar lipsesc probe, care ar putea sta la baza învinuirii

inculpatului, condamnarea acestuia în astfel de împrejurări fiind eronată.

Mai mult, desfășurarea procesului penal a avut loc cu încălcarea principiului

prezumției nevinovăției, organul de urmărire penală și instanța de fond acordând o

preferință preventivă, deschisă și clar vizibilă probelor acuzării, ignorându-le vădit pe

cele ale apărării, precum și din cauză că dovedirea nevinovăției a fost pusă în sarcina

exclusivă a apărării, fapt ce contravine art.6 CEDO.

Totodată, modalitatea de motivare a sentinței, denotă faptul că instanța de fond nu

a apreciat probele la justa valoare, în ansamblu, din punct de vedere al coroborării lor,

punând la baza condamnării probe contradictorii.

Instanța de fond, considerând ca fiind demonstrată vinovăția inculpatului, a

enumerat probele acuzării indicate în rechizitoriu, lipsind o motivare relevantă și

întemeiată a soluției de respingere a argumentelor și motivelor apărării prezentate în

susținerea poziției privind lipsa elementelor infracțiunii în acțiunile acestuia și faptului că

inculpatul nu a comis infracțiunea incriminată. Probele au fost apreciate unilateral,

acordând selectiv prioritate doar la o parte din ele, pripit ajungându-se la concluzia

despre vinovăția inculpatului.

Sentința de condamnare nu se bazează pe probe exacte, iar concluzia despre

vinovăția persoanei de săvârșirea infracțiunii nu poate fi întemeiată pe presupuneri. Or, în

2

lipsa probelor care confirmă învinuirea și în cazul epuizării posibilităților de administrare

a altor probe, procesul penal este clasat sau este pronunțată o sentință de achitare.

Concluziile cu privire la vinovăția inculpatului trebuie să fie motivate în sentință,

indicându-se probele cercetate, însă, în speță nu au fost verificate toate versiunile, iar

divergențele apărute nu au fost înlăturate și apreciate în modul corespunzător.

Probele puse la baza sentinței nu au fost analizate și cercetate în coroborare,

dispozitivul sentinței cuprinzând soluții lipsite de suport legal, neargumentate în fapt și în

drept în descriptivul hotărârii, iar nesoluționarea în fond a cauzei penale constituie erori

grave de drept.

Conform art.95 alin.(1) Cod de procedură penală, probele puse la baza învinuirii

trebuie să fie pertinente, concludente și utile, iar potrivit art.93 alin.(1) Cod de procedură

penală, probele administrate trebuie să conducă la constatarea existenței infracțiunii

incriminate, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției și stabilirea

împrejurărilor importante pentru soluționarea cauzei, inclusiv, urmând a fi excluse

probele mediane.

Prevederile art.1§6 din CEDO prescriu că orice persoană are dreptul la judecarea

în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o

instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei

oricărei acuzații în materie penală îndreptate asupra sa.

Dreptul la un proces echitabil include respectarea principiului egalității armelor,

care prevede că fiecare parte trebuie să obțină o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta

cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajată în raport cu

adversarul său, între părți urmând să se mențină un echilibru corect.

La fel, dreptul la un proces echitabil presupune și o procedură contradictorie, adică

dreptul unei părți în procesul penal de a lua cunoștință cu observațiile sau susținerile

făcute de cealaltă, precum și de a le discuta, trăsăturile justiției corecte constituind

obiectul unei atenții particulare.

fost respins apelul declarat, ca fiind nefondat, cu menținerea sentinței.

4.1. În motivarea soluției instanța de apel a indicat că, instanța de fond corect a

stabilit circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, just a concluzionat că inculpatul a

săvârșit infracțiunea incriminată, împrejurări ce rezultă din probe administrate, corect

apreciate conform art.101 Cod de procedură penală, din punct de vedere al pertinenței,

concludenței, utilității și veridicității, iar toate probele în ansamblu - din punct de vedere

al coroborării lor.

Astfel, declarațiile inculpatului prin care neagă comiterea infracțiunii au fost

apreciate ca nefiind veridice, făcute cu scopul de a se eschiva de la răspundere penală, or,

probele administrate combat cu desăvârșire depozițiile acestuia.

Deși inculpatul a pledat nevinovat, vinovăția acestuia a fost probată prin

declarațiile părții vătămate Soloviov Maxim (f.d.130) și ale martorului Tocila Nikita

(f.d.132), plângerea lui Soloviov Maxim din 15.05.2021, conform căreia a fost reclamată

sustragerea telefonului mobil de model „Redmi Note 8T”, de culoare neagră, în seara

zilei de 13.05.2021, fiindu-i cauzat un prejudiciu material considerabil în sumă de 4 000

lei (f.d.5); procesul-verbal de recunoaștere a persoanei după fotografie din 20.05.2021,

prin care martorul Tocila Nikita a recunoscut persoana cu nr.2 - Iacovlev Vadim, ca fiind

persoana care la data de 18.05.2021, s-a apropiat de el în curtea blocului de locuit de pe

XXXXXX și i-a transmis telefonul mobil; ordonanța și procesul-verbal de ridicare a

telefonului mobil de la Soloviov Maxim din 19.05.2021, care a fost supus examinării prin

3

procesul-verbal din 19.05.2021 (f.d.22, 23, 24-27); ordonanța de recunoaștere și anexare

în calitate de corp delict a telefonului mobil de model „Redmi Note 8T” (f.d.28).

Instanța de apel a apreciat probele administrate ca fiind dobândite cu respectarea

normelor de procedură, fiind pertinente, concludente, utile, în coroborare între ele, care

combat declarațiile inculpatului și indică la vinovăția acestuia în comiterea infracțiunii

incriminate. Solicitarea apărării privind achitarea inculpatului și argumentele invocate în

aceste sens sunt apreciate ca fiind nefondate.

Or, în raport cu elementele constitutive ale componenței de infracțiune incriminate

inculpatului, se atestă că acesta este subiect al infracțiunii prevăzute de art.186 alin.(2)

lit.d) Cod penal, iar prin fapta comisă, a atentat la obiectul juridic special al infracțiunii,

care îl constituie relațiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile.

Nu și-au găsit confirmare nici afirmațiile inculpatului că nu a comis furtul, fiind

doar un intermediar la transmiterea telefonul găsit de prietenul său către partea vătămată,

fiind o versiune inventată cu scopul inducerii instanței de judecată în eroare, deoarece

probele acuzării, inclusiv declarațiile părții vătămate și ale martorului, confirmă pe deplin

și fără ambiguități vinovăția acestuia, raționamentele inculpatului invocate în acest sens

având scopul de a evita răspunderea.

Declarațiile părții vătămate și ale martorului, în cumul cu probele cauzei penale,

apreciate din punct de vedere al pertinenței, concludenței, utilității și veridicității lor, iar

toate în ansamblu din punct de vedere al coroborării lor, demonstrează că fapta de

săvârșirea căreia este învinuit inculpatul a avut loc, a fost săvârșită anume de acesta și

întrunește elementele infracțiunii prevăzută de art.186 alin.(2) lit.d) Cod penal.

La stabilirea pedepsei inculpatului, instanța de fond a acordat deplină eficiență

prevederilor art.art.6, 7, 61, 75-78 Cod penal și a ținut cont de faptul că acesta a comis o

infracțiune mai puțin gravă, că lipsesc circumstanțe atenuante, cea agravantă fiind

săvârșirea infracțiunii de către o persoană care anterior a comis o infracțiune similară,

corect aplicându-i pedeapsa închisorii în limitele articolelor incriminate, cu suspendarea

executării pedepsei, în temeiul art.90 Cod penal.

recurs prevăzute la art.427 alin.(1) pct.6), 8), 12) Cod de procedură penală, contestă

decizia instanței de apel și solicită casarea acesteia, cu dispunerea rejudecării cauzei în

instanța de apel.

În motivarea recursului declarat, apărarea invocă argumente similare celor din apel,

suplimentar menționând că, în textul deciziei, instanța de apel s-a limitat la redarea

argumentelor invocate în sentință, nu s-a expus asupra motivelor invocate de apărare, nu

a apreciat corect circumstanțele de fapt la încadrarea juridică a faptelor, nu a analizat

probele care demonstrează adevărul, nefiind combătută poziția inculpatului.

La examinarea cauzei a fost încălcat principiul contradictorialității, or, instanța de

apel nu a apreciat separat probele și nu s-a expus în mod convingător asupra respingerii

probelor apărării, apreciindu-le în mod general, ce denotă imparțialitatea instanței.

Totodată, învinuirea înaintată și starea de fapt și de drept constatată nu și-a găsit

confirmarea în cadrul cercetării judecătorești, probele fiind apreciate greșit de către

instanța de apel, în speță fiind prezente dovezi care demonstrează lipsa elementelor

infracțiunii incriminate în acțiunile inculpatului.

La fel, instanța de apel a descris în textul deciziei probe prin care constată

vinovăția inculpatului care nu au fost examinate în ședința de judecată, doar indicând

numărul filelor din dosar, fără a le examina în prezența participanților la proces,

circumstanțe care constituie viciu fundamental, care a afectat hotărârea pronunțată.

4

Condamnarea inculpatului se bazează pe presupuneri, iar constatarea faptelor

contrar realității și vădit denaturată urmează a fi apreciate ca erori grave de fapt și de

drept. Or, instanța de apel a preluat motivele invocate în sentință, fără a analiza probele și

a combate poziția apărării.

Potrivit principiului prezumției nevinovăției, învinuitul nu este obligat să-și

dovedească nevinovăția și se consideră nevinovat atât timp cât vinovăția sa nu a fost

demonstrată conform legii. Astfel, dacă învinuitul care nu-și recunoaște vina nu a

prezentat probe în apărarea sa, în sarcina organelor statului se pune obligația de a colecta

toate probele, atât în apărare, cât și în învinuire.

Circumstanțele stabilite denotă că neaprecierea probelor în corespundere cu

normele de procedură penală echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, iar faptul că

toate probele administrate nu au fost cercetate și analizate în coroborare, în dispozitivul

deciziei fiind invocate soluții lipsite de suport legal, neargumentate în fapt și în drept în

descriptivul hotărârii, atestă că cauza nu a fost soluționată în fond, aceste împrejurări

constituind erori grave de drept.

În final, consideră că decizia instanței de apel nu poate fi menținută și urmează a fi

casată pe motivele și temeiurile prevăzute la at.427 alin.(1) pct.6) Cod de procedură

penală, analizate mai sus, în scopul reparării erorilor de drept, cu dispunerea rejudecării

cauzei în instanța de apel.

pct.1¹) Cod de procedură penală, a depus referință procurorul, manifestând dezacordul cu

recursul declarat și a solicitat declararea recursului ca inadmisibil fiind vădit neîntemeiat,

cu menținerea deciziei instanței de apel, motivând prin faptul că instanța de apel și-a

argumentat suficient soluția.

materialele cauzei, Colegiul penal concluzionează că acesta urmează a fi declarat

inadmisibil din următoarele considerente.

Potrivit dispoziției art.432 alin.(2) pct.4) Cod de procedură penală, instanța de

recurs, examinând admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărârii

instanței de apel, fără citarea părților, în camera de consiliu, este în drept să decidă

inadmisibilitatea acestuia în cazul în care constată că recursul este vădit neîntemeiat.

Conform prevederilor art.424 alin.(2) Cod de procedură penală, instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele temeiurilor stipulate expres de art.427 Cod de

procedură penală, care în mod obligatoriu trebuie să fie invocate de recurent. Or, art.427

alin.(1) Cod de procedură penală, prevede că hotărârile instanței de apel pot fi atacate cu

recurs ordinar pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel la

judecarea cauzei.

Reieșind din conținutul recursului declarat, Colegiul penal constată că, deși titularul

invocă temeiurile pentru recurs prevăzute la pct.6), 8) și 12) alin.(1) art.427 Cod de

procedură penală, totuși ultimul aduce critici modului în care au fost apreciate probele și

în privința vinovăției inculpatului, temeiuri de casare prevăzute la pct.6), 8) alin.(1)

art.427 Cod de procedură penală, potrivit căruia hotărârile instanței de apel pot fi supuse

recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel.

Verificând alegațiile recurentului, în raport cu actele cauzei, Colegiul penal

conchide că acestea sunt neîntemeiate, iar instanța de apel la adoptarea soluției, a

respectat prevederile legale, adoptând o soluție corectă și întemeiată.

Astfel, Colegiul penal ține să menționeze că, împrejurările menționate în partea

descriptivă a hotărârii contestate, inclusiv cele reproduse în pct.4.1. din prezenta decizie,

5

relevă în mod concludent că instanța de apel, la examinarea cauzei a respectat prevederile

art.art.414 alin.(1), 417 alin.(1) pct.8), 419 Cod de procedură penală și întemeiat a

constatat și apreciat circumstanțele de fapt și de drept privind vinovăția inculpatului, în

conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și prescripțiilor de drept

material, prin prisma cumulului de probe anexate la dosar care au fost apreciate în

conformitate cu prevederile art.101 alin.(1) Cod de procedură penală, din punct de vedere

al pertinenței, concludenții, utilității, veridicității și coroborării lor, instanța de apel

pronunțându-se argumentat și detaliat asupra motivelor pentru care a respins versiunile

părții apărării, probele administrate pe caz demonstrând prezența în acțiunile inculpatului

a elementelor infracțiunii prevăzute de art.186 alin.(2) lit.d) Cod penal.

Totodată, decizia instanței de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția,

inclusiv în partea contestată de apărare în recursul declarat, din care considerente instanța

de recurs nu identifică motive justificative de a interveni în decizia contestată.

Pe lângă aceasta, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și reproduse în

pct.5. din prezenta decizie, sunt întemeiate și pe critica modului în care instanțele de fond

au apreciat probele și circumstanțele cauzei.

Însă, judecând apelul, instanța de apel verifică legalitatea și temeinicia hotărârii

atacate în baza probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza

penală și în baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel și poate da o nouă

apreciere probelor din dosar.

Astfel, aprecierea sau reaprecierea probelor și circumstanțelor cauzei în alt sens

decât cel pe care îl propune partea apărării, este o competență și prerogativă legală a

instanțelor de fond, care nu constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse

în art.427 Cod de procedură penală și astfel, invocarea acestui temei în recursul ordinar,

este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, instanța de recurs, apreciază ca fiind declarative argumentele apărării

precum că, concluziile instanței de apel nu sunt bazate pe probe exacte care ar dovedi

vinovăția inculpatului și că acesta nu a comis infracțiunea. Or, reținând circumstanțele de

fapt ale cauzei, instanța de apel și-a motivat concluzia prin cumulul de probe administrate

în cauză, cărora le-a dat o apreciere justă și obiectivă, prin prisma art.101 Cod de

procedură penală, stabilind cu certitudine toate aspectele de fapt și de drept, constatând că

fapta de săvârșirea căreia a fost învinuit inculpatul a avut loc și că această faptă a fost

săvârșită anume de Iacovlev Vadim.

Argumentele precum că, nu au fost întrunite elementele infracțiunii, temei

prevăzut de art.427 alin.(1) pct. 8) Cod de procedură penală, sunt lipsite de suport

probatoriu, nefiind în stare să răstoarne hotărârile instanțelor de fond. Or, poziția instanței

de recurs de a suplini din oficiu recursul recurentului prin constatări subiective constituie

o derogare de la principiul contradictorialității în condițiile egalității armelor.

În acest context, urmează a se menționa că, conform art.24 alin.(2) Cod de

procedură penală, instanța judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se

manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele

legii. Adică, instanța de recurs nu este competentă să completeze din oficiu recursul

ordinar al apărării cu circumstanțe în fapt și în drept, care l-ar justifica.

Afirmațiile inculpatului că nu a comis furtul, el fiind doar un intermediar la

transmiterea telefonului către partea vătămată care a fost găsit de prietenul său, nu și-au

găsit confirmare, fiind o versiune înaintată de acesta cu scopul de a induce în eroare

instanța de judecată, pe când probele prezentate de acuzare, inclusiv declarațiile părții

vătămate și ale martorului dovedesc pe deplin și fără ambiguități vinovăția acestuia,

6

raționamentele aduse în sprijinul acestor afirmații având scopul de a evita răspunderea.

Ce ține de temeiul invocat de recurent prevăzut de art.427 alin.(1) pct.12) Cod de

procedură penală, Colegiul penal atestă că, în recursul declarat, nu este specificat, în

raport cu argumentele conținute în partea descriptivă a hotărârii contestate, care ar fi

erorile de drept și esența că faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greșită și care ar

fi calificarea corectă în acest caz, fiind omisă în totalitate argumentarea ilegalității

hotărârii atacate în acest sens.

Mai mult, analizând textul deciziei atacate în coraport cu motivele invocate de

recurent, Colegiul penal atestă că, instanțele de fond s-au expus argumentat și motivat,

bazându-și just soluția din hotărâri, iar instanța de recurs ordinar, în virtutea corectitudinii

acestei motivări, pentru a evita repetări inutile, o acceptă și-o însușește, fapt ce vine în

corespundere cu jurisprudența CtEDO, care în pct.37 al hotărârii sale în cauza Albert vs.

România din 16.02.2010, statuează că art.6 §1 din CEDO, deși obligă instanțele să își

motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru

fiecare argument (Van de Hurk vs Olanda, 19 aprilie 1994, pct.61), cu toate acestea

noțiunea de proces echitabil necesită ca o instanță internă, fie prin însușirea motivelor

furnizate de o instanță inferioară, fie prin alt mod, să fi examinat chestiunile esențiale

supuse atenției sale.

Reieșind din concepția Curții Europene, art.6 § 1 nu impune motivarea detaliată a

deciziei unei instanțe de recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge

un recurs ca fiind „lipsit de șanse de succes” (cauza Van de Hurk v. Olanda, nr. 16034/90

din 19 aprilie 1994, Immeubles Groupe Kosser v. Franța, nr.38748/97 din 9 martie 1999).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanța de apel nu a comis

erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, hotărârea contestată conține

motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, iar fapta inculpatului întrunește

elementele infracțiunii incriminate.

În consecință, raportând situația reținută în cauză la prevederile art.432 alin.(2)

Cod de procedură penală, instanța de recurs nu constată prezența erorilor de drept ce ar

genera casarea hotărârii atacate, și, prin urmare, se impune soluția inadmisibilității

recursului ordinar declarat, ca fiind vădit neîntemeiat.

penal

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocatul Popescu Ion, în numele

inculpatului, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 07 iunie

2022, în cauza penală în privința lui Iacovlev Vadim XXXXXX, deoarece este vădit

neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată motivat la 13 iulie 2023.

Președinte Guzun Ion

Judecători Țurcan Anatolie

Talpă Boris

7