1ra-129/2021 — 174 al.1, CP

1ra-129/2021 — 174 al.1, CP (Curtea Supremă de Justiție, 2021)

Dosarul nr. 1ra-129/2021

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

27 ianuarie 2021 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție în componența:

Președinte – Timofti Vladimir,

Judecători – Boico Victor, Toma Nadejda,

examinând, fără citarea părților, în baza materialelor cauzei, recursurile

ordinare declarate de către procurorul în Procuratura de circumscripție

Chișinău, Tăut Dorina, și de către avocatul Tampei Tatiana cu inculpatul,

împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani din 01 august 2019 și

a deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 20 mai 2020, în cauza

penală în privința lui,

Pricopciuc Vadim XXXX, născut la XXXXXX,

originar din r. XXXXX, s. XXXXX, domiciliat în

mun. XXXXX, str. XXXXXXX

Termenul examinării cauzei:

Prima instanță:28.02.2019 – 01.08.2019;

Instanța de apel: 20.08.2019-20.05.2020;

Instanța de recurs: 11.08.2020 –27.01.2021.

A C O N S T A T A T:

Pricopciuc Vadim a fost recunoscut vinovat în săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 174 alin. (1) Cod penal, și condamnat în baza acestei Legi la o pedeapsă

sub formă de închisoare pe un termen de 4 (patru) ani, cu executarea pedepsei

în penitenciar de tip semiînchis.

În baza art. 901 din Codul penal, executarea pedepsei închisorii stabilite

inculpatului Pricopciuc Vadim s-a suspendat parțial, urmând ca acesta să

execute pedeapsa închisorii pe un termen de 2 (doi) ani în penitenciar de tip

semiînchis, iar executarea părții rămase a pedepsei cu închisoarea stabilite de 2

(doi) ani să fie suspendată condiționat pe o perioadă de probațiune de 3 (trei)

ani, cu liberarea ulterioară de pedeapsă a lui Pricopciuc Vadim, dacă în

termenul de probațiune acesta nu va săvârși o nouă infracțiune și prin

comportare exemplară va îndreptăți încrederea ce i s-a acordat.

S-a respins demersul procurorului cu privire la încasarea cheltuielilor de

judecată în sumă de 1120 lei din contul lui Pricopciuc Vadim.

1

perioadei de timp cuprinse între 26.12.2018 pînă la 28.12.2018, aflându-se la

domiciliul situat în XXXXXXXX, str. XXXXXXXX, pe care îl închiriază,

Pricopciuc Vadim știind cu certitudine, că XXXXXXXX, a.n. XXXXXX, locuitoare

a s. XXXXXXX, r-nul XXXXXX, care este minoră și nu a împlinit vîrsta de 16 ani,

a întreținut de mai multe ori rapoarte sexuale în formă normală, benevol cu

minora XXXXXXXXX.

Acțiunile lui Pricopciuc Vadim au fost calificate în baza art. 174 alin. (1)

Cod penal, adică „raportul sexual altul decât violul, actele de penetrare vaginală

comise asupra unei persoane despre care se știa cu certitudine că nu a împlinit vîrsta de

16 ani”.

Procuratura municipiului Chișinău, oficiul Principal, Scutaru Adrian, avocatul

Tampei Tatiana în interesele inculpatului Pricopciuc Vadim și procurorul în

Procuratura de circumscripție Chișinău, Tăut Dorina.

3.1. Procurorul în Procuratura municipiului Chișinău, oficiul Principal,

Scutaru Adrian, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței în partea

individualizării pedepsei și pronunțarea în această parte a unei noi hotărâri prin

care a inculpatului să îi fie stabilită o pedeapsă sub formă de închisoare pe un

termen de 4 ani și 6 luni, cu luarea sub strajă.

În motivarea cerințelor sale, apelantul a menționat că:

- prima instanță urma să aplice inculpatului o pedeapsă mai aspră;

- caracteristica acestuia nu este nici pozitivă și nici negativă, astfel

pedeapsa aplicată de instanța de fond nu va asigura scopul pedepsei, dar și

satisfacerea echității.

3.2. Avocatul Tampei Tatiana în interesele inculpatului Pricopciuc

Vadim, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței și pronunțarea unei noi

hotărâri potrivit modului stabilit pentru prima instanță prin care inculpatul să

fie achitat.

În motivarea cerințelor sale, apelantul a menționat că:

- prima instanță nu a apreciat corespunzător probele în speță;

- judecătorul i-a ținut parte procurorului. Instanța și-a atribuit rolul

organului de urmărire penală prin faptul că a acceptat-o în calitate de martor

pe XXXXXX Irina. La ședința din 27 mai 2019, pe cînd era audiat acest martor

din partea acuzării, judecătorul a întrerupt audierea acestui martor și i-a

acordat un interval de 5 minute, procurorului să aibă posibilitatea să vorbească

și să o sfătuiască pe XXXXX Irina cum să răspundă la întrebările apărătorului.

Fiind întreruptă audierea acestui martor doar la inițiativa instanței, prin

urmare încheierea judecătoriei Chișinău, s. Buiucani din 27 mai 2019 este una

neîntemeiată, deoarece judecătorul a fost părtinitor cu acuzatorul de stat. Mai

mult ca atât, necătând la faptul că instanța l-a condamnat pe inculpat la o

pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de 2 ani, i-a stabilit tipul

penitenciarului semiînchis, dar urma să fie stabilit penitenciarul de tip deschis;

2

- atitudinea instanței față de minoră la fel a fost neacceptabilă, deoarece

niciodată cînd se puneau în discuții careva cereri nu a fost întrebată părerea

minorei, dar în toate cazurile era întrebat reprezentantul legal, iar părerea

reprezentantului legal niciodată nu corespundea cu părerea minorei, care nu

era în relații bune cu reprezentantul legal, din cauza acestui dosar penal.

- XXXXXXX la toate ședințele de judecată a fost prezentă, dar un pedagog

a fost prezent doar la prima ședință, în rest ședințele au avut loc în lipsa

pedagodului;

- a fost depusă din partea apărătorului inculpatului cerere prin care s-a

solicitat declararea inadmisilității probelor acuzării: a declarațiilor părții

vătămate minore, a martorului Jeleva Ala audiată la urmărire penală, a

martorului Malcov Irina care a fost recunoscută ca martor în cadrul cercetării

judecătorești, raportul de expertiză medico-legală prin care s-a constat refuzul

minorei de a fi examinată de medici. Instanța urma să se expună asupra cererii

prin sentință, dar nu s-a expus.

- instanțele judecătorești, la adoptarea unei hotărâri motivate, trebuie să

conștientizeze faptul că prin aceasta le demonstrează părților la proces că

acestea au fost ascultate. Mai mult ca atât, o decizie motivată le acordă părților

posibilitatea contestării acesteia, precum și posibilitatea reformării deciziei de

către instanța de recurs, or, prin pronunțarea unei decizii motivate, se asigură

examinarea publică a administrării justiției.

- astfel, conform probelor invocate în rechizitoriu, procesul-verbal de

audiere a părții vătămate XXXXXX din 03.01.2019, audiere care a început la

orele 15:30 și a durat pînă la 16:00, minora a declarat că la 26.12.2018 i-a spus

inculpatului că intenționează să întrețină cu inculpatului un raport sexual, la

ce el a fost de acord. La 28.12.2018 victima a întreținut din nou un raport sexual

cu Pricopciuc Vadim cu care este într-o relație de 6 luni, menționând că după

ce absolvește 9 clase se va căsători cu victima.” ;

- în instanța de judecată partea vătămată XXXXXXX a declarat că nu susține

declarațiile pe care s-a semnat la urmărire penală, deoarece a semnat fără să

citească și sub presiunea mamei sale, adică a reprezentantului legal, care era

amenințată de poliție că va fi amendată că nu are grijă de ea;

- în cadrul ședinței de judecată minora nu a fost de acord cu declarațiile

fixate în procesul-verbal de audiere din 03.01.2019 și nici cu declarațiile

reprezentantului legal făcute la urmărire penală și în cadrul cercetării

judecătorești;

- necătînd la faptul că la audierea părții vătămate nu se permite asistarea

altor persoane, martorul Malcov Irina care a fost recunoscut în calitate de

martor în cadrul examinării judecătorești, a declarat că a fost prezentă și ea.

Ceea ce nu corespunde adevărului. Faptul că nu a fost prezentă la audierea

minorei este evident din procesulverbal de audiere a minorei din 03.01.2019

care este semnat de minora XXXXXXX, de reprezentantul legal, de pedagogul

Voinu și ofițerul de urmărire penală.

3

- nu există componența elementelor infracțiunii prevăzute de art. 174 din

Codul penal;

- conform actului învinuirii Pricopciuc Vadim se învinuiește în aceea că

aflându-se la domiciliul său din mun. XXXXX str. XXXXXXX știind cu

certitudine că XXXXXXX a.n. XXXXXX, locuitoare a s.XXXXXX, r.XXXXXX este

minoră și nu a împlinit vîrsta de 16 ani, în perioada de la 26.12.2018 pînă la

28.12.2018 a întreținut de mai multe ori rapoarte sexuale în formă normală

benevol cu minora XXXXXX, însă în speță, nu există componența tuturor

elementelor a infracțiunii prevăzute de art. 174 din Codul penal. În planul

laturii obiective, infracțiunile privind viața sexuală se comit numai prin acțiuni.

Aceste acțiuni presupun un raport sexual sau un alt act sexual, ori o activitate

complementară contactului sexual. Sub aspectul laturii subiective, este necesar

a menționa că toate infracțiunile privind viața sexuală se săvârșesc numai cu

intenție;

- acuzarea urma să administreze probe care să demonstreze în instanță că

sunt întrunite toate elementele infracțiunii prevăzute de art. 174 din Codul

penal, dar a fost în imposibilitate de a le prezenta pentru că inculpatul nu a

întreținut nici un raport sexual cu minora și nici intenție nu a avut. Prin urmare,

lipsește latura obiectivă - lipsa raportului sexual și latura subiectivă - lipsa

intenției inculpatului de a avea cu minora un raport sexual;

3.3. Procurorul în Procuratura de circumscripție Chișinău, Tăut Dorina, a

solicitat admiterea apelului, casarea sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri

prin care lui Pricopciuc Vadim recunoscut vinovat de comiterea infracțiunii

prevăzute de art. 174 alin. (l) din Codul penal, să îi fie stabilită pedeapsa de 4

ani și 6 luni închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis,

cu încasarea de la inculpatul Pricopciuc Vadim, în beneficiul statului a sumei

de 320 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea cerințelor sale, apelantul a menționat că:

- în conformitate cu art. 227 alin. (1) din Codul de procedură penală,

cheltuieli judiciare sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea

bunei desfășurări a procesului penal.

- potrivit alin. (3) a normei prenotate „ Cheltuielile judiciare se plătesc din

sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate”. Aliniatul (3) a

normei indicate este o normă generală și nu obligă statul să suporte cheltuielile,

ci să le achite la momentul necesar pentru a facilita operativitatea acțiunilor

organului de urmărire penală și pentru a nu condiționa termenul rezonabil

prin încasarea cheltuielilor judiciare de la părțile în proces. Totodată

legislatorul a expus suficient de clar în art. 229 Cod de procedură penală

obligativitatea suportării cheltuielilor judiciare de către condamnat.

- prin urmare în situația cînd art. 229 alin. (1) din Codul de procedură

penală, stipulează direct că inculpatul suportă cheltuielile judiciare soluția

instanței judecătorești de a respinge încasarea acestor cheltuieli este

neîntemeiată, or procurorul a făcut dovada cheltuielilor suportate de stat la

efectuarea expertizelor judiciare.

4

- efectuarea cheltuielilor de judecată într-o cauză penală este provocată de

săvîrsirea infracțiunii, care evident impune desfășurarea urmăririi și a judecării

cauzei pentru aplicarea legii penale celui ce a comis-o, ca urmare cheltuielile

judiciare sunt imputabile inculpatului condamnat pentru săvîrsirea

infracțiunii, temeiul juridic fiind fapta sa infracțională, deoarece fără săvîrsirea

infracțiunii astfel de cheltuieli nu s-ar fi efectuat.

- obligația inculpatului condamnat de a suporta cheltuielile judiciare este

principială de vreme ce săvârșirea infracțiunii atrage în mod inevitabil

desfășurarea urmăririi penale și a judecăriii cauzei, inclusiv pentru a i se aplica

infractorului pedeapsa de a suporta cheltuielile judiciare îi revine acestuia în

principal.

- prin Legea nr. 316 din 22.12.2017, (publicată în Monitorul Oficial nr.40-

47/108 din 09.02.2018), alin. (2) art. 143 Cod de procedură penală a fost abrogat

- prin ce se atestă intenția legiuitorului, de a pune cheltuielile judiciare în

sarcina inculpatului.

- potrivit prevederilor alin. (1) art. 3 din Codul de procedură penală, în

desfășurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul

urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanța judecătorească.

- trecerea cheltuielilor judiciare în contul statului intră în contradicție și cu

prevederile art. 16 alin. (2) din Constituția RM, prin care se indică că «Toți

cetățenii R. Moldova sunt egali în fața legii și a autorităților publice..,», iar banii

cheltuiți de stat în urma acțiunilor infracționale a făptașului, care este

recunoscut vinovat în modul stabilit de lege, sunt bani publici ce revin din

contribuțiile cetățenilor.

- de asemenea, alin. (1) art. 1398 Cod civil, prevede obligarea reparării

prejudiciului patrimonial cauzat prin acțiuni sau omisiuni, de cel care

acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare

prejudiciul patrimonial.

- în acest sens prevalează legea supremă, adică Constituția RM, și în cazul

dat prejudiciul cauzat nu este numai a statului, dar a tuturor cetățenilor,

impozitele cărora nu ar trebui să acopere cheltuielile unor făptași ce intenționat

au comis infracțiuni. Astfel se va garanta și cerințele art. 6 & 1 CEDO, ce

garantează fiecărei persoane dreptul la un proces echitabil și, în special,

egalitatea părților în proces, care, în procesele judiciare în care se ciocnesc

interese opuse, presupune că fiecare parte trebuie sa aibă posibilitate

rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiții în care nici una din părți nu deține

prioritate vădită.

- pornind de la faptul că prin sentința din 01 august 2019, în sarcina

inculpatului condamnat urma să fie puse obligațiunile care urmau a fi

executate de acesta, adică achitarea cheltuielilor suportate de stat, însă acesta

fiind practic scutit de aceste obligațiuni, în opinia acuzării fără careva temeiuri

legale.

- astfel, se constată inegalitatea părților în proces și punerea proprietății

publice, garantate de art. 127 alin. (2) din Constituția RM într-o situație

5

defavorizată față de condamnat care a acționat ilicit față de bugetul public, ceea

ce, conform legislației în vigoare și jurisprudenței CEDO, nu poate fi admis.

- acuzarea consideră neîntemeiate concluziile primei instanțe în partea ce

ține de neîncasarea cheltuielilor de judecată, fapt ce denotă că soluția adoptată

în prezenta cauză penală, nu poate fi menținută și urmează a fi casată parțial

pe motivele invocate de către acuzatorul de stat atît în partea ce ține de

individualizarea pedepsei, cît și în apelul suplimentar privind cheltuielile de

judecată.

a fost respins apelul procurorului în Procuratura municipiului Chișinău, oficiul

Principal, Scutaru Adrian, admise apelurile declarate de către avocatul Tampei

Tatiana în numele inculpatului Pricopciuc Vadim și al inculpatului Pricopciuc

Vadim, apelul procurorului în Procuratura de circumscripție Chișinău, Dorina

Tăut, casată parțial sentința Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani din 1 august

2019, în partea cheltuielilor de judecată și executării pedepsei, și pronunțată o

nouă hotărâre potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care s-a

dispus încaserea din contul inculpatului Pricopciuc Vadim în beneficiul

statului cheltuielile judiciare în mărime de 320 (trei sute douăzeci) lei.

La fel, Pricopciuc Vadim a fost recunoscut vinovat de comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 174 alin. (1) din Codul penal, fiindu-i aplică o

pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de 4 (patru) ani.

În temeiul art. 90 din Codul penal a fost suspendată condiționat pedeapsa

numită inculpatului Pricopciuc Vadim cu stabilirea unui termen de probațiune

de 4 (patru) ani, cu obligarea inculpatului să nu își schimbe domiciliul sau

reședința fără acordul organului competent și să participe la programe

probaționale. În rest sentința a fost menținută fără modificări

4.1. Pentru a decide astfel, instanța de apel analizând declarațiile

inculpatului prin prisma prevederilor art. 101 din Codul de procedură penală,

din punct de vedere al pertinenții, concludenții și utilității lor le-a apreciat, ca

fiind ne veridice, or inculpatul a oferit astfel de depoziții cu scopul de a se

eschiva de la răspunderea penală.

Mai mult, declarațiile inculpatului, dar și argumentele apărării în partea în

care se solicită achitarea inculpatului poartă un caracter declarativ și se combat

prin probele administrate.

La fel, instanța de apel a remarcat că, apelul depus de procurorul în

Procuratura municipiului Chișinău, oficiul Principal, Adrian Scutaru nu

conține careva date, informații, care fiind cumulate ar constitui argumente

certe în vederea executării reale a pedepsei închisorii.

Continuând ideea expusă, instanța de apel a precizat că, circumstanțe

reale și personale ale inculpatului, precum și lipsa antecedentelor penale, de

vîrsta inculpatului, de faptul că are trei copii, de caracterul și modalitatea

infracțiuni, reiterând comportamentul pozitiv al acestuia după comiterea faptei

prejudiciabile, Colegiul consideră că în privința lui Pricopciuc Vadim sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 90 din Codul penal, care reglementează

6

condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, considerând-

o drept una echitabilă, ținând cont de circumstanțele personale, în raport cu

circumstanțele cauzei, față de regula examinării plurale a criteriilor ce

caracterizează individualizarea pedepsei, aplicând în privința acestuia

prevederile art. 90 din Codul penal.

Totodată, instanța de apel a reținut că, prevederile art. 901 din Codul

penal, nu sunt aplicabile în cauze ce vizează infracțiunea în speța de referință,

or legiuitorul, la alin. (4) din art. 901 din Codul penal, a stabilit expres că,

prezentul articol nu se aplică în cazul infracțiunilor deosebit de grave și

excepțional de grave, precum și infracțiunilor prevăzute la art.165, art.1661

alin.(2)–(4), art.171–1751 , 2011 , 206, 208, 2081 și 2082.

Cu referire la apelul suplimentar declarat de procurorul în Procuratura

de circumscripție Chișinău, Tăut Dorina, instanța de apel a subliniat că, cerința

privind încasarea cheltuielilor judiciare în mărime de 320 lei, este întemeiată și

motivată.

De asemenea, conform art. 229 din Codul de procedură penală,

cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul

statului. Instanța de judecată poate obliga condamnatul să recupereze

cheltuielile judiciare, cu excepția sumelor plătite interpreților, traducătorilor,

precum și apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat care acordă

asistență juridică garantată de stat, atunci cînd aceasta o cer interesele justiției

și condamnatul nu dispune de mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor

judiciare poate fi suportată și de condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă

sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum și de persoana în privința căreia

urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.

Totodată, instanța de apel a punctat că, instanța poate elibera de plata

cheltuielilor judiciare, total sau parțial, condamnatul sau persoana care trebuie

să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă

plata cheltuielilor judiciare poate influența substanțial asupra situației

materiale a persoanelor care se află la întreținerea lor. În cazul condamnării

cîtorva persoane în aceeași cauză, cheltuielile judiciare se repartizează în

dependență de vinovăția, gradul de răspundere și situația materială a fiecăreia

din ele. În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părții vătămate cu

învinuitul, inculpatul, instanța de judecată poate trece cheltuielile judiciare în

sarcina părții vătămate, a învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din

părți. În caz de deces al condamnatului pînă la intrarea în vigoare a sentinței,

cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.

Subsecvent, instanța de apel a considerat necesar de a încasa din contul

inculpatului suma de 320 lei, sumă care rezultă din cheltuielile suportate

pentru efectuare expertizei judiciare în speță, or, raportând prevederile legale

evidențiate supra, la materialele cauzei, consideră că plata cheltuielilor

judiciare urmează a fi puse în sarcina inculpatului atîta timp cît Pricopciuc

Vadim a fost recunoscut vinovat de comiterea unei infracțiuni, vina acestuia

fiind dovedită indubitabil, or, efectuarea expertizei care reprezintă obiectul de

7

studiu al instanței de apel, au avut la geneză comportamentul infracțional al

inculpatului.

atacată cu recurs ordinar, de către Procurorul în Procuratura de circumscripție

Chișinău – Tăut Dorina, care a invocat prevederile art. 427 alin.(1) pct. 6), 10)

Cod de procedură penală, menționând că hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția, în partea ce ține de individualizarea

pedepsei stabilite inculpatului.

În motivarea recursului depus, recurentul a invocat că:

- pedeapsa numită inculpatului Pricopciuc Vadim nu este în acord cu

principiul proporționalității , având în vedere fapta săvârșită și impactul ei

social;

- instanța de apel nu s-a expus asupra prevederilor art. 7, 61, 75, 76 Cod

penal, adică nu a efectuat procedura de individualizare și stabilire a

cuantumului pedepsei, în cazul stabilirii pedepsei cu aplicarea art. 90 Cod

penal, ignorând astfel prevederile art. 384 alin. (3) Cod de procedură penală,

unde este prevăzut că „Sentința instanței de judecată trebuie să fie legală, întemeiată

”, prevederi aplicabile și pentru decizia instanței de apel;

- instanța de apel nu a indicat care anume circumstanțe ale cauzei sunt

considerate atenuante și în corelație cu care date privind personalitatea

inculpatului aceste circumstanțe servesc drept temei pentru aplicarea art. 90

Cod penal;

- în decizia instanței de apel se atestă că, motivarea stabilirii pedepsei lui

Pricopciuc Vadim contravine prevederilor statuate de art. 394 alin. (2), pct. 3)

Cod de procedură penală, deoarece aceasta nu cuprinde motivele de aplicare a

pedepsei cu suspendarea condiționată a executării ei;

- în situația în care inculpatul nu a recunoscut vina, deși probele cercetate

demonstrează contrariul, inculpatul nu a regretat pentru faptul că a comis o

infracțiune și încercând sub diferite metode a duce în eroare atât organul de

urmărire penală cât și instanțele de judecată, având un singur scop, eschivarea

de la răspundere penală, de circumstanțele cauzei, de comportamentul

inculpatului, care a continuat să influențeze negativ partea vătămată, în urma

căreia ultima fiind în clasa a 9-a a încetat să frecventeze școala și a plecat de

acasă pentru a locui cu inculpatul, iar cel di urmă cunoscând cu certitudine că

aceasta la moment avea doar 16 ani.

- instanța de apel a examinat pur formal, tendențios și unilateral apelul

declarat de procuror, u s-a clarificat care circumstanțe sunt relevante pentru

prezenta cauză, a adoptat o suluție neargumentată la modul cuvenit, în legătură

cu ce o astfel de decizie nu poate fi menținută.

5.1. La fel, împotriva deciziei nominalizate au depus recurs ordinar și

avocatul Tampei Tatiana cu inculpatul.

În motivarea recursului depus, recurenții au invocat că:

8

- instanțele judecătorești au pus la baza deciziei și a sentinței de

condamnare a lui Pricopciuc Vadim, probe care au fost acceptate ilegal în

procesul penal.

- în situația în care instanțele ierarhic superioare au pus la baza unei

sentințe de condamnare, un raport de expertiză medico-legal, unde medicul-

expert nu a examinat-o pe minoră, nu poate fi considerat acest raport de

expertiză o probă admisibilă. În aceste condiții, este vizibil o fixare a unei

discuții dintre expert și minoră în cadrul unui raport de expertiză , a cărei

veridicitate poate fi pusă la indoială. În astfel de situații se crează un precedent

grav pentru activitatea organelor de urmărire penală și a întregului act

judecătoresc.

materialelor din dosar, Colegiul penal conchide asupra inadmisibilității

acestora, din următoarele considerente.

În conformitate cu art.432 alin.(2) pct.4) Cod de procedură penală,

instanța de recurs examinând admisibilitatea în principiu a recursului declarat

împotriva hotărârii instanței de apel, fără citarea părților, este în drept să decidă

inadmisibilitatea acestuia în cazul în care constată că este vădit neîntemeiat.

Cu referire la recursul declarat de către procuror:

Reieșind din conținutul recursului, recurentul invocă ca temei de casare

a hotărârii instanței de apel prevederile art.427 alin.(1) pct.6) și 10) Cod de

procedură penală, care stipulează că, hotărârile instanței de apel pot fi supuse

recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de

apel în cazul când instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor

invocate în apel sau hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau

acesta este expus neclar și când s-au aplicat pedepse individualizate contrar

prevederilor legale, considerând că inculpatului greșit i-a fost aplicată norma

art. 90 Cod penal, adică suspendarea condiționată a pedepsei cu închisoare.

La fel, Colegiul penal constată din recursul declarat, că recurentul nu

contestă starea de fapt stabilită de instanțele de judecată și nici încadrarea

juridică a acțiunilor săvârșite, invocând dezacordul cu faptul că instanța de apel

nu a luat în considerație totalitatea circumstanțelor cauzei, ce în opinia

ultimului, indică la aplicarea nejustificată a suspendării condiționate a pedepsei

cu închisoare inculpatului, conform art.90 Cod penal.

Într-un prim aspect, este relevant de a specifica că, invocând eroarea de

drept prevăzută de art.427 alin.(1) pct.6) Cod de procedură penală, recurentul

menționează despre faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor invocate în apel sau hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care

se întemeiază soluția, ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau

acesta este expus neclar, însă afirmațiile aduse în recurs sânt de ordin general și

declarative.

În aceste condiții, Colegiul penal, reieșind din practica sa constantă, va

respinge, ca nefondate, alegațiile titularului dreptului de recurs în această parte,

9

reiterând faptul că invocarea unor pretinse erori admise la etapa judecării cauzei

de către instanța de apel, urmează a fi precedate de o motivare corespunzătoare

privind esența acestora și indicarea expresă a circumstanțelor cauzei, cărora

sunt subsecvente. Instanța de recurs nu reține poziția recurentului, precum că

instanța de apel nu a respectat cerințele art.414 alin.(5) Cod de procedură

penală, care obligă instanța să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în

apel, având în vedere că motivarea hotărârii este un proces de analiză și sinteză

a actelor și lucrărilor dosarului care nu presupune în mod obligatoriu expunerea

amănunțită asupra tuturor elementelor de fapt menționate de părți, atâta timp

cât sunt valorificate toate aspectele relevante din punct de vedere probatoriu și

sunt menționate componentele obligatorii ale unei hotărâri motivate.

În desfășurarea aceleiași idei, instanța de recurs mai specifică că, așa cum

rezultă din textul deciziei atacate, instanța de apel și-a motivat soluția adoptată

în conformitate cu prevederile art. 417 alin.(1) pct.8) Cod de procedură penală

și în hotărârea adoptată s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în

apelul declarat, cuprinzând și motivele pe care se întemeiază soluția adoptată.

În același context, Colegiul penal menționează că argumentele pe care instanța

de apel le-a expus în partea descriptivă a deciziei, echivalează cu o motivare

conformă rigorilor și exigențelor din art. 6 CEDO.

Succesiv, instanța de recurs reține că nu și-a găsit confirmarea nici temeiul

pentru recurs semnalat de către recurent și prevăzut la art.427 alin.(1) pct. 10)

Cod de procedură penală, în prezenta speță, deoarece instanța de apel și-a

motivat întemeiat soluția adoptată, acordând deplină eficiență prevederilor

art.art.61, 75 Cod penal, la soluționarea chestiunii cu privire la individualizarea

pedepsei inculpatului și nu a admis careva erori, stabilind în privința acestuia

legal, motivat, după propria convingere, suspendarea condiționată a executării

pedepsei cu închisoare.

Referirea recurentului la capitolul efectuării unei individualizări a duratei

și cuantumului pedepsei aplicate în privința inculpatului, conform art.90 Cod

penal, instanța de recurs relevă, că în cazul săvârșirii unei infracțiuni, instanța

de judecată este singura în măsură să înfăptuiască nemijlocit acțiunea de

individualizare a pedepsei pentru infractorul care a comis infracțiunea, având

deplina libertate de acțiune în vederea realizării operațiunii respective, ținând

seama de regulile și principiile prevăzute de Codul penal, la stabilirea felului,

duratei ori a cuantumului pedepsei.

Conform art.75 Cod penal, persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea

unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în Partea

specială și în strictă conformitate cu dispozițiile Părții generale a prezentului

Cod. Așadar, persoanei declarate vinovate trebuie să i se aplice o pedeapsă

echitabilă, în limitele sancțiunii articolului în baza căruia persoana se declară

vinovată, iar după caz, instanța este în drept să aplice și prevederile Pârții

generale a Codului penal, în special a dispozițiilor art.90 Cod penal.

Reieșind din prevederile art.61 Cod penal, pedeapsa penală este o măsură

de constrângere statală și un mijloc de corectare, și reeducare a condamnatului,

10

și se aplică persoanelor care au săvârșit infracțiuni, cauzând anumite lipsuri și

restricții drepturilor lor, având drept scop restabilirea echității sociale,

corectarea acestuia, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, atât din

partea condamnaților, cât și din partea altor persoane. Totodată, executarea

pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice sau să înjosească demnitatea

persoanei condamnate.

Instanța de judecată corect a ales și a aplicat tipul și mărimea pedepsei,

ținând cont, reieșind din împrejurările cauzei, de faptul că pedeapsa mai aspră,

în limitele prevederilor articolului, poate fi stabilită numai în cazul în care o

pedeapsă mai blândă, din numărul celor menționate, nu va asigura atingerea

scopului scontat.

Sancțiunea art. 174 alin.(1) Cod penal, în baza căruia inculpatul a fost

condamnat, prevede pedeapsă cu închisoare de la 3 la 7 ani, această infracțiune

clasificându-se ca gravă potrivit art.16 Cod penal.

Conform art. 90 alin. (1) Cod penal, dacă, la stabilirea pedepsei cu

închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracțiunile săvârșite cu

intenție și de cel mult 7 ani pentru infracțiunile săvârșite din imprudență, ținând

cont de circumstanțele cauzei și de persoana celui vinovat, instanța de judecată

va ajunge la concluzia că nu este rațional ca acesta să execute pedeapsa stabilită,

ea poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate

vinovatului, indicând numaidecât în hotărâre motivele condamnării cu

suspendare condiționată a executării pedepsei și perioada de probațiune, sau

după caz termenul de probă, iar aceste prevederi potrivit dispoziției alin.(4) al

aceleiași norme nu se aplică în cazul persoanelor care au săvârșit infracțiuni

deosebit de grave și excepțional de grave.

Potrivit actelor cauzei, Colegiul penal atestă, că inculpatul a fost

condamnat în baza art. 174 alin. (1) Cod penal, la 4 ani închisoare.

Respectiv, după ce a stabilit pedeapsa potrivit tuturor criteriilor generale

de individualizare a pedepsei, continuând operațiunea de individualizare cu

privire la săvârșirea infracțiunii, ținând cont de circumstanțele cauzei și de

persoana celui vinovat, instanța de judecată poate dispune neexecutarea

pedepsei aplicate vinovatului. Astfel, suspendarea condiționată, ca mijloc de

individualizare a pedepsei, conferă instanței de judecată posibilitatea ca, pe

lângă stabilirea cuantumului pedepsei, să se pronunțe și asupra modului de

executare.

Derivând din condițiile ce vizează pedeapsa aplicată și natura infracțiunii

prevăzute în alin.(1) și alin.(4) art.90 Cod penal, se atestă faptul incidenței

acestora la prezenta speță și anume că este stabilită o pedeapsă cu închisoare ce

nu depășește 5 ani, și nu este una ce se atribuie la infracțiuni deosebit de grave

și excepțional de grave.

Astfel, instanța de recurs apreciază că, la stabilirea modalității de

executare a pedepsei, instanța de apel a acordat deplină eficiență prevederilor

art. 61, 75 Cod penal, constatând că pedeapsa aplicată va fi echitabilă faptei

infracționali comise, ce corespunde normelor legale și va atinge scopul de

11

corectare și reeducare a inculpatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni, ca urmare, nefiind justificată solicitarea recurentului privind

excluderea aplicării dispozițiilor art.90 Cod penal, în privința lui Pricopciuc

Vadim.

Din considerentele menționate, Colegiul penal conchide că, în cauza dată

nu și-au găsit confirmarea temeiurile de recurs la care face referire recurentul și

nu sânt motive de a interveni în soluția adoptată, fiindcă hotărârea instanței de

apel cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, iar pedeapsa aplicată

inculpatului a fost individualizată potrivit legii.

Cu referire la recursul declarat de către avocat cu inculpatul:

Analizând materialele cauzei, Colegiul penal atestă că, concluziile

instanței de apel privind vinovăția inculpatului sunt descrise detaliat în

descriptivul deciziei instanței de apel, pe care instanța de recurs și le însușește

sub aspectul stării de fapt și de drept a cauzei, așa cum au fost reținute de

instanța de apel.

Colegiul nu se va expune cu privire la pretinsele erori enunțate de

recurentă, întrucât autoarea cererii de recurs semnalându-le, a eșuat să descrie

esența acestora și relevanța lor pentru cauza deferită judecății, referindu-se

preponderent la chestiunea de apreciere a probatoriului.

Totodată, Colegiul consideră inacceptabil faptul că recurenta, pe calea

recursului ordinar, dorește să se ajungă practic la o nouă analiză a

circumstanțelor de fapt din sentința primei instanțe și din decizia instanței de

apel nu pentru a fi corectată vreo eroare judiciară, ci doar în vederea reaprecierii

probatoriului, în acest sens instanța de recurs ordinar transformându-se într-o

veritabilă instanță de apel, ceea ce excedă scopul pentru care aceasta a fost

creată.

Suplimentar, simplul fapt că pot exista două puncte de vedere distincte

cu privire la modul de apreciere a probelor nu este un motiv suficient și

plauzibil pentru a dispune rejudecarea cauzei, după cum se solicită de

recurentă.

În aceste condiții, instanța de recurs se raliază argumentelor expuse în

sentință și în decizia Curții de Apel contestate, totodată, notând că, potrivit

jurisprudenței constante a CtEDO se admite însușirea concluziilor instanțelor

ierarhic inferioare de către instanțele ierarhic superioare, or, potrivit pct. 37 a

hotărârii sale în cauza Albert vs. România din 16.02.2010, se statuează că art. 6

fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de

Hurk vs Olanda, 19 aprilie 1994, pct. 61), cu toate acestea noțiunea de proces

echitabil necesită ca o instanță internă, fie prin însușirea motivelor furnizate de

o instanță inferioară, fie prin alt mod, să fi examinat chestiunile esențiale supuse

atenției sale. în cazul când constatările acestora sunt fundamentate în fapt și în

drept, fiind amplu prezentate în hotărârile atacate, constatându-se că la

administrarea probelor nu au fost încălcate drepturile și libertățile

constituționale ale participanților la proces, iar probele puse la baza hotărârilor

12

nu conțin erori procesuale ce ar putea influența autenticitatea concluziilor

formulate de instanțe.

În viziunea instanței de recurs concluziile expuse pe larg de către instanța

de apel în decizia sa, sunt juste iar criticile recurenților nu constituie temeiuri

de a răsturna situația în prezenta cauză, ce ar necesita intervenția instanței

ierarhic superioare, în sensul casării hotărârii judecătorești adoptate de instanța

de apel, iar recursul urmând a fi declarat inadmisibil ca vădit neîntemeiat.

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție,

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursurilor ordinare declarate de către procurorul în

Procuratura de circumscripție Chișinău, Tăut Dorina și de către avocatul

Tampei Tatiana cu inculpatul, împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău, sediul

Buiucani din 01 august 2019 și a deciziei Colegiului penal al Curții de Apel

Chișinău din 20 mai 2020, în cauza penală în privința lui Pricopciuc Vadim

XXXXX, ca fiind vădit neîntemeiate.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată pronunțată la 26 februarie 2021.

Președinte Timofti Vladimir

Judecători Boico Victor

Toma Nadejda

13