1ra-749/2020 — art. 217 alin. 4 lit. b Cp

1ra-749/2020 — art. 217 alin. 4 lit. b Cp (Curtea Supremă de Justiție, 2020)

Dosarul nr. 1ra-749/2020

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

11 martie 2020 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Iurie Diaconu,

Judecători Liliana Catan, Ion Guzun,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în principiu

a recursurilor ordinare, împotriva deciziei Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău din

23 octombrie 2019, declarate de avocatul Bucatca Vadim și inculpatul

Zibliuc Artiom XXXXX, născut

la XXXXX, originar și locuitor al mun. XXXXX, str. XXXXX,

XXXXX, ap. XXXXX, cetățean al R. Moldova, condamnat

anterior prin:

1) sentința Judecătoriei Chișinău din 12.11.2018, în

baza art. 217 alin. (4) lit. b), 901 Cod penal la 1 an

închisoare, cu privarea de drept de a exercita funcții legate

de gestionarea drogurilor pe un termen de 3 ani, cu

suspendarea parțială a executării pedepsei principale pe un

termen de 6 luni.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 06.12.2018 - 28.06.2019,

instanța de apel: 06.08.2019 - 23.10.2019,

instanța de recurs: 11.01.2020 - 11.03.2020.

Asupra recursurilor menționate, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

examinată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Zibliuc Artiom

a fost condamnat în baza art. 217 alin. (4) lit. b) Cod penal la 3 ani închisoare, cu

executare în penitenciar de tip semiînchis, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcții și de a exercita o anumită activitate legată de producerea, prepararea,

experimentarea, extragerea, prelucrarea, transformarea, procurarea, păstrarea,

expedierea, transportarea sau distribuirea drogurilor, etnobotanicelor sau analogilor

acestora pe un termen de 2 ani.

1

Conform art. 90 Cod penal, executarea pedepsei închisorii a fost suspendată pe

un termen de 4 ani.

Cererea procurorului privind încasarea de la inculpat a cheltuielilor judiciare a

fost respinsă ca neîntemeiată.

substanței narcotice, care conform raportului constatare tehnico-științifică nr. XXXXX

din 07.08.2018 este cannabinoidul sintetic MDMB(N)-2201 (C H FN O ) care

20 28 3 3

constituie un analog al substanței stupefiante - canabinoidoul sintetic AB-PINACA-

CHM, cu cantitatea totală de 1,639 gr., conform Hotărârii Guvernului nr. 79 din

13.01.2006 (poziția 193), reprezintă cantități deosebit de mari. Substanța narcotică a

păstrat-o asupra sa, până la data de 05.07.2018, în jurul orei 2000, când, în urma stopării

de către colaboratorii de poliție, la el a fost depistat și ridicat analogul substanței

stupefiante.

Instanța a reținut că inculpatul a înaintat cerere privind examinarea cauzei penale

în baza prevederilor art. 3641 Cod de procedură penală, solicitând ca judecata să aibă

loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe motiv că recunoaște

integral vina în cele încriminate.

Astfel, acțiunile inculpatului au fost încadrate în baza art. 217 alin. (4) lit. b) Cod

penal, ca păstrarea drogurilor, etnobotanicelor sau analogilor acestora, săvârșite în

proporții deosebit de mari și fără scop de înstrăinare, care se pedepsește cu închisoare

de la 1 la 6 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o

anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont că inculpatul a comis o infracțiune

gravă, și-a recunoscut vina, concluzionând că reeducarea și corectarea acestuia, este

posibilă fără izolare de societate, prin aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal.

La fel, instanța a statuat că în conformitate cu art. 229 alin. (1) și (2) Cod de

procedură penală, cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în

contul statului. Instanța de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile

judiciare. Astfel, legea nu este restrictivă la acest capitol și a lăsat la discreția instanței

încasarea cheltuielilor de judecată.

declarat apel, solicitând casarea parțială a sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin

care Zibliuc A., recunoscut vinovat în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 217 alin.

(4) lit. b) Cod penal, să fie condamnat la 2 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a

ocupa anumite funcții și de a exercita o anumită activitate legată de producerea,

prepararea, experimentarea, extragerea, prelucrarea, transformarea, procurarea,

păstrarea, expedierea, transportarea sau distribuirea drogurilor, etnobotanicelor sau

analogilor acestora pe un termen de 3 ani.

În conformitate cu prevederile art. 84 Cod penal, prin adăugarea la pedeapsa

numită partea neexecutată a pedepsei stabilite prin sentința Judecătoriei Chișinău din

12.11.2018, să-i fie stabilită pedeapsa definitivă de 2 ani și 2 luni închisoare, cu

executare în penitenciar de tip semiînchis, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcții și de a exercita o anumită activitate legată de producerea, prepararea,

experimentarea, extragerea, prelucrarea, transformarea, procurarea, păstrarea,

2

expedierea, transportarea sau distribuirea drogurilor, etnobotanicelor sau analogilor

acestora pe un termen de 3 trei ani.

Apelantul a invocat că, instanța de judecată nu a luat în considerație faptul

prezenței circumstanței agravante și anume săvârșirea infracțiunii de către o persoană

care anterior a fost condamnată pentru infracțiune similară, Zibliuc A. fiind condamnat

prin sentința Judecătoriei Chișinău din 12.11.2018 în baza art. 217 alin. (4) lit. b) Cod

penal la o pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de 1 an, cu executare în

penitenciar de tip semiînchis, cu privarea dreptului de a exercita funcții legate de

gestionarea drogurilor pe un termen de 3 ani și în baza art. 901 Cod penal fiind

suspendată parțial executarea pedepsei principale pe un termen de 6 luni.

Din aceste considerente rezultă, că comiterea infracțiunilor de păstrare a

drogurilor pentru Zibliuc A. a devenit o deprindere și o modalitate de conviețuire în

societate.

Prin urmare, pedeapsa penală stabilită inculpatului nu-și va atinge scopul său

primordial de a preveni și a combate comiterea de noi infracțiuni din partea persoanelor

vinovate, deoarece pentru inculpat situația nu s-a schimbat, odată cu aplicarea a

prezentei pedepse de către instanță.

În consecință, măsura de pedeapsa aplicată de instanța de judecată nu este

adecvată faptei și pericolului social al acesteia, sentința fiind prea blândă.

Respectiv, pedeapsa aplicată inculpatului nu este echitabilă din punct de vedere a

prevederilor art. 61 Cod penal, conform căror pedeapsa are drept scop corectarea

condamnatului, precum și prevenirea de săvârșire de noi infracțiuni din partea acestuia,

scop care ar putea fi realizat doar prin privarea de libertate a inculpatului.

2019, apelul a fost admis, casată parțial sentința și pronunțată o nouă hotărâre.

Zibliuc Artiom, a fost condamnat pe art. 217 alin. (4) lit. b) Cod penal la 1 an

închisoare, cu privarea de dreptul de a exercita activitate legată de circulația drogurilor,

etnobotanicelor sau analogilor acestora pe un termen de 3 ani, cu executare în

penitenciar de tip semiînchis, din data reținerii.

În rest, sentința a fost menținută.

Instanța de apel a statuat că, inculpatul anterior a fost condamnat pentru comiterea

infracțiunilor similare, iar ultima oară prin sentința Judecătoriei Chișinău din

12.11.2018, în baza art. 217 alin. (4) lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 3641 Cod de

procedură penală, fiindu-i stabilită pedeapsa sub formă de închisoare pe un termen de 1

an, cu executare în penitenciar de tip semiînchis, cu privarea dreptului de a exercita

funcții legate de gestionarea drogurilor pe un termen de 3 ani și în baza art. 901 Cod

penal fiindu-i suspendată parțial executarea pedepsei principale pe un termen de 6 luni.

Prin urmare, inculpatul nu a tras concluziile necesare și nici aplicarea unor

pedepse mari nu au contribuit la realizarea, cel puțin parțială, a scopurilor pedepsei.

Astfel, se reține o orientare antisocială stabilă a inculpatului, atitudine care se regăsește

în faptul că inculpatul nu a evitat comiterea altor infracțiuni. În cazul unei asemenea

orientări antisociale decade raționalitatea blândeții pedepsei.

De asemenea, o trăsătură a personalității inculpatului poate fi caracterizată prin

prisma modalității comiterii infracțiunii, ceia ce indică la faptul că inculpatul urmează a

fi supus unei pedepse mai mari pentru a asigura, cel puțin la un nivel minim, unele

3

scopuri ale pedepsei. în consecință, instanța a considerat că apelul acuzatorului de stat

urmează a fi admis, stabilindu-se astfel o individualizare a pedepsei care este legală,

proporțională faptei comise și circumstanțelor reale și personale.

Din aceste considerente și ținând cont de circumstanțele comiterii infracțiunii,

personalitatea inculpatului, care este anterior judecat, a comis repetat infracțiuni grave,

deci nu se află pe calea corijării și dorinței de a se reintegra în societate, fiind persoană

predispusă spre comiterea de noi infracțiuni, nu a conștientizat gravitatea celor comise,

de lipsa circumstanțelor atenuate și de existența circumstanțelor agravante, scopul

pedepsei penale de corectare și reeducare a inculpatul, precum și prevenirea săvârșirii

noii infracțiuni, poate fi realizat doar prin izolarea lui de societate, cu aplicarea unei

pedepse sub formă de închisoare pe un termen de 1 ani, cu executare în penitenciar de

tip semiînchis, o asemenea pedeapsă fiind una echitabilă și proporțională faptei

prejudiciabile comise. Această pedeapsă urmează să contribuie la formarea unei

atitudini de respect față de legea penală, precum și de valorile sociale și interesele

protejate de acestea, din partea condamnatului, persoana să fie silită să înceteze

activitatea criminală și să-și modifice comportamentul în conformitate cu prevederile

legii.

Totodată, multitudinea circumstanțelor care descriu infracțiunile respective, nu

atestă rațional faptul că prima instanță a dispus suspendarea executării pedepsei, în acest

sens fiind veridice și aplicabile argumentele invocate în apel.

În aceeași ordine de idei, raționând prin prisma textelor de lege menționate, la

stabilirea pedepsei inculpatului prima instanță nu a dat o apreciere cuvenită normelor

citate mai sus ori, deși nu a stabilit existența circumstanțelor atenuante sau prezenta altor

circumstanțe relevante i-a aplicat prevederile art. 90 Codul penal - fără a motiva

necesitatea soluției respective și fără a da eficiența cuvenită prevederilor art. 61 și 75

Cod penal.

Ori, o condiție obligatorie (și unicul temei) pentru condamnarea cu suspendarea

condiționată a executării pedepsei rezidă în faptul că nu ar fi rațional ca inculpatul să

execute pedeapsa cu închisoare stabilită. Aceasta ar însemna că, în rezultatul cercetării

cauzei și calităților individuale ale inculpatului s-a format convingerea fermă în

posibilitatea atingerii scopurilor pedepsei penale iară izolarea de societate, dar în

condițiile unui control profilactic al comportamentului persoanei respective într-o

anumită perioadă de timp. Astfel, instituția suspendării condiționate a executării

pedepsei nu trebuie privită ca un avantaj sau un drept acordat de lege persoanelor

vinovate, dar trebuie apreciată ca un mijloc preventiv de apărare socială care derivă din

organizarea unei politici penale adaptate la realitatea socială concretă. Pentru dispunerea

suspendării condiționate a executării pedepsei, instanța de apel trebuie să examineze

dacă prin suspendarea condiționată, în cazul dat, va fi posibilă atingerea scopurilor

pedepsei stipulate în art. 61 Cod penal.

La caz, s-a constatat că inculpatul a executat o pedeapsă, parțial, cu închisoare și,

parțial, cu suspendare. Asemenea individualizare a executării pedepsei nu a fost capabilă

să realizeze scopul prevenirii comiterii unei noi infracțiuni de către inculpat, ultimul

comițând o infracțiune similară. Prin urmare, este întemeiată și logică concluzia de a

dispune o pedeapsă mai aspră decât cea anterioară.

4

Astfel, în privința inculpatului nu pot fi aplicate nici prevederile art. 90 Cod penal,

adică suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În consecință, pedeapsa aplicată inculpatului urmează să fie executată real,

stabilindu-i-se astfel o individualizare a pedepsi care este legală, întemeiat,

proporțională faptei comise și circumstanțelor reale și personale.

instanței de apel și menținerea sentinței instanței de fond.

Recurentul a invocat că, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că

inculpatul atât la urmărirea penală cât și în ședința de judecată a recunoscut comiterea

infracțiunii, s-a căit de cele săvârșite a solicitat examinarea cauzei în procedură

simplificată, este angajat în câmpul muncii, iar fapte pentru care a fost condamnat cu

suspendare, a fost săvârșită până a fi emisă sentința pe precedenta cauză, se

caracterizează pozitiv la locul de muncă, la evidența medicului narcolog și psihiatru nu

se află.

În drept, recursul este fondat pe art. 427 alin. (1) pct. 6), 8) Cod de procedură

penală.

5.1. A declarat recurs ordinar și inculpatul, solicitând casarea deciziei instanței de

apel și menținerea sentinței primei instanțe.

Recurentul a invocat că, sentința primei instanțe este motivată corect, emisă în

numele Legii, echitabilă și legală.

Infracțiunea pentru care a fost condamnat prin sentința Judecătoriei Chișinău din

12 noiembrie 2018, a fost comisă de către el după săvârșirea infracțiunii pentru care a

fost condamnat prin sentința Judecătoriei Chișinău din 28 iunie 2019.

În drept, recursul este fondat pe art. 427 alin. (1) pct. 6), 10) Cod de procedură

penală.

baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acestea urmează a fi declarate inadmisibile din următoarele

considerente.

În primul rînd, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile

instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

această instanță, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1) Cod

de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art. 430 alin. (5)

Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină indicarea temeiurilor

prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii atacate în acest sens. Conform

art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, eroare gravă de fapt reprezintă stabilirea eronată

a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin neluarea în considerare a probelor care

le confirmau sau prin denaturarea conținutului acestora.

Sub acest aspect se reține că recursurile ordinare sunt bazate în drept pe art. 427

alin. (1) pct. 6), 8) și 10) Cod de procedură penală, care prevăd următoarele temeiuri de

drept pentru recursul ordinar - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția, motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii, acesta este expus

neclar, instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția instanței, nu au fost

5

întrunite elementele infracțiunii, instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru

o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepția

cazurilor reîncadrării juridice a acțiunilor lui în baza unei legi mai blânde, s-au aplicat

pedepse individualizate contrar prevederilor legale (pct. 5., 5.1. din decizie).

Totodată, în recursurile respective, în pofida prevederilor enunțate, nu este

specificat care ar fi esența circumstanțelor că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe

care se întemeiază soluția, motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii, acesta

este expus neclar, instanța a admis o eroare gravă de fapt, dar raportată la prevederile

din art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, care ar fi afectat soluția instanței, nu au

fost întrunite elementele infracțiunii, instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare

pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu

excepția cazurilor reîncadrării juridice a acțiunilor lui în baza unei legi mai blânde, s-au

aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale, fiind omisă în totalitate și

argumentarea ilegalității hotărârii atacate în acest sens (pct. 5., 5.1. din decizie).

Rezultă, că recursurile ordinare nu îndeplinesc cerințele legale de conținut, iar

instanța de recurs nu este competentă să completeze din oficiu recursurile ordinare al

avocatului și inculpatului cu circumstanțe în fapt și în drept, care le-ar justifica, și să se

expună, apoi, asupra unor temeiuri neargumentate legal de recurenți.

Ori, conform art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța judecătorească nu

este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și nu

exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) și 10) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de această instanță, inclusiv în temeiul când hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția, când s-au aplicat pedepse individualizate contrar

prevederilor legale.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute prin

hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea dispozițiilor de

drept formal și material.

În sensul vizat și în raport cu circumstanțele invocate în recursurile ordinare, în

care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5.- 5.1. din decizie),

se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârii contestate, inclusiv

cele reproduse în pct. 4. din prezenta decizie, relevă în mod concludent că instanța de

apel, legal și întemeiat a constatat și apreciat circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei

în latura pedepsei aplicate inculpatului, înăsprind-o la apelul procurorului, în strictă

conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și prescripțiilor de drept

material, just și argumentat a ținut cont că inculpatul a mai fost condamnat pentru

comiterea infracțiunilor similare, că a comis o infracțiune gravă, pentru care art. 217

alin. (4) lit. b) Cod penal prevede în exclusivitate pedeapsa închisorii de la 1 la 6 ani, de

prevederile art. 61, 75, 3641 alin. (8) Cod de procedură penală, conform căror persoanei

recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în

limitele și în strictă conformitate cu dispozițiile legii. Pedeapsa are drept scop

restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii

de noi infracțiuni atât din partea condamnaților, cât și a altor persoane. La stabilirea

categoriei și termenului pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii

6

săvârșite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care

atenuează ori agravează răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și

reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei acestuia. Inculpatul

care a recunoscut săvârșirea faptelor indicate în rechizitoriu și a solicitat ca judecata să

se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală beneficiază de

reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu

închisoare.

În consecutivitatea enunțată, instanța de apel just a concluzionat că în cazul în

care inculpatul a recunoscut vina, s-a căit de cele comise, dar a mai fost judecat, a comis

o infracțiune gravă, deci nu se află pe calea corijării și dorinței de a se reintegra în

societate, fiind persoană predispusă spre comiterea de noi infracțiuni, chiar și în prezența

circumstanțelor invocate de recurenți, pedeapsa închisorii aplicată inculpatului urmează

a fi executată în penitenciar.

Astfel, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată inculpatului

în corespundere cu prevederile legale, corespunde principiului proporționalității și

scopului de restabilire a echității sociale, corectare a acestuia, precum și prevenirii de

săvârșire de noi infracțiuni atât din partea lui, cât și a altor persoane (pct. 4. din decizie).

Pe lângă aceasta, recursurile declarate, potrivit argumentelor invocate și

reproduse în pct. 5., 5.1. din prezenta decizie, sunt întemeiate doar pe critica modului în

care instanța de apel a apreciat probele și circumstanțele cauzei în latura pedepsei

penale.

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2) a Codului de procedură

penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa convingere, formată

în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de apel, judecând apelul,

verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza probelor examinate de prima

instanță, conform materialelor din cauza penală și în baza oricăror probe noi prezentate

instanței de apel, și poate da o nouă apreciere probelor din dosar. Astfel, activitatea

instanței de apel privind doar aprecierea sau reaprecierea probelor și circumstanțelor

cauzei în latura pedepsei penale în alt sens decât cel pe care îl propune apărarea este o

competență și prerogativă legală a acestei instanțe, care nu constituie un temei de drept

separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel,

invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar, la fel, este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recurs au constituit deja obiect de examinare în

instanța și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens (pct. 5. din decizie), iar

o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii care au fost puse la baza sentinței

de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO, nu poate servi temei pentru

reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul Bujnița c. Moldovei).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanța de apel nu a comis

erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că hotărârea contestată conține

motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, că s-au aplicat inculpatului pedepse

individualizate conform prevederilor legale, și că recursurile ordinare sunt vădit

neîntemeiate.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta este

vădit neîntemeiat.

7

Prin urmare, odată ce sunt vădit neîntemeiate, recursurile de pe rol urmează a fi

declarate inadmisibile.

procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursurilor ordinare declarate de avocatul Bucatca Vadim și

de inculpatul Zibliuc Artiom XXXXX, împotriva deciziei Colegiul penal al Curții de

Apel Chișinău din 23 octombrie 2019, pe motiv că sunt vădit neîntemeiate.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 08 mai 2020.

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

8