2ra-517/24 — Declararea nulă a contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto

La 19 iulie 2017, Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. a înaintat cerere de chemare în judecată împotriva lui Catană Petru, cu participarea intervenienților accesorii Catană Irina, Veste Alla, Almazova Zoia și Brokerului de Asigurări „Strahovoi Dom” ZAO solicitând declararea nulității Contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto seria RCAI nr. 002851716 din 25 ianuarie 2017, încheiat între Catană Petru și Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. pentru mijlocul de transport „Hyundai Santa Fe”, cu numărul de înmatriculare XXX XXX, precum și compensarea cheltuielilor de judecată suportate în legătură cu examinarea prezentei cauze.

În motivarea acțiunii a invocat că, la 25 ianuarie 2017, Catană Petru s-a adresat Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. cu o cerere privind încheierea unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pentru mijlocul de transport de model „Hyundai Santa Fe”, cu numărul de înmatriculare XXX XXX, pretinzând că deține o procură care îi conferă dreptul de a acționa în numele proprietarului.

În baza cererii respective, la aceeași dată a fost încheiat Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto seria RCAI nr. 002851716 și a fost eliberată polița de asigurare cu același număr pentru autoturismul menționat.

A susținut că proprietarul de drept al automobilului este Catană Irina și că, la momentul încheierii contractului, Catană Petru nu deținea împuterniciri legale sau convenționale care să îi confere dreptul de a încheia acte juridice în privința acestui bun.

Totodată, a menționat că actul juridic contestat este afectat de lipsa consimțământului valabil, întrucât nu a fost semnat de o persoană împuternicită în condițiile legii, împrejurare care, în opinia sa, atrage nevalabilitatea contractului.

A mai invocat că actul juridic a fost încheiat de o persoană lipsită de orice drept legal asupra autoturismului, motiv pentru care sunt incidente temeiurile de nulitate ale acestuia.

Invocând principiul de drept „Quod nullum est nullum producit effectum”, a subliniat că un act juridic încheiat cu încălcarea condițiilor esențiale de valabilitate nu poate produce efecte juridice, întrucât lipsește una dintre condițiile necesare „ad validitatem”.

În concluzie, a apreciat că Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto seria RCAI nr. 002851716 din 25 ianuarie 2017 a fost încheiat de Catană Petru în lipsa unei împuterniciri legale sau convenționale, motiv pentru care a solicitat declararea nulității acestuia.

Prin referința depusă la 30 august 2017, Catană Piotr a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

La 2 septembrie 2021, Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. a depus o cerere de completare a temeiurilor acțiunii, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto seria RCAI nr. 002851716 din 25 ianuarie 2017.

În susținerea cererii, a invocat că obiectul contractului îl constituie asigurarea de răspundere civilă auto a utilizatorului mijlocului de transport de model „Hyundai Santa Fe”, cu numărul de înmatriculare XXX XXX, înregistrat în regiunea transnistreană.

Astfel, contractul este lovit de nulitate absolută, întrucât obiectul și cauza sa ar avea un caracter ilicit, fiind contrare normelor imperative care reglementează înmatricularea și evidența vehiculelor pe teritoriul Republicii Moldova, precum și principiilor fundamentale ale ordinii publice și de drept.

Totodată s-a încasat de la Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. în beneficiul lui Catană Petru, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9 200 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto seria RCAI nr. 002851716 din 25 ianuarie 2017 a fost încheiat prin manifestarea voinței ambelor părți, în scopul producerii efectelor juridice specifice unui asemenea raport contractual, Catană Petru achitând prima de asigurare, iar Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. eliberând polița de asigurare.

Instanța a apreciat că împrejurarea înregistrării mijlocului de transport în regiunea transnistreană nu constituie, prin ea însăși, un temei de nulitate absolută, în condițiile în care reclamanta a cunoscut datele automobilului la momentul încheierii contractului și nu a indicat o normă legală concretă care ar fi interzis asigurarea unui asemenea vehicul.

Totodată, instanța a constatat că Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. nu a prezentat probe concludente și suficiente care să demonstreze caracterul ilicit al obiectului ori al cauzei contractului, lipsa intenției părților de a produce efecte juridice sau încălcarea unor norme imperative, a ordinii publice ori a bunelor moravuri.

În motivarea cererii de apel, a reținut că prima instanță nu a examinat și nu a apreciat în mod corespunzător argumentele privind nulitatea absolută a contractului de asigurare, limitându-se la constatări formale și omițând să răspundă criticilor esențiale formulate prin acțiune, ceea ce, în opinia sa, contravine exigențelor dreptului la un proces echitabil și obligației instanței de a motiva hotărârea.

Totodată, a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 206, 207, 216, 217, 220 și 666 din Codul civil, în redactarea în vigoare la data încheierii contractului, susținând că actul juridic este lovit de nulitate absolută.

În acest sens, a evidențiat că obiectul contractului îl constituie asigurarea unui autovehicul înregistrat de autoritățile autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene, împrejurare care, contravine normelor imperative privind înmatricularea și evidența vehiculelor.

Astfel, a invocat prevederile Regulamentului cu privire la Registrul de stat al transporturilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1047 din 8 noiembrie 1999, ale Hotărârii Guvernului nr. 770 din 15 octombrie 2012 privind aprobarea modelelor certificatelor de înmatriculare, precum și dispozițiile Constituției Republicii Moldova, ale Legii nr. 215 din 4 noiembrie 2011 cu privire la frontiera de stat și ale Hotărârii Guvernului nr. 1005 din 10 decembrie 2014 privind aprobarea Strategiei naționale de management integrat al frontierei de stat.

În susținerea acestor argumente, a făcut trimitere și la Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 1 din 7 iulie 2008 privind aplicarea legislației ce reglementează nulitatea actului juridic civil.

De asemenea, apelanta a susținut că prima instanță a apreciat eronat că acceptarea încheierii contractului de către asigurător exclude incidența nulității absolute, menționând că polița de asigurare a fost emisă de broker cu depășirea limitelor mandatului conferit, fără cunoștința asigurătorului.

Totodată, a invocat interpretarea greșită a Deciziei protocolare din 10 aprilie 2015 privind mecanismul de cooperare între agenții de asigurări de pe ambele maluri ale Nistrului în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto, susținând că actul respectiv nu permite emiterea polițelor RCA de către asigurătorii din Republica Moldova pentru vehicule înmatriculate în regiunea transnistreană.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că la 25 ianuarie 2017, între Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. și Catană Petru a fost încheiat Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto seria RCAI nr. 002851716 pentru mijlocul de transport „Hyundai Santa Fe”, cu numărul de înmatriculare XXX XXX, contract executat prin achitarea primei de asigurare de către asigurat și emiterea poliței de asigurare de către asigurător.

Instanța de apel a stabilit că Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. și-a întemeiat acțiunea pe pretinsa nulitate absolută a contractului, invocând faptul că autovehiculul era înregistrat de autoritățile autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene și că această împrejurare ar conferi obiectului și cauzei contractului un caracter ilicit, contrar normelor imperative și ordinii publice.

Cu toate acestea, Colegiul a apreciat că asemenea împrejurări nu constituie, prin ele însele, temeiuri de nulitate absolută în sensul art. 216, 217, 220, 206 și 207 din Codul civil, în redacția aplicabilă raportului juridic litigios.

Totodată, instanța de apel a subliniat că nulitatea absolută sancționează încălcarea unor norme instituite pentru ocrotirea interesului general și nu poate fi reținută în lipsa constatării unei încălcări concrete a dispozițiilor imperative incidente.

Or, în speță, nu au fost administrate probe care să demonstreze că obiectul ori cauza contractului ar fi ilicite sau că actul juridic ar contraveni normelor imperative ori ordinii publice, simpla înregistrare a autovehiculului în regiunea transnistreană nefiind suficientă pentru a atrage nulitatea absolută a contractului.

Totodată, Colegiul a apreciat că apelanta a interpretat eronat instituția nulității absolute a actului juridic și condițiile de incidență ale acesteia.

În esență, recurenta a susținut că instanța de apel nu a examinat efectiv motivele invocate în apel și nu a răspuns argumentelor esențiale referitoare la nelegalitatea contractului de asigurare.

A subliniat că instanța de apel s-a limitat la preluarea considerentelor primei instanțe, fără a analiza criticile formulate cu privire la faptul că autovehiculul „Hyundai Santa Fe”, cu numărul de înmatriculare XXX XXX, nu era înregistrat în Registrul de stat al transporturilor al Republicii Moldova, ci de autoritățile autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene, omițând astfel să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel, cu încălcarea art. 373 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Totodată, recurenta a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, susținând că instanța de apel nu a oferit un răspuns explicit argumentelor sale.

Astfel, aceste încălcări justifică admiterea recursului în temeiul art. 432 alin. (1) lit. b) și lit. e) din Codul de procedură civilă, întrucât soluționarea cauzei este necesară pentru consolidarea practicii Curții Supreme de Justiție, iar hotărârile contestate se întemeiază pe o apreciere arbitrară și vădit nerezonabilă a probelor.

A susținut că, întrucât contractul de asigurare a fost încheiat la 25 ianuarie 2017, raportului juridic litigios îi sunt aplicabile dispozițiile Codului civil în redacția anterioară datei de 1 martie 2019.

În acest context, a invocat prevederile art. 206, 207, 216, 217, 220 și 666 din Codul civil, potrivit cărora obiectul și cauza actului juridic trebuie să fie licite, actele care contravin normelor imperative sau ordinii publice sunt lovite de nulitate absolută, iar această nulitate poate fi invocată de orice persoană interesată și chiar din oficiu de instanță, neputând fi înlăturată prin confirmarea actului juridic de către părți.

Totodată, recurenta a făcut trimitere la art. 3 lit. c) din Legea nr. 407 din 21 decembrie 2006 cu privire la asigurări, menționînd că obiectul asigurării îl constituie exclusiv interese patrimoniale care nu contravin legislației Republicii Moldova, precum și la clauzele contractului de asigurare, potrivit cărora acesta acoperă răspunderea civilă a utilizatorului autovehiculului indicat în cererea de asigurare.

A mai invocat că autovehiculul pentru care a fost emisă polița RCA era înregistrat de autoritățile autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene și nu în Registrul de stat al transporturilor al Republicii Moldova.

Astfel, a indicat Hotărârea Guvernului nr. 1047 din 8 noiembrie 1999 privind Registrul de stat al transporturilor, Regulamentul cu privire la Registrul de stat al transporturilor, Regulile de înmatriculare a mijloacelor de transport și Hotărârea Guvernului nr. 770 din 15 octombrie 2012 privind modelele certificatelor de înmatriculare, susținând că certificatul prezentat de Catană Petru nu corespunde modelului aprobat de autoritățile Republicii Moldova și nu confirmă înmatricularea legală a vehiculului.

Prin urmare, înregistrarea efectuată de autoritățile separatiste la 19 ianuarie 2017 nu putea produce efecte juridice în ordinea de drept a Republicii Moldova.

Totodată, a reținut dispozițiile art. 2 din Legea nr. 215 din 4 noiembrie 2011 cu privire la frontiera de stat, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1005 din 10 decembrie 2014 privind Strategia națională de management integrat al frontierei de stat pentru perioada 2015–2017, precum și dispozițiile art. 2 și 3 din Constituția Republicii Moldova și Declarația de Independență, susținând că acestea consacră suveranitatea și integritatea teritorială a statului și confirmă caracterul neconstituțional al autorităților separatiste din regiunea transnistreană.

De asemenea, a făcut trimitere la Hotărârile Curții Constituționale nr. 36 din 5 decembrie 2013 și nr. 14 din 2 mai 2017, precum și la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele (Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei) și (Catan și alții împotriva Moldovei și Rusiei), apreciind că aceste acte confirmă lipsa oricărei recunoașteri juridice a autorităților autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene.

A susținut că obiectul și cauza contractului de asigurare au caracter ilicit, întrucât contractul privește un autovehicul înregistrat de autoritățile separatiste, ceea ce contravine normelor imperative referitoare la înmatricularea vehiculelor și aduce atingere ordinii publice.

În sprijinul acestei concluzii, a invocat Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 1 din 7 iulie 2008 privind aplicarea legislației ce reglementează nulitatea actului juridic civil, potrivit căreia sunt lovite de nulitate atât actele juridice contrare legii, cât și cele încheiate cu încălcarea actelor normative subordonate legii, iar noțiunea de ordine publică protejează instituțiile fundamentale ale statului și valorile esențiale ale societății.

Totodată, a criticat, concluziile instanțelor inferioare potrivit cărora asigurătorul ar fi acceptat încheierea contractului cunoscând că autovehiculul era înregistrat în regiunea transnistreană.

În acest sens a susținut că polița de asigurare a fost emisă de Brokerul de Asigurări „Strahovoi Dom” ZAO cu încălcarea condițiilor raporturilor contractuale stabilite cu asigurătorul, brokerul fiind autorizat să emită polițe numai pentru autovehicule înregistrate legal în Republica Moldova. Astfel, brokerul a emis polița fără știrea asigurătorului și în afara limitelor mandatului primit, motiv pentru care raporturile contractuale cu acesta au fost ulterior încetate.

În acest context, a reiterat că nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea actului juridic și că instanțele aveau obligația de a o invoca chiar din oficiu.

La fel, a subliniat că instanțele au interpretat eronat Decizia protocolară din 10 aprilie 2015 privind mecanismul de cooperare între agenții de asigurări de pe ambele maluri ale Nistrului în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto, întrucât aceasta urmărește exclusiv evitarea dublei asigurări și facilitarea circulației vehiculelor, fără a autoriza companiile de asigurări din Republica Moldova să emită polițe RCA pentru autovehicule înregistrate de autoritățile autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene.

Articolul 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă: ,,Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă legea nu prevede altfel”.

Articolul 432 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curţii Supreme de Justiție; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanța nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale. Temeiurile menționate la alin. (1) lit. d)–f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanța de apel.”

Articolul 433 alin. (1), lit. f) și alin. (2) din Codul de procedură civilă: „(1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: f) recursul este vădit neîntemeiat. (2) Recursul declarat în temeiul art. 432 alin. (1) lit. e) nu poate fi declarat inadmisibil în temeiul alin. (1) lit. e) din prezentul articol.”

Articolul 440 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură civilă: „(1) În cazul în care se constată existența unuia dintre temeiurile prevăzute la art.433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părților, declară recursul inadmisibil. (2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele și temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție şi se expediază părților.”

Totodată, din materialele dosarului nu rezultă data comunicării deciziei motivate participanților la proces. În aceste circumstanțe, recursul declarat de avocatul Crasnostan Andrei, în interesele Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A., la 19 aprilie 2024, urmează a fi considerat depus în termenul prevăzut de art. 434 din Codul de procedură civilă.

Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (1) lit. a)-f) și alin. (2) din Codul de procedură civilă. Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că procedura admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă.

Din analiza prevederilor legale reținute supra, rezultă că admisibilitatea/ inadmisibilitatea recursului urmează să însușească în condițiile Codului de procedură civilă exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil bazat pe temeiuri concludente și serioase. Astfel, normele citate oferă un drept exclusiv al instanței de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.

Completul Curții Supreme de Justiție notează, că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare convingătoare și întemeiată în condițiile nominalizate mai sus. În consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanțele expuse se referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului și filtrului de admisibilitate.

În speță, avocatul Crasnostan Andrei, în interesele Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A., a depus o cerere de recurs cu conținut asemănător cu cererea de apel. Argumentelor invocate de către recurent li s-a dat un răspuns detaliat și clar în actele judecătorești contestate.

Instanța de recurs observă că temeiurile de apel (art. 386–388 din Codul de procedură civilă) și temeiurile de recurs (art. 432 din Codul de procedură civilă) sunt diferite, ceea ce presupune, în mod firesc, un conținut distinct al cererilor. Reluarea automată a cererii de apel în recurs denotă lipsa unor elemente noi și înseamnă anticiparea unor critici față de o decizie ce nu fusese încă pronunțată.

O astfel de conduită procesuală, materializată prin reiterări formale ale poziției procesuale exprimate anterior, fără o critică reală și punctuală a raționamentului deciziei instanței de apel, conduce la concluzia că recurentul nu a oferit Curții Supreme de Justiție argumente corespunzătoare pentru analiza legalității deciziei instanței de apel.

Cu referire la temeiul prevăzut de art. 432 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, invocat de avocatul Crasnostan Andrei, în interesele Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A., Completul de judecată reține că recurentul nu a demonstrat în ce mod admiterea recursului ar fi aptă să schimbe ori să consolideze jurisprudența Curții Supreme de Justiție.

Or, temeiul de admisibilitate reglementat de art. 432 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă nu urmărește corectarea pretinselor erori comise într-o cauză individuală, ci este destinat soluționării unor probleme de drept de interes general, susceptibile să genereze practică neunitară ori care reclamă dezvoltarea jurisprudenței Curții Supreme de Justiție.

În speță, avocatul Crasnostan Andrei, în interesele Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A. nu a identificat existența unor soluții judiciare divergente și nici nu a indicat o problemă de drept nouă sau controversată asupra căreia instanța supremă nu s-ar fi pronunțat.

Astfel, invocarea dispozițiilor Codului civil referitoare la nulitatea actului juridic, a legislației în materia asigurărilor, a actelor normative privind înmatricularea vehiculelor sau a actelor referitoare la statutul juridic al regiunii transnistrene nu relevă, prin ea însăși, existența unei chestiuni de drept care să justifice intervenția Curții Supreme de Justiție în vederea consolidării jurisprudenței.

La caz, criticile formulate urmăresc exclusiv combaterea modului în care instanțele inferioare au aplicat aceste norme la circumstanțele concrete ale cauzei și tind la obținerea unei alte soluții în litigiul dedus judecății. O asemenea finalitate excede scopului prevăzut de art. 432 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, care nu transformă recursul într- o cale ordinară de rejudecare a cauzei.

Cu referire la temeiul prevăzut de art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, Completul de judecată reține că hotărârea poate fi calificată drept arbitrară doar atunci când soluția este lipsită de orice fundament juridic, ignoră în mod evident materialul probator ori stabilește concluzii pe care nicio instanță rezonabilă nu le-ar putea desprinde din probele administrate.

Contrar susținerilor recurentei, Completul de judecată constată că instanța de apel a examinat toate criticile esențiale formulate prin cererea de apel și a oferit un răspuns motivat acestora.

În acest sens, instanța de apel s-a pronunțat asupra argumentelor referitoare la pretinsul caracter ilicit al obiectului și cauzei contractului de asigurare, asupra consecințelor juridice ale înregistrării autovehiculului în regiunea transnistreană, asupra incidenței dispozițiilor Codului civil privind nulitatea absolută a actului juridic, precum și asupra argumentelor întemeiate pe legislația specială în materia asigurărilor și a înmatriculării vehiculelor, explicând, printr-o motivare suficientă și coerentă, de ce acestea nu sunt apte să justifice constatarea nulității absolute a contractului litigios.

Contrar susținerilor recurentei, simplul fapt că instanța de apel nu a însușit interpretarea juridică propusă de aceasta nu echivalează cu lipsa examinării argumentelor și nici cu nemotivarea hotărârii.

Or, obligația instanței este aceea de a răspunde motivelor esențiale de apel, iar nu de a oferi un răspuns distinct fiecărui argument ori fiecărei trimiteri la acte normative și jurisprudență invocate de parte.

Totodată, Completul de judecată apreciază ca neîntemeiată și critica recurentei potrivit căreia Brokerul de Asigurări „Strahovoi Dom” ZAO ar fi depășit limitele mandatului conferit la emiterea poliței de asigurare. O asemenea susținere nu este aptă să demonstreze caracterul arbitrar al deciziei recurate și nici faptul că aceasta s-ar întemeia pe o apreciere vădit nerezonabilă a probelor.

Astfel, argumentul invocat vizează modul în care instanțele inferioare au stabilit și calificat raporturile juridice dintre asigurător și broker, precum și efectele juridice ale acestora asupra raportului litigios. Or, aceste aspecte țin de aprecierea circumstanțelor de fapt și a probelor administrate în cauză, care au fost examinate și motivate de instanțele inferioare și nu pot constitui obiectul unei noi evaluări în cadrul controlului de legalitate exercitat de Curtea Supremă de Justiție.

De asemenea, invocarea caracterului pretins ilicit al obiectului contractului, prin raportare la locul înmatriculării autovehiculului, exprimă o interpretare diferită a normelor materiale aplicabile, fără a demonstra că instanța de apel ar fi ignorat o normă imperativă ori ar fi pronunțat o soluție incompatibilă cu ordinea juridică.

La fel, Completul de judecată reține că argumentul recurentei, potrivit căruia simpla înregistrare a autovehiculului de către autoritățile din regiunea transnistreană ar atrage, în mod automat, nulitatea absolută a contractului de asigurare, a fost examinat și înlăturat printr-o motivare pertinentă de instanțele inferioare. Acestea au constatat că împrejurarea respectivă, privită izolat, nu este suficientă pentru a atrage sancțiunea nulității absolute, în lipsa identificării unei norme imperative care să prevadă expres o asemenea consecință juridică ori a demonstrării caracterului ilicit al obiectului sau cauzei actului juridic.

Prin urmare, critica recurentei exprimă doar o interpretare diferită a normelor de drept material aplicabile, fără a evidenția existența unei erori de legalitate de natură să atragă incidența art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă.

În același context, invocarea Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 1 din 7 iulie 2008, a hotărârilor Curții Constituționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu demonstrează existența unei erori de legalitate a instanței de apel, întrucât recurenta nu explică în ce mod concluziile desprinse din aceste acte ar conduce inevitabil la constatarea nulității contractului litigios.

Prin urmare, criticile formulate prin recurs nu evidențiază existența unei erori manifeste de drept și nici caracterul arbitrar ori vădit nerezonabil al aprecierii probelor, ci exprimă exclusiv dezacordul recurentei față de soluția pronunțată și urmăresc obținerea unei noi aprecieri a circumstanțelor de fapt și a probelor administrate în cauză.

Or, potrivit naturii juridice a recursului reglementat de Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție exercită exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii recurate, fără a putea substitui aprecierea instanțelor inferioare asupra situației de fapt în lipsa demonstrării unuia dintre temeiurile restrictive prevăzute de art. 432 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiții, Completul de judecată concluzionează că motivele invocate de avocatul Crasnostan Andrei, în interesele Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A., nu se încadrează în temeiurile de admisibilitate prevăzute de art. 432 alin. (1) lit. b) și lit. e) din Codul de procedură civilă, motiv pentru care recursul este vădit neîntemeiat și urmează a fi declarat inadmisibil în temeiul art. 433 alin. (1) lit. f) și art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă. COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Consideră inadmisibil recursul declarat de avocatul Crasnostan Andrei, în interesele Î.M. C.I.A. „Transelit” S.A.. Încheierea este irevocabilă. Președinte, judecător /semnătură/ Stela Procopciuc Judecători /semnătură/ Elena Croitor /semnătură/ Ion Munteanu Judecător Ion Munteanu