3ra-922/23 — Contestarea actului administrativ

La 20 septembrie 2021 Moraru Mihai a depus cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratul General de Poliție privind anularea ordinului nr. 255 ef. din 21 iunie 2021.

În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că este angajat în calitate de subofiţer superior al Direcţiei Patrulare Centru a Inspectoratului Național de Securitate Publică al Inspectoratului General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne. Astfel, este funcţionar public cu statut special, în conformitate cu art. 20 lit. d), art. 25 alin. (5) pct. 2), art. 28 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului.

Reclamantul consideră că ordinul nr. 255 ef. din 21 iunie 2021 este ilegal. În susținerea acestei poziții, reclamantul invocă faptul că Inspectoratul General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne (în continuare – IGP al MAI) a examinat cazul în mod unilateral, fără o evaluare obiectivă și completă a tuturor circumstanțelor relevante. Din materialele cauzei nu rezultă existența unor probe concludente și suficiente care să justifice aplicarea sancțiunii disciplinare sub forma mustrării. Ordinul a fost emis cu încălcări grave la aplicarea legii materiale, iar în cadrul anchetei de serviciu nu au fost create condiţii obiective participanţilor, întru realizarea drepturilor procedurale.

Reclamantul a menționat că ordinul emis de IGP al MAI contravine principiului proporționalității și nu este suficient motivat. Acesta consideră că autoritatea avea obligația de a expune în mod clar temeiurile de fapt și de drept ale sancțiunii, precum și de a examina și aprecia efectiv explicațiile și argumentele prezentate de reclamant în cadrul anchetei de serviciu.

În susținerea poziției sale, reclamantul invocă prevederile art. 59 alin. (10) din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, potrivit cărora, la individualizarea sancțiunii disciplinare, trebuie avute în vedere gravitatea abaterii, circumstanțele săvârșirii acesteia, comportamentul funcționarului public și existența unor eventuale sancțiuni disciplinare anterioare. În opinia sa, aceste criterii nu au fost analizate în emiterea ordinului contestat.

Reclamantul a indicat că IGP al MAI nu a verificat legalitatea ordinului contestat și nici proporționalitatea sancțiunii disciplinare în raport cu gravitatea faptei imputate. În opinia sa, sancțiunea de mustrare este nelegală și disproporționată, fiind aplicată cu exercitarea defectuoasă a dreptului discreționar al autorității. Reclamantul arată că autoritățile publice sunt obligate să acționeze cu bună-credință, în limitele competențelor legale și să își motiveze în mod corespunzător deciziile, indicând considerentele care au stat la baza exercitării 2 dreptului discreționar, cerințe care, în speță, nu au fost respectate.

Reclamantul consideră că legalitatea Ordinului nr. 255 ef. din 21 iunie 2021 urma a fi verificată inclusiv prin prisma exercitării dreptului discreționar, în condițiile art. 225 alin. (2) din Codul administrativ, respectiv dacă autoritatea a luat în considerare toate circumstanțele relevante, a respectat limitele legale ale discreției și a acționat în scopul prevăzut de lege.

Totodată, reclamantul invocă faptul că ordinul contestat nu este motivat corespunzător, întrucât nu cuprinde considerentele de fapt și de drept care au justificat aplicarea sancțiunii disciplinare, simpla reproducere a dispozițiilor legale neechivalând cu o motivare suficientă.

De asemenea, reclamantul consideră că actul administrativ a fost emis cu încălcarea principiului proporționalității prevăzut de Codul administrativ, întrucât autoritatea nu a demonstrat scopul legitim al măsurii și nici faptul că sancțiunea aplicată era adecvată, necesară și rezonabilă în raport cu fapta imputată.

Reclamantul susține că IGP al MAI nu a efectuat testul de rezonabilitate al sancțiunii aplicate, deși acesta reprezintă elementul esențial al principiului proporționalității. În opinia sa, autoritatea nu a demonstrat că ingerința în drepturile sale era proporțională cu scopul urmărit și nici nu a motivat caracterul rezonabil al măsurii dispuse.

De asemenea, reclamantul arată că procedura administrativă nu a respectat exigențele principiului supremației dreptului și ale unei administrații eficiente, prevăzute de art. 36 din Codul administrativ, solicitând ca legalitatea actului administrativ contestat să fie apreciată inclusiv prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a concluzionat asupra legalității ordinului contestat, or, în cadrul anchetei de serviciu s-a constatat că, la data de 16 mai 2021, la orele 05:47 și 3 22:48, agentul Moraru Mihai a documentat și sancționat conducători auto pentru fapte contravenționale pe care aceștia nu le-au săvârșit.

Instanța de apel a apreciat ca fiind eronată concluzia primei instanțe potrivit căreia Ordinul Inspectoratului General al Poliției nr. 255 ef. din 21 iunie 2021, în partea ce vizează aplicarea sancțiunii disciplinare sub forma mustrării reclamantului Moraru Mihai, nu ar cuprinde descrierea procedurii administrative care a stat la baza emiterii sale. Din conținutul ordinului rezultă că acesta indică elementele esențiale ale procedurii desfășurate, inclusiv investigațiile efectuate, probele administrate, audierile realizate și constatările formulate, astfel încât concluzia primei instanțe nu este susținută de materialele cauzei.

Subsecvent, instanța a considerat necesar de a menționa că, sancționarea disciplinară a reclamantului cu mustrare, este proporțională în coraport cu acțiunile lui Moraru Mihail.

Raportând prevederile legale la circumstanțele cauzei, completul de judecată a concluzionat că sancțiunea disciplinară aplicată reclamantului Moraru Mihai a fost individualizată și aplicată cu respectarea dispozițiilor legale, ordinul contestat fiind legal.

Instanța a reținut că Inspectoratul General al Poliției a examinat existența elementelor răspunderii disciplinare, apreciind gravitatea abaterii în raport cu circumstanțele constatate și cu responsabilitățile funcției deținute. Totodată, încălcarea disciplinară a fost stabilită în baza concluziilor anchetei de serviciu, care conțin argumentele ce au fundamentat aplicarea sancțiunii.

De asemenea, instanța a constatat că autoritatea pârâtă a respectat procedura de aplicare a sancțiunii disciplinare și și-a exercitat dreptul discreționar în limitele prevăzute de lege, nefiind identificate vicii de legalitate care să justifice anularea ordinului contestat.

Recurentul susține că instanța de apel a examinat cauza în mod unilateral, fără a analiza în mod complet și obiectiv materialele dosarului și fără a expune argumentele care justifică aplicarea sancțiunii disciplinare. Acesta invocă faptul că instanța a apreciat selectiv probele administrate, ignorând unele mijloace de probă și argumentele relevante privind individualizarea sancțiunii disciplinare, ceea ce a împiedicat elucidarea tuturor circumstanțelor esențiale ale cauzei.

În opinia recurentului, aceste omisiuni constituie încălcări ale normelor de procedură și erori de drept, motiv pentru care concluziile instanței de apel sunt superficiale și insuficient motivate.

Prin referința din 14 septembrie 2023 Inspectoratul General al Poliției a solicitat declararea recursului ca inadmisibil.

Art. XI. alin. (1) din Legea nr. 246 din 31 iulie 2023 pentru modificarea unor acte normative, prevede următoarele: „Prezenta lege intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, cu excepția art. IV, V pct. 1–9 și 11–16 și art. VII, care vor intra în vigoare la 1 septembrie 2023”

Art. XI alin. (3) din Legea nr. 246 din 31 iulie 2023 pentru modificarea unor acte normative (modificarea cadrului normativ conex reformei Curții Supreme de Justiție): „Recursurile depuse la Curtea Supremă de Justiție până la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi examinate în baza temeiurilor în vigoare la data depunerii recursului.”

Art. 244 alin. (1) Cod administrativ (în vigoare până la 01 septembrie 2023) prevede următoarele: „Hotărârile curții de apel ca instanţa de fond, precum şi deciziile instanţei de apel pot fi contestate cu recurs. Pentru procedura de recurs se aplică corespunzător prevederile cap. III din cartea a treia, dacă din prevederile prezentului capitol nu rezultă altceva.”

Conform art. 245 alin. (1) și (2) din Codul administrativ (în redacția în vigoare la data declarării recursului): „recursul se depune la instanța de apel în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei instanței de apel, dacă legea nu stabilește un termen mai mic. Motivarea recursului se prezintă Curții Supreme de Justiție în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei instanței de apel. Dacă se depune împreună cu cererea de recurs, motivarea recursului se depune la instanța de apel”.

Art. 246 alin. (1) și (2) Codul administrativ (în vigoare până la 01 septembrie 2023) prevede: „(1) Curtea Supremă de Justiție examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă este inadmisibil, recursul se declară ca atare printr-o încheiere. (2) Recursul se declară inadmisibil în special când: a) decizia instanței de apel nu poate fi contestată cu recurs; b) recursul este depus în mod repetat; c) recursul este depus de o persoană neîmputernicită; d) recursul a fost depus după expirarea termenului stabilit la art. 245 alin. (1); e) motivarea recursului nu a fost depusă sau a fost depusă după expirarea termenului prevăzut la art. 245 alin. (2); f) cererea de recurs nu corespunde cerințelor stabilite la art. 244 alin. (2), art. 233 alin. (1) și (2) și art. 234 alin. (2) și recurentul nu a înlăturat neajunsurile în termenul stabilit de Curtea Supremă de Justiție

Decizia motivată a instanței de apel a fost notificată prin poșta electronică recurentului la data de 29 august 2023 (f.d 157). Prin urmare, motivarea recursului prezentată la 06 septembrie 2023 (f.d. 168) este în termen.

Din analiza prevederilor art.246 alin.(1) din Codul administrativ, rezultă că admisibilitatea/inadmisibilitatea recursului, în special, nu se limitează doar la temeiurile menționate ci urmează să însușească în condițiile Codului administrativ exercitarea efectivă a unui control de legalitate, veritabil bazat pe temeiuri concludente și serioase.

Completul Curții Supreme de Justiție reține că sintagma „în special” denotă caracterul neexhaustiv al temeiurilor de inadmisibilitate și în același timp oferă un drept exclusiv al instanței de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o 5 motivare suficient de serioasă și care pe cale de consecință nu pot însuși un eventual succes rezultat din examinarea în fond a cererii de recurs.

În această ordine de idei, completul specializat pentru examinarea acțiunilor în contencios administrativ reține că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului dar și cerința de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile și esențiale încălcări de drept procedural și material capabile să răstoarne deciziile instanței de apel contestate sau, după caz, hotărârile curții de apel ca primă instanță într-o eventuală examinare în fond și invocare ex officio a erorilor de drept.

Completul Curții Supreme de Justiție notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare convingătoare și întemeiată în condițiile nominalizate mai sus.

Acest argument rezultă și din particularitățile de formă ale reglementării recursului în Codul administrativ și anume din sintagma „motivarea recursului” de la art.245 alin.(2) din Codul administrativ. În consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanțele expuse se referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului și filtrului de admisibilitate.

De asemenea, Completul Curții Supreme de Justiție accentuează că admisibilitatea recursului trebuie privită și în contextul rolului și funcției legale a instanței judecătorești supreme care constă, în special în asigurarea și interpretarea uniformă a legilor la examinarea cauzelor de contencios administrativ.

Astfel, motivarea oricărei cereri de recurs trebuie să țină cont pentru a trece filtrul de admisibilitate și a avea succes, de aceste însușiri de ordin legal fundamental.

În acest sens, CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că dreptul de acces la instanțe nu este absolut. Există limitări implicit admise [Golder împotriva Regatului Unit, pct.38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct.230]. Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct.85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct.45). Curtea a mai reiterat că modul de aplicare a articolului 6 procedurilor în fața instanțelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective, urmând de ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național și de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem. (Botten v. Norway, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-1, p.141,§39).

La fel, conform jurisprudenței CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6§1 (a se vedea Helmers c. Suediei 9 octombrie 1991, §31, Seria A, nr.212-A).

În circumstanțele menționate, Completul Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a declara inadmisibil recursul depus de Moraru Mihai, reprezentat de avocatul Doroftei Roman.

Ținând cont de cele expuse şi în temeiul art. 230 și 246 din Codul administrativ 6