1ra-1097/2017 — art. 326 alin. 1 CP

1ra-1097/2017 — art. 326 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-1097/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

05 iulie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar, împotriva sentinței Judecătoriei Buiucani, mun.

Chișinău din 25 februarie 2015 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel

Chișinău din 08 iulie 2016, declarat de avocatul Anatolie Barbacar, în numele

inculpatei

Scurtu Inga Xxxxxxx, născută la

xx xxxxxxxxx xxxx în s. Xxxxxx-Xxxxxx, r-nul Xxxxx,

locuitoare a xxx. xxxxxxxx, str. Xxxxxxxxx xx/x, ap. xx,

cetățeancă a R. Moldova, fără antecedente penale.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 23.10.2013 – 25.02.2015,

instanța de apel: 23.03.2015 – 08.07.2016,

instanța de recurs: 07.06.2017 – 05.07.2017.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal

C O N S T A T Ă :

cauza fiind examinată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală,

Scurtu Inga a fost condamnată în baza art. 326 alin. (1) Cod penal la 2 ani

închisoare, cu privarea de dreptul de a exercita funcția de avocat pe un termen de 3

ani.

În temeiul art. 90 Cod penal, executarea pedepsei aplicate i-a fost suspendată

condiționat pentru o perioadă de probațiune de 2 ani.

1

Scurtu I., aflându-se în incinta Penitenciarului nr. 13, str. A. Bernardazzi 5, mun.

Chișinău, activând în calitate de avocat, având obligația de diligență să apere

drepturile lui Chihai A., a pretins de la acesta mijloace bănești, la acel moment

într-un cuantum nestabilit, susținând că poate obține o sentință de achitare pe caz și

poate influența procurorul care reprezintă acuzarea de stat și superiorii acestuia,

pentru ca ultimii să nu conteste sentința respectivă. După ce lui Chihai A. i-a fost

schimbată măsura preventivă din arest preventiv în arest la domiciliu, la

24.09.2013 Scurtu Inga s-a întâlnit cu acesta în incinta localului „Milt”, str.

Albișoara 80/5A, mun. Chișinău, unde a solicitat repetat mijloacele financiare în

cuantum de 3000 euro, care conform ratei oficiale de schimb a BNM din luna

septembrie 2013 constituiau 52.260 lei MD, asigurându-l că după transmiterea

banilor situația sa se va soluționa pozitiv, deoarece 1000 euro vor fi transmiși părții

vătămate în vederea reparării prejudiciului moral și material, 2000 euro fiind

predestinați procurorilor din cadrul Procuraturii sectorului Botanica, mun.

Chișinău.

Instanța a reținut că inculpata a depus o cerere prin care a recunoscut

săvârșirea faptelor indicate în rechizitoriu și a solicitat ca judecata să se facă în

baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

În temeiul probelor administrate, instanța a considerat ca fiind dovedită

vinovăția inculpatei și i-a încadrat acțiunile în baza art. 326 alin. (1) Cod penal, ca

pretinderea, acceptarea, primirea personal a banilor pentru sine sau pentru o altă

persoană, de către o persoană care are influență sau care susține că are influență

asupra unei persoane publice, persoane cu funcție de demnitate publică, pentru a-l

face să îndeplinească sau nu ori să întârzie sau să grăbească îndeplinirea unei

acțiuni în exercitarea funcției sale, indiferent dacă asemenea acțiuni au fost sau nu

săvârșite.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 7, 61 Cod

penal, de gradul și caracterul pericolului social al faptei, că inculpata nu a fost

anterior judecată, are un copil minor la întreținere.

Totodată, fiind reținute în calitate de circumstanțe atenuante doar

recunoașterea vinovăției și căința în cele comise, lipsind circumstanțe excepționale,

instanța a conchis lipsa temeiurilor pentru liberarea de răspundere penală a

inculpatei.

Or, nefiind stabilite circumstanțe agravante și reieșind din faptul că inculpata

a recunoscut vina în cele comise, se căiește și conștientizează fapta comisă, a

solicitat examinarea cauzei în baza probelor acumulate pe parcursul urmăririi

penale, instanța a concluzionat ca fiind justificată stabilirea unei pedepse fără

izolarea acesteia de libertate.

pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpata să fie liberată de răspundere

penală, cu tragerea la răspundere administrativă în baza art. 55 Cod penal, cu

aplicarea unei amenzi în mărime de 150 unități convenționale.

2

Apelanta a invocat că pedeapsa aplicată inculpatei nu corespunde

circumstanțelor de drept și de fapt, fiind omis că aceasta a recunoscut vina, nu are

antecedente penale, a contribuit activ la descoperirea infracțiunii în cadrul urmăririi

penale și în cadrul cercetării judecătorești, că nu au fost constatate circumstanțe

agravante și că are la întreținere un copil minor.

Instanța a neglijat solicitarea apărării privind aplicarea prevederilor art. 55

Cod penal, corectarea acesteia fiind posibilă și fără aplicarea pedepsei penale.

2016, apelul a fost respins, ca nefondat.

Instanța de apel a statuat că instanța de fond corect a încadrat juridic

acțiunile inculpatei și just i-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și cu suspendarea

condiționată a executării ei.

La stabilirea pedepsei, instanța de fond corect a ținut cont că inculpata nu are

antecedente penale, întreține un copil minor, a recunoscut vinovăția în comiterea

infracțiunii incriminate, precum și de gradul și caracterul pericolului social al

faptei comise, circumstanțe care au condiționat aplicarea prevederilor art. 90 Cod

penal, tipul și mărimea pedepsei stabilite fiind eficiente pentru atingerea scopului

legii.

Totodată, necătând că infracțiunea comisă de inculpată face parte din

categoria infracțiunilor mai puțin grave și că aceasta a comis pentru prima dată o

abatere de la lege, corectarea ei nu ar fi posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

Or, eventuala posibilitate de corectare a inculpatei, fără a fi sancționată penal,

rezultă din atitudinea vinovatei față de cele întâmplate, iar din materialele cauzei

nu rezultă că aceasta regretă fapta comisă, deși a recunoscut-o fiind conștientă de

puterea probelor administrate și verificate în cauza dată.

Mai mult, din argumentele apelului declarat se întrevede o nouă versiune a

inculpatei despre cele întâmplate, ce diferă de învinuirea adusă și motivele primirii

sumei bănești de la clientul său.

În același timp, art. 55 Cod penal prevede imperativ că persoana care a

săvârșit pentru prima dată o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, cu excepția

infracțiunii prevăzute la art. 326 Cod penal, iar în baza Legii 93 din 13.05.2016

publicată în Monitorul Oficial Nr. 163-168 - specificat art. 326 alin. (1) și (11) Cod

penal, poate fi liberată de răspundere penală și trasă la răspundere contravențională

în cazurile în care și-a recunoscut vina, a reparat prejudiciul cauzat prin infracțiune

și s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

Astfel, aplicarea prevederilor art. 55 Cod penal în privința inculpatei nu este

întemeiată, apelul declarat fiind nefondat.

casarea hotărârilor adoptate, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri,

prin care inculpata să fie liberată de răspundere penală și trasă la răspundere

contravențională, în conformitate cu dispozițiile art. 55 Cod penal.

Recurentul a invocat că apărarea a pledat asupra stabilirii inculpatei a unei

pedepse cu aplicarea prevederilor art. 55 Cod penal, or, acțiunile acesteia au avut

loc la data de 24.09.2013, până la operarea modificărilor la acest articol, iar

3

concluzia instanței de apel referitor la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 55 Cod

penal este vădit neîntemeiată și contrară legii.

Totodată, în cauzele penale nr. 4-1re-756/10 în privința lui Gamurari S. și nr.

1ra-378/13 în privința lui Butnari M. învinuiți de comiterea infracțiunii prevăzute

la art. 326 alin. (1) Cod penal, acestora le-au fost aplicate pedepse prin prisma art.

55 Cod penal.

Astfel, prin hotărârea adoptată, inculpata este supusă unui tratament

discriminatoriu în coraport cu alte persoane aflate în situații similare, iar instanța

de apel a omis să se expună asupra acestor argumente.

Or, norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine hotărârilor de

aplicare a aceleiași norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiție.

Prin urmare, fiind întrunite cerințele prevăzute la art. 55 Cod penal, inculpata

recunoscându-și vina și reparând prejudiciul cauzat prin infracțiune, corectarea

acesteia este posibilă fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 8) și 16)

Cod de procedură penală.

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1)

Cod de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art.

430 alin. (5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină

indicarea temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens.

Sub acest aspect se reține că recursul avocatului este fondat în drept și pe art.

427 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură penală, care prevede următoarele temeiuri

pentru recursul ordinar - nu au fost întrunite elementele infracțiunii sau instanța a

pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care

condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepția cazurilor reîncadrării juridice a

acțiunilor lui în baza unei legi mai blânde (pct. 5. din decizie).

Însă, în recursul respectiv, în pofida prevederilor enunțate, nu este specificat,

în raport cu relevanțele conținute în partea descriptivă a hotărârilor contestate, care

ar fi esența circumstanțelor că nu au fost întrunite elementele infracțiunii, că

instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru

care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepția cazurilor reîncadrării

juridice a acțiunilor lui în baza unei legi mai blânde, fiind omisă în totalitate

argumentarea ilegalității hotărârilor atacate în acest sens și indicarea unor concrete

erori de drept în aspectul vizat (pct. 5. din decizie).

4

Rezultă, că recursul ordinar nu îndeplinește cerințele legale de conținut, iar

instanța de recurs nu este competentă să completeze din oficiu recursul ordinar al

avocatului cu circumstanțe în fapt și în drept, care l-ar justifica, și să se expună,

apoi, asupra unor temeiuri neargumentate legal de recurent.

Or, conform art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, conform art. 427 alin. (2) Cod de procedură penală, în

recurs pot fi invocate doar acele temeiuri care au fost indicate și în apel.

În sensul vizat se reține că temeiurile prevăzute în art. 427 alin. (1) pct. 8)

Cod de procedură penală - nu au fost întrunite elementele infracțiunii sau instanța a

pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care

condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepția cazurilor reîncadrării juridice a

acțiunilor lui în baza unei legi mai blânde, nu au fost invocate de apărare și în apel,

deci nu au niciun suport juridic, fiind neîntemeiate, astfel (pct. 3. - 5. din decizie).

În al treilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6), 10) și 16) Cod de

procedură penală, hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a

repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv și în temeiul

când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, când s-

au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale, când norma de drept

aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a aceleiași norme

date anterior de către Curtea Supremă de Justiție.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar, în care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5.

din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2. și 4. din prezenta decizie, relevă în

mod concludent că instanțele de fond și de apel legal și întemeiat au constatat și

apreciat circumstanțele de fapt și de drept privind pedeapsa aplicată inculpatei, în

strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și prescripțiilor

de drept material, just și argumentat au ținut cont de prevederile art. 7, 61, 75, 90

Cod penal, art. 3641 alin. (8) Cod de procedură penală, conform căror la aplicarea

legii penale se ține cont de caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii

săvârșite, de persoana celui vinovat și de circumstanțele cauzei care atenuează ori

agravează răspunderea penală. Pedeapsa are drept scop restabilirea echității

sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni atât din partea condamnaților, cât și a altor persoane. Persoanei

recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă

în limitele și în strictă conformitate cu dispozițiile legii. La stabilirea categoriei și

termenului pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii

săvârșite, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenuează

răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării

5

vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei acestuia. Inculpatul care a

recunoscut săvârșirea faptelor indicate în rechizitoriu și a solicitat ca judecata să se

facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală beneficiază de

reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei

cu închisoare. La stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani

pentru infracțiunile săvârșite cu intenție, instanța de judecată, ținând cont de

circumstanțele cauzei și de persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu

este rațional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea

condiționată a executării pedepsei aplicate vinovatului.

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatei în corespundere cu prevederile legale (pct. 2. și 4. din decizie).

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua

motivele jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c.

Finlandei). Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de

a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de

părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat

că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu

poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument

(hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și

reproduse în pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în

care instanțele de fond și de apel au apreciat probele și circumstanțele cauzei în

latura pedepsei (pct. 5. din decizie).

Însă, pornind de la relevanțele art. 6 pct. 111), 27, 414 alin. (1) și (2) a

Codului de procedură penală, eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere

greșită a probelor, iar judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar

aprecierea sau reaprecierea probelor și circumstanțelor cauzei în latura pedepsei în

alt sens decât cel pe care îl propune avocatul este o competență și prerogativă

legală a acestor instanțe, care nu constituie un temei de drept separat din numărul

celor incluse în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel, invocarea acestei

chestiuni în recursul ordinar, la fel, este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursul de pe rol au constituit deja obiect de

examinare în instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în

acest sens (pct. 2. – 5. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor

6

pricinii care au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței

CtEDO, nu poate servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie

2007, pct. 20, cazul Bujnița c.Moldovei).

Cu referire la argumentul recurentului că în unele cauze similare persoanele

au fost liberate de răspundere penală și trase la răspundere contravențională în baza

art. 55 Cod penal, iar inculpatei i-ar fi fost încălcat dreptul de a nu fi discriminată

în aspectul vizat (pct. 5. din decizie), se reține că aplicarea prevederilor art. 55, 61,

75, 90 Cod penal, art. 3641 Cod de procedură penală, în cauza de pe rol, în mod

diferit de alte cauze penale, nu constituie în sine o eroare de drept, ci prezintă o

procedură de drept, expres prevăzută în dispozițiile normelor nominalizate, de

individualizare a pedepsei aplicate inculpaților de către instanța de judecată în

fiecare caz aparte.

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de

apel nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că

hotărârile atacate cuprind motivele pe care se întemeiază soluția, că s-au aplicat

inculpatei pedepse individualizate conform prevederilor legale, că norma de drept

aplicată în hotărârea atacată nu contravine unei hotărâri de aplicare a aceleiași

norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiție, și că recursul ordinar este

unul vădit neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul de pe rol este vădit neîntemeiat, el urmează a

fi declarat inadmisibil.

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocatul Anatolie Barbacar,

împotriva sentinței Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău din 25 februarie 2015 și

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 08 iulie 2016, în privința

inculpatei Scurtu Inga Xxxxxxxx, pe motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 14 iulie 2017.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

7