1ra-1178/2017 — art. 187 alin. 2 lit. d, f CP

1ra-1178/2017 — art. 187 alin. 2 lit. d, f CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-1178/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

13 septembrie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar, declarat de procurorul în Procuratura de

circumscripție Chișinău, Vitalie Gavriliță, împotriva sentinței Judecătoriei

Chișinău din 06 februarie 2017 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel

Chișinău din 04 mai 2017, în privința inculpatului

Zaițev Boris Xxxx, născut la

xx xxxxxxxxxx xxxx în or. Xxxxx, locuitor al mun.

Xxxxxxxx str. X. X. Xxxxxxx xx/x, ap. xx, cetățean al R.

Moldova, fără antecedente penale.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 02.12.2016 – 06.02.2017,

instanța de apel: 09.03.2017 – 04.05.2017,

instanța de recurs: 20.06.2017 – 13.09.2017.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal

C O N S T A T Ă :

examinată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Zaițev

Boris a fost condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. d), f) Cod penal la 3 ani și 6

luni închisoare, și în baza art. 187 alin. (2) lit. d), f) Cod penal la 3 ani și 8 luni

închisoare.

Potrivit art. 84 alin. (1) Cod penal, pentru concurs de infracțiuni, prin

cumulul parțial al pedepselor aplicate, i-a fost stabilită pedeapsă definitivă de 4 ani

și 6 luni închisoare.

1

Conform art. 90 alin. (1) Cod penal, executarea pedepsei cu închisoare i-a

fost suspendată condiționat, pentru o perioadă de probațiune de 5 ani.

Zaițev B., aflându-se în curtea blocului locativ din str. X. xxxxxxxx xx, mun.

Xxxxxxxx, având scopul sustragerii în mod deschis a bunurilor altei persoane,

intenționat, prin deschiderea ușii, a pătruns în automobilul „Mazda 2”, n.î. X XX

xxx, care aparține lui Astrahan O., de unde a sustras o geantă de damă, în care se

aflau un card bancar eliberat de BC „Eximbank” SA, buletinul de identitate,

permisul de conducere, pașaportul tehnic al automobilului, toate acestea pe numele

părții vătămate, un portmoneu în care se aflau 70 lei, un telefon mobil „ZTE

Black” la prețul de 2700 lei, cauzându-i părții vătămate o daună în proporții

considerabile, în sumă totală de 2770 lei.

Tot el, la 15 octombrie 2015, ora 15.00, urmărind scopul sustragerii

bunurilor altei persoane, aflându-se în mun. Chișinău la intersecția str. Zelinski cu

bd. Dacia, a pătruns în automobilul „Subaru Forester”, n.î. X XX xxx, care staționa

la semafor, din care în mod deschis a sustras o geantă de damă de culoare neagră în

valoare de 2000 lei, în care se aflau un telefon mobil „Iphone 5” - 7000 lei, cu

IMEIxxxxxxxxxxxxxxx, un portmoneu din piele - 1500 lei, un buletin de

identitate, permis de conducere, polița de asigurare medicală, un card bancar

eliberat de BC „Moldova Agroindbank”, pașaportul tehnic al automobilului, toate

pe numele lui Stratulat S., suma de 6000 lei și produse cosmetice marca

„Lancome” în valoare de 4000 lei, cauzându-i părții vătămate o daună în proporții

considerabile, în valoare de 20.500 lei.

Instanța a reținut că inculpatul a recunoscut vina, solicitând examinarea

cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, că aceste probe

dovedesc vinovăția lui și i-a încadrat acțiunile în baza art. 187 alin. (2) lit. d), f)

Cod penal, ca jaful, adică sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane, săvârșită

prin pătrundere, cu cauzarea de daune în proporții considerabile.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 7, 61, 75 Cod

penal, art. 3641 Cod de procedură penală, că circumstanțe agravante nu au fost

stabilite, în calitate de circumstanțe atenuante fiind reținute recunoașterea vinei,

căința sinceră și compensarea prejudiciului material cauzat părților vătămate, că

inculpatul este la prima abatere de la lege, se caracterizează pozitiv, că părțile

vătămate nu au pretenții materiale și morale față de el, concluzionând că corectarea

și reeducarea lui este posibilă fără izolare de societate, cu suspendarea executării

pedepsei aplicate, or, acesta prin comportamentul său nu prezintă pericol social

sporit.

Ciobanu, a declarat apel, solicitând casarea sentinței și pronunțarea unei noi

hotărâri, prin care inculpatul să fie condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. d), f),

187 alin. (2) lit. d), f), 84 Cod penal, la 4 ani închisoare, cu executare în penitenciar

de tip semiînchis.

Apelanta a invocat că la stabilirea pedepsei, instanța de fond nu a ținut cont

de prevederile art. 7, 61, 75-78 Cod penal și nejustificat a conchis că reeducarea și

2

corectarea inculpatului este posibilă prin suspendarea condiționată a executării

pedepsei închisorii, pedeapsa aplicată fiind disproporțională în raport cu faptele

săvârșite, instanța a neglijat gradul de pericol social al infracțiunilor comise și nu a

luat în considerație că inculpatul a săvârșit infracțiuni pentru care legea stabilește

pedeapsă cu închisoarea și nu a aplicat o pedeapsă care ar duce la corectarea

inculpatului.

Totodată, inculpatul nu este angajat în câmpul muncii, a fost exmatriculat de

la studii, nu are grad de invaliditate și, neavând o ocupație, se atestă imposibilitatea

corectării și reeducării acestuia fără izolare de societate.

Or, pedeapsa stabilită de instanța de fond nu-și va atinge scopul – corectarea

condamnatului și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

2017, apelul a fost respins, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că la individualizarea pedepsei, instanța de fond a

valorificat criteriile generale și speciale, fiindu-i stabilită inculpatului pedeapsa

prevăzută de art. 187 alin. (2) lit. d), f) Cod penal, în limitele sancțiunii normei

date, reținându-se că acesta a comis două infracțiuni grave, este la prima sa abatere

de la lege, se caracterizează pozitiv, la evidența medicului narcolog nu se află, s-a

căit sincer și a recunoscut vina, părțile vătămate nu au careva pretenții morale sau

materiale, fiindu-le compensat prejudiciul cauzat.

Astfel, instanța de fond, la individualizarea pedepsei a respectat toate

regulile ce caracterizează stabilirea pedepsei, atât în ceea ce privește cuantumul

acesteia cât și modul de executare.

Pedeapsa numită inculpatului de instanța de fond este corectă și

proporțională în raport cu infracțiunea comisă de către acesta și corespunde

scopului instituit de Legea penală, or, aplicarea unei sancțiuni mai aspre nu va fi în

concordanță cu scopul legal al pedepsei penale.

În același timp, respectând prevederile art. 4 Cod penal - umanismul legii

penale și acordând deplină eficiență prevederilor art. 6, 7, 61, 75 Cod penal, este

corectă concluzia că restabilirea echității sociale și corectarea inculpatului vor fi

atinse prin suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, conform

dispozițiilor art. 90 alin. (1) Cod penal, or sancțiunea aplicată față de acesta este

sub nivelul stabilit de norma dată, iar încarcerarea inculpatului va avea un efect

negativ asupra persoanei lui, dându-i posibilitate reală acestuia să-și dovedească

corectarea prin comportament exemplar și muncă cinstită, nesăvârșind o nouă

infracțiune.

Mai mult, prin aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal, inculpatul nu este

absolvit definitiv de amenințarea legii penale, termenul de probațiune fiind o șansă

acordată inculpatului, cu scopul de a stimula obligativitatea respectării ordinii

publice în general, și a autorității legii penale - în principal.

Or, aplicarea art. 90 Cod penal nu echivalează cu achitarea inculpatului, la o

potențială încălcare a legii urmând a fi luată în considerație, în mod obligatoriu,

pedeapsa stabilită prin sentința adoptată.

3

declarat recurs ordinar, solicitând casarea acestei decizii și dispunerea rejudecării

cauzei în aceeași instanță de apel, în alt complet de judecată.

Recurentul a invocat că instanțele de fond și apel s-au limitat la descrierea

art. 7, 61, 75-77, 90 Cod penal fără a face referire la argumentele care au servit la

invocarea acestor temeiuri, ignorând prevederile art. 384 alin. (3) Cod de

procedură penală, care prescrie că sentința instanței de judecată trebuie să fie

legală, întemeiată și motivată.

Totodată, instanța de apel nu și-a motivat pe deplin concluzia de aplicare a

prevederilor art. 90 alin. (1) Cod penal și greșit a conchis că corectarea inculpatului

este posibilă fără izolare de societate.

Instanța de apel justificat a apreciat circumstanțele atenuante, însă pedeapsa

stabilită nu a fost apreciată în coroborare cu fapta comisă și consecințele acesteia,

fiind neglijat caracterul și gradul de pericol social al infracțiunilor comise.

La stabilirea pedepsei, urma să se țină cont că inculpatul a comis faptele

incriminate cu intenție directă, dându-și seama de consecințele ce urmau să

survină, aflându-se într-un loc public, în prezența mai multor persoane, ceea ce

redă acțiunilor sale un caracter de periculozitate sporită.

Astfel, aplicarea unei pedepse mai blânde poate doar să încurajeze comiterea

pe viitor a altor infracțiuni de către inculpat și nu s-ar realiza scopurile pedepsei

penale stipulate în art. 61 din Codul penal - restabilirea echității sociale, corectarea

condamnatului și prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) și 10)

Cod de procedură penală, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor

invocate în apel, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

soluția, motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii, s-au aplicat pedepse

individualizate contrar prevederilor legale.

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de această instanță, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1)

Cod de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art.

430 alin. (5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină

indicarea temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens.

Sub acest aspect se reține că recursul declarat este fondat în drept și pe

temeiurile din art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, că instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel, că motivarea soluției

contrazice dispozitivul hotărârii.

4

Însă, în recursul respectiv, în pofida prevederilor enunțate, nu este specificat,

în raport cu relevanțele conținute în partea descriptivă a hotărârilor contestate, care

ar fi erorile de drept și esența circumstanțelor că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor motivelor invocate în apel, că motivarea soluției contrazice

dispozitivul hotărârii, fiind omisă în totalitate și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens (pct. 5. din decizie).

Circumstanțele enunțate denotă că recursul declarat nu întrunește condițiile

de conținut în partea vizată, iar instanța de recurs nu este competentă să

completeze din oficiu recursul ordinar al procurorului cu circumstanțe în fapt și în

drept, care l-ar justifica și să se expună, apoi, asupra unor temeiuri neargumentate

legal de recurent.

Or, conform prevederilor art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) și 10) Cod de procedură

penală, hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile

de drept comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv și în temeiul când

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, când s-au

aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar, în care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5.

din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2. și 4. din prezenta decizie, relevă în

mod concludent că instanțele de fond și de apel legal și întemeiat au constatat și

apreciat circumstanțele de fapt și de drept privind pedeapsa aplicată inculpatului, în

strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și prescripțiilor

de drept material. În situația în care conform rechizitoriului circumstanțe agravante

pentru inculpat nu au fost stabilite (f.d. 159), just și argumentat au ținut cont de

prevederile art. 61, 75, 84 alin. (1), 90 Cod penal, 3641 alin. (8) Cod de procedură

penală, conform căror persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea unei

infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele și în strictă conformitate cu

dispozițiile legii. Pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea

condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât din partea

condamnaților, cât și a altor persoane. La stabilirea categoriei și termenului

pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvârșite, de

motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care

atenuează ori agravează răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra

corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei

acestuia. Inculpatul care a recunoscut săvârșirea faptelor indicate în rechizitoriu și

a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire

penală beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de

5

lege în cazul pedepsei cu închisoare. Dacă o persoană este declarată vinovată de

săvârșirea a două sau mai multor infracțiuni fără să fi fost condamnată pentru

vreuna din ele, instanța de judecată, pronunțând pedeapsa pentru fiecare infracțiune

aparte, stabilește pedeapsa definitivă pentru concurs de infracțiuni prin cumul, total

sau parțial, al pedepselor aplicate. La stabilirea pedepsei cu închisoare pe un

termen de cel mult 5 ani pentru infracțiunile săvârșite cu intenție, instanța de

judecată, ținând cont de circumstanțele cauzei și de persoana celui vinovat, va

ajunge la concluzia că nu este rațional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea

poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate vinovatului.

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatului în corespundere cu prevederile legale (pct. 2. și 4. din decizie).

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua

motivele jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c.

Finlandei). Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de

a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de

părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat

că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu

poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument

(hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și

reproduse în pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în

care instanțele de fond și de apel au apreciat circumstanțele cauzei în latura

pedepsei.

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2) a Codului de

procedură penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar

aprecierea sau reaprecierea circumstanțelor cauzei în latura pedepsei în alt sens

decât cel pe care îl propune acuzarea este o competență și prerogativă legală a

acestor instanțe, care nu constituie un temei de drept separat din numărul celor

incluse în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în

recursul ordinar la fel este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursul de pe rol au constituit deja obiect de

examinare în instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în

acest sens (pct. 2. – 5. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor

pricinii care au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței

6

CtEDO, nu poate servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie

2007, pct. 20, cazul Bujnița c. Moldovei).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de

apel nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că

hotărârile atacate cuprind motivele pe care se întemeiază soluția, că s-au aplicat

inculpatului pedepse individualizate conform prevederilor legale, și că recursul

ordinar este unul vădit neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul de pe rol este vădit neîntemeiat, el urmează a

fi declarat inadmisibil.

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procurorul în Procuratura de

circumscripție Chișinău, Vitalie Gavriliță, împotriva sentinței Judecătoriei

Chișinău din 06 februarie 2017 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel

Chișinău din 04 mai 2017, în privința inculpatului Zaițev Boris Xxxx, pe motiv că

este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 04 octombrie 2017.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

7