1ra-809/2017 — art. 179 alin. 1 CP

1ra-809/2017 — art. 179 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-809/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

16 mai 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco, Liliana Catan,

Ion Guzun,

a judecat în ședința de judecată, fără citarea părților la proces, recursurile

ordinare, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 07

decembrie 2016, declarate de partea vătămată Marian Vadim, de avocatul Valeriu

Dumitriu și inculpatul

Colța Andrei Xxxxx, născut la

xx xxxxxxx xxxx, originar și locuitor al s. Xxxxxxxxx, str.

x xxx x, r-nul Xxxxxxxx, cetățean al R. Moldova, fără

antecedente penale.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 31.03.2015 –17.08.2016,

instanța de apel: 29.09.2016 – 07.12.2016,

instanța de recurs: 29.03.2017 – 16.05.2017.

Asupra recursurilor menționate, Colegiul penal lărgit

C O N S T A T Ă :

învinuire a lui Colța Andrei în comiterea infracțiunii prevăzute de art. 179 alin. (1)

Cod penal, a fost încetat, din motiv că fapta constituie contravenție.

Colța Andrei a fost recunoscut vinovat de comiterea contravenției prevăzute

de art. 335 Cod contravențional.

Procesul penal de învinuire a lui Colța Andrei în comiterea contravenției

prevăzute de art. 335 Cod contravențional, a fost încetat în baza art. 441 alin. (1)

lit. b) Cod contravențional, în legătură cu expirarea termenilor prevăzute de art. 30

Cod contravențional, de aplicare a sancțiunii contravenționale.

1

Andrei, prezumând un drept al său asupra apartamentului nr. xx din str. Xxxxxx

Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, derivat din dreptul de beneficiere la spațiu locativ din

partea statului, în supoziția existenței obligației pozitive a statului și prezumția unei

pasivități a organelor publice locale în a-l asigura cu spațiu locativ în calitatea sa

de persoană forțată să abandoneze domiciliul său din zona de est a Republicii

Moldova, considerând prezente acțiunile concertate și ilegale ale lui Marian V. și

autoritățile administrației publice locale din mun. Chișinău în dobândirea de către

Marian V. a apartamentului nr. xx din str. str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x,

mun. Chișinău, prin încălcarea ordinii stabilite, în lipsa unui act administrativ al

autorității publice locale de repartizare sau a unui document executoriu care să

confere dreptul său de instalare în apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx

Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău, precum și în lipsa anulării drepturilor de

posesiune și beneficiere ale titularului Marian V. în apartamentul nr. xx din str.

Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău, în mod arbitrar a pătruns, s-a

instalat și a rămas în apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr.

xx/x, contrar voinței și cererii posesorului apartamentului Marian V., refuzând

titularului de posesiune să-l abandoneze.

Instanța a reținut că inculpatul nu a recunoscut vina, refuzând să dea

declarații în cadrul ședinței de judecată.

Totodată, vinovăția inculpatului este dovedită integral prin probele

administrate.

Astfel, partea vătămată a declarat că deține apartamentul cu două odăi din

str. str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, pe care l-a primit de la autorități în

baza ordinului „Mișcarea refugiaților”, ca fiind și el refugiat din Transnistria. În

acest apartament stătea nepotul său Certan C., care îl ajuta la efectuarea lucrărilor

de reparație precum instalarea ușilor, podelei. A cumpărat mobilă, pregătindu-se să

se mute acolo, însă nu a reușit, deoarece la 30.11.2014, în apartamentul respectiv a

intrat inculpatul, punând lacăt la ușă.

Martorul Certan C. a declarat, că în apartamentul respectiv locuise partea

vătămată Marian V., împreună cu soția, ulterior locuind el mai mult de un an de

zile. La 30.11.2014, a ieșit din apartament fără a încuia ușa deoarece lacătul era

stricat, iar când s-a întors în apartament se afla inculpatul și încă 2 persoane,

comunicându-i că va locui în apartamentul respectiv în baza unei decizii a unei

comisii de la primărie.

Potrivit răspunsului Primăriei mun. Chișinău, apartamentul aflat în litigiu i-a

fost repartizat conform ordinului de repartiție lui Marian V., iar alte persoane nu

pot pretinde la el, fapt confirmat și prin decizia Consiliului mun. Chișinău nr.

14/22 din 22.09.2009 și ordinul de repartiție nr. 013302 din 03.02.2010.

Conform extrasului din registrul bunurilor imobile, imobilul nr. xxx din bd.

Xxxxxx xxx Xxxxx x/x, mun. Chișinău, cu suprafața totală de 28,7 m2, aparține lui

Marian V., în temeiul contractului de vânzare cumpărare, transmitere – primire a

locuinței în proprietate privată nr. 112 din 19.01.1999.

La 28 ianuarie 2010, Marian V., conform deciziei Consiliului mun. Chișinău

nr. 14/22 din 22.09.2009, a întocmit declarația autentică nr. 368, prin care declară

pe propria răspundere că este de acord să transmită cu titlu gratuit fondului locativ

2

municipal apartamentul nr. 135, ce-i aparține cu drept de proprietate, situat în mun.

Chișinău, bd. Xxxxxx xxx Xxxxx x/x, cu condiția eliberării pe numele lui a

bonului de repartiție pe locuința nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr.

xx/x, mun. Chișinău.

La 03.02.2010, Primăria mun. Chișinău a eliberat în temeiul deciziei

Consiliului mun. Chișinău nr. 14/22 din 22.12.2009, dar și declarației autentice din

28.01.2010, ordinul de repartiție nr. 103302, pe numele lui Marian V. și membrii

familiei: soția Dolgan M., fiii Dolgan S. și Marian E., pentru instalarea în

apartamentul nr. xx din str. Xxxxx Xxxxx Xxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău.

Potrivit declarațiilor martorilor, Marian V. s-a instalat în acest apartament,

devenind astfel posesorul bunului imobil, executând unele lucrări de reparație,

concomitent locuind în acest imobil o perioadă de timp.

La 30.11.2014, Marian V., deși era posesorul legitim al imobilului,

dispunând de dreptul real de posesiune, nu o exercita fizic, dispunând într-o formă

discreționară și legitimă de transmiterea voită a ei, terțului.

În sensul protecției art. 8 CEDO, dar și în sensul incriminator, conform art.

179 Cod penal, domiciliul lui Marian V. l-ar reprezenta ap. xxx din Xxxxxx xxx

Xxxxx x/x, or acesta este domiciliul lui în sensul art. 8 din CEDO, art. 29 din

Constituție, în raport cu acesta stabilindu-se legătura durabilă în privința căruia nu

a dispus prin donație, asupra acestuia i s-a creat atașamentul deosebit, fiind

stabilită legătura indispensabilă între Marian V. și locuință, atașamentul fiind ca

pentru un bun al său, perceput fiind ca domiciliul său.

În raport cu apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x,

mun. Chișinău, în care, inculpatul a pătruns ilegal, rămânând ilegal și refuzând să-l

părăsească, sub pretextul existenței unei obligații pozitive a statului de a-l asigura

cu locuință, ca persoană intern deplasată forțat, Marian V. este titularul legitim al

posesiei, care este tulburată nelegitim prin acțiunile inculpatului.

Totodată, această faptă ilegală nu poate fi incriminată prin art. 179 Cod

penal, or apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun.

Chișinău, nu reprezintă domiciliul locuinței, dispunând de atributele dreptului real

de posesie, folosință, uz, uzufruct și abitație, fiind constatată lipsa legăturilor

durabile, care să identifice imobilul drept domiciliu în sensul protecției oferite de

art. 8 din CEDO.

Inculpatul a cunoscut existența posesorului apartamentului, însă a ignorat

dreptul acestuia, iar prin pătrundere și instalare a exercitat substituirea arbitrară de

posesiune.

În acțiunile inculpatului se identifică fapta contravențională de samavolnicie

și anume, exercitarea în mod arbitrar a unui drept efectiv sau presupus prin

încălcarea ordinii stabilite de legislație, fără a cauza vreo daună considerabilă

persoanei, astfel, acțiunile lui se încadrează în prevederile art. 335 Cod

contravențional.

a declarat apel, solicitând casarea sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin

care inculpatul să fie condamnat în baza art. 179 alin. (1) Cod penal, la amendă în

mărime de 300 unități convenționale.

3

Apelantul a invocat că instanța de fond nu a ținut cont de circumstanțele

faptice, și anume că apartamentul care face obiectul prezentului litigiu, a fost

repartizat victimei Marian V. conform deciziei Consiliului mun. Chișinău nr. 14/22

din 22.09.2009. La 03.02.2010, Primăria mun. Chișinău a eliberat în temeiul

deciziei Consiliului mun. Chișinău nr. 14/22 din 22.12.2009, ordinului de repartiție

nr. 013302, pe numele lui Marian V. și membrii familiei – soția Dolgan M. și fiii

Dolgan S. și Marian E. pentru instalarea în apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx

Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău.

Conform declarațiilor martorilor, Marian V. s-a instalat în acest apartament,

devenind astfel posesorul bunului imobil, executând unele lucrări de reparație,

concomitent locuind în acest imobil o perioadă de timp.

Articolul 29 din Constituția Republicii Moldova, garantează dreptul la

inviolabilitatea domiciliului, presupunând că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne

în domiciliul sau în reședința unei persoane fără consimțământul acesteia, decât în

cazurile prevăzute de lege. Incriminând violarea de domiciliu, legiuitorul a

asigurat, pe această cale, realizarea dreptului persoanei de a-și desfășura viața

personală la dorința sa, fără amestecul abuziv al reprezentanților organelor de stat

sau al altor persoane.

Noțiunea de domiciliu desemnează locul în care persoana își are locuința

stabilă, statornică sau principală, iar noțiunea de reședință indică atât sediul unei

autorități sau al unei persoane oficiale, cât și al unei persoane fizice, precum și

localitatea sau clădirea în care se află temporar sau permanent.

Latura obiectivă a infracțiunii se realizează prin două modalități, și anume:

prin pătrundere sau prin rămânere ilegală în domiciliul sau reședința persoanei.

Acțiunea de pătrundere presupune survolarea spațiului locativ, intrarea

ilegală a făptuitorului în domiciliul sau în reședința persoanei. A rămâne, înseamnă

a nu părăsi locul în care se află făptuitorul.

Latura subiectivă a infracțiunii se săvârșește cu intenție directă, făptuitorul

fiind conștient de caracterul ilegal al pătrunderii sau rămânerii, fără

consimțământul stăpânului, în domiciliul sau în reședința acestuia, încălcându-i

astfel libertatea.

Astfel, în sensul prevederilor art. 8 din CEDO, apartamentul nr. xx din str.

Xxxx Xxxxx Xxxxx nr. xx/x, constituie un domiciliu pentru Marian V., chiar dacă

acesta temporar nu locuiește, continua să dețină atributele dreptului real asupra

acestuia.

3.1. Avocatul Valeriu Dumitriu și inculpatul, la fel au declarat apel,

solicitând casarea sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care ultimul să fie

achitat, pe motiv că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

Apelanții au invocat, că între partea vătămată și inculpat există litigii civile,

privind anularea ordinului de repartiție eliberat lui Marian V. pe apartamentul nr.

xx, din str str. Xx Xx Xx nr. x/x, mun. Chișinău, evacuarea acestuia din imobil cât

și obligarea Primăriei mun. Chișinău și a Consiliului municipal Chișinău să-i

elibereze lui Colța A. bon de repartiție pentru apartamentul nr.xx din str. Xxxxx

Xxx Xxx nr. xx/x, mun. Chișinău, prin urmare relațiile acestora poartă un caracter

civil.

4

La fel, în cazul refuzului de a părăsi domiciliul la cererea victimei, este

necesară prezența făptuitorului în spațiul destinat domiciliului, să existe o cerere

categorică și expresă a victimei, adresată făptuitorului, de a părăsi domiciliul. Nu

prin răspunsul negativ, ci prin omisiunea făptuitorului de a părăsi locul unde este

indezirabil, se încalcă inviolabilitatea domiciliului.

Potrivit declarațiilor părții vătămate, aceasta nu era la fața locului și nu a

văzut cine a pătruns în apartamentul menționat și nu a cerut părăsirea încăperii,

prin urmare, nu se stabilește nici refuzul lui Colța A. de a elibera încăperea.

Învinuirea înaintată inculpatului nu coroborează cu circumstanțele de fapt

ale cauzei și cu ansamblul de probe administrate și cercetate în cadrul ședințelor de

judecată, inculpatul urmând a fi achitat.

decembrie 2016, apelul avocatului și inculpatului au fost respinse ca nefondate,

apelul procurorului a fost admis, casată integral sentința și pronunțată o nouă

hotărâre.

Colța Andrei a fost condamnat în baza art. 179 alin. (1) Cod penal la amendă

în mărime de 150 unități convenționale, adică 3000 lei.

Instanța de apel a constatat că la 30 noiembrie 2014, aproximativ orele

17.00, inculpatul Colța Andrei, având scopul de a pătrunde și a rămâne ilegal în

domiciliul lui Marian V., a pătruns în apartamentul nr. xx situat în mun. Chișinău,

str. X Xxxxx Xxxx nr. xx/x, care aparține cu drept de proprietate ultimului, și fără

consimțământul proprietarului, a rămas în apartamentul menționat până în prezent,

refuzând să-l părăsească.

Instanța de apel a reținut că inculpatul nu a recunoscut vina, a pledat pentru

admiterea apelului declarat și respingerea apelului acuzatorului de stat, însă a

refuzat să dea declarații.

Totodată, vina lui este dovedită prin mijloacele de probă administrate.

Astfel, partea vătămată Marian V. a declarat că, la moment locuiește în mun.

Chișinău, str. Xxxxx xxx Xxxxxx x/x, camera xxx, primită de la stat. Mai deține

și apartamentul nr. xx din str. str. Xxxx Xxxxx Xxxxxx nr. xx/x, pe care l-a

primit de la autorități în baza ordinului „Mișcarea refugiaților”, ca fiind și el

refugiat din Transnistria. Inițial, în acest apartament stătea nepotul său Certan C.,

care l-a ajutat la efectuarea lucrărilor de reparație, au instalat ușile, podeaua, a

cumpărat mobilă, pregătindu-se a se muta acolo. Însă nu a reușit pentru că la 30

noiembrie 2014 în apartament a intrat inculpatul, care a pus și un lacăt la ușă. A

doua zi, i-a deschis ușa inculpatul care i-a comunicat că are permisiunea primăriei

pentru a se instala acolo. Ulterior, a depus plângere la comisariatul de poliție. Până

la etapa actuală nu i s-a prezentat nici un act emis de autorități prin care s-ar fi

permis instalarea inculpatului în apartamentul său. Apartament din bd. Xxxxx xxx

Xxxxxx x/x l-a primit de la stat în anul 1992 și l-a privatizat în anul 2000. Apoi a

scris o declarație de refuz la notar pentru a putea primi apartamentul nr. xx din str.

Xx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x și s-a instalat acolo în anul 2005 cu a doua soție și

fiul său, locuind vreo șase luni. După, a rămas cu traiul acolo nepotul său Certan

C., cu condiția că va achita serviciile comunale.

Martorul Certan C. a relatat, că Marian V. locuiește în apartamentul nr. xx

din str. Xxxx Xxxxx Xxxxx nr. xx/x împreună cu soția, și el a locuit acolo mai

5

mult de un an de zile. Pe 30 noiembrie 2014, orele 16.00, a ieșit din apartament

fără a încuia ușa pentru că lacătul era stricat. Când s-a întors acasă, l-a văzut acolo

pe Colța A. cu încă două persoane. Inculpatul i-a spus că vrea să vorbească cu

Marian V. și să-l anunțe să vină dimineață pentru a avea o discuție între ei, după

care i-a permis doar să intre în apartament să-și ia haina. A doua zi, în jurul orei

10.00 dimineața, Colța A. încă se afla în apartament și acolo a venit și Marian V.

Au discutat, inculpatul spunându-i că el va locui în apartament în legătură cu o

decizie a unei comisii de la primărie. Peste vreo săptămână a mai încercat să intre

în apartament, însă inculpatul l-a oprit la scara blocului și nu i-a permis. Starea

apartamentului era bună, erau făcute lucrări de reparații, era mobilat, gata pentru a

locui, fapt ce se putea dovedi prin anumite bonuri de plată ce au rămas în

apartament, unde însă nu a mai avut acces de un an de zile.

Martorul Darie-Racu S. a declarat că locuiește în ap. xx din str. str. Xxxxxx

Xxxxxxx Xxxxx nr. xx/x, iar în ap. xx locuiește Marian V. Apartamentele din start

erau parțial reparate, dar ei au instalat uși, au făcut reparație în bucătărie și camera

de baie după care au început a locui acolo. La fel făcuse și Marian V., care se

mutase în acel apartament cu o doamnă. O dată însă, l-a văzut și pe Certan C. care

fuma în hol, comunicându-i că este vecinul ei. După ce s-a instalat inculpatul Colța

A. în apartamentul acesta, a schimbat ușa și lacătul de la ușa comună, apoi i-a dat

un set de chei și ei. Cunoaște despre lucrările de reparație efectuate de Marian V. în

apartament pentru că a invitat-o să-i arate ce a făcut. Când fusese inundat

apartamentul, de asemenea intrase și a văzut că era mobilat în salon, bucătărie,

erau instalate uși, teracotă, etc. După 30.11.2014 l-a întâlnit pe Marian V. la piață

și acesta i-a povestit ce s-a întâmplat și ce persoană s-a instalat în apartamentul său.

Potrivit răspunsului Primăriei mun. Chișinău, apartamentul aflat în litigiu i-a

fost repartizat conform ordinului de repartiție lui Marian V., iar alte careva

persoane nu pot pretinde la el.

Instanța de fond, incorect a calificat acțiunile inculpatului pe art. 335 Cod

contravențional, or, acțiunile lui urmează a fi încadrate în baza art. 179 alin. (1)

Cod penal, ca violarea de domiciliu, adică pătrunderea și rămânerea ilegală în

domiciliul unei persoane fără consimțământul acestuia, și refuzul de a-l părăsi la

cererea ei.

Obiectul juridic special al acestei infracțiunii îl formează relațiile sociale cu

privire la realizarea, în conformitate cu art. 29 din Constituție, a dreptului la

inviolabilitatea domiciliului.

Conform art. 6, pct. 11) Cod de procedură penală, prin domiciliu se înțelege

locuința sau construcția destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei

sau mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă

maritimă sau fluvială), precum și încăperile anexate nemijlocit la acestea,

constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc

de uz comun), orice teren privat, automobil, navă maritimă și fluvială privată,

birou.

Noțiunea de domiciliu implică nu ideea de imobil, luat în considerație în

materialitatea sa, ci ideea de loc în care o persoană își desfășoară viața personală.

6

Totodată, nu acțiunea asupra bunurilor sau chiar asupra persoanei victimei

lezează obiectul juridic ocrotit de legea penală, ci însăși prezența nedorită a

făptuitorului în locul ce constituie domiciliul victimei.

Latura obiectivă a infracțiunii include fapta prejudiciabilă care ia forma

acțiunii sau inacțiunii. Această acțiune sau inacțiune se prezintă sub oricare din

următoarele modalități, realizate în raport cu domiciliul: 1) pătrunderea ilegală,

fără consimțământul victimei, 2) rămânerea ilegală, fără consimțământul victimei,

3) refuzul de a-l părăsi, la cererea victimei, 4) perchezițiile sau cercetările ilegale.

Prin pătrundere ilegală se înțelege introducerea contrară legii, a făptuitorului cu

întreg corpul în spațiul în care victima își are domiciliu. Pentru existența

infracțiunii nu interesează modul și metodele folosite de făptuitor pentru a pătrunde

în domiciliul victimei (escaladare, înșelăciune etc.) și nici dacă pătrunderea are loc

pe față ori, pe ascuns.

Prin rămânere ilegală se are în vedere situația când rămânerea în continuare

în domiciliul victimei este indezirabilă pentru aceasta, dobândind astfel caracter

ilegal.

Infracțiunea de violare de domiciliu este o infracțiune formală și se

consideră consumată din momentul pătrunderii sau rămânerii ilegale în domiciliul

persoanei, fără consimțământul acesteia, refuzului de a părăsi domiciliul la cererea

persoanei, începerii efectuării perchezițiilor sau cercetărilor ilegale.

Latura subiectivă a infracțiunii se caracterizează prin intenție directă.

În conformitate cu art. 8 par. 1 din CtEDO, orice persoană are dreptul la

respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței

sale.

Noțiunea de „domiciliu”, în sensul art. 8 din CEDO, este locul unde o

persoană trăiește pe o bază stabilă, astfel încât orice cadru de viață poate constitui

un domiciliu. Conform art. 8 par. 1 din Convenție, cu excepția eventuală a caselor

de vacanță și a căminelor-ateliere sau alte locuințe temporare de lungă durată.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, conceptul de

„domiciliu” vizează nu doar spațiul legal ocupat sau dobândit, dar și orice alt

spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue.

În cauza Demades v/s Turcia (hotărârea din 21.07.2003), reclamantul a

invocat încălcarea inviolabilității unei case de vacanță pe care nu o mai utilizase de

mulți ani. În motivarea soluției, Curtea a considerat că noțiunea de „domiciliu”

trebuie să primească o interpretare extensivă și poate să includă și reședința

secundară sau casa de vacanță a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă

legături emoționale puternice cu acea casă.

În cauza Gillow v/s Regatul Unit (hotărârea din 24.11.1986), Curtea a

estimat că reclamanții, care aveau casa lor, dar care nu au locuit în această casă mai

mult de 19 ani, puteau să o considere efectiv conform articolului 8 drept domiciliul

lor. Aceasta s-a întâmplat, deoarece în pofida absenței lor de lungă durată, ei au

avut intenția de a reveni și au păstrat cu ea destule legături.

În cauza Niemetz v/s Germania (hotărârea din 16.12.1992), Curtea a decis că

biroul unui liber profesionist poate fi echivalat unui domiciliu. Datorită faptului că

putem desfășura acasă activități având legături cu o profesie sau cu un comerț, iar

în birou sau într-un local comercial, activități de ordin personal, poate fi dificil de

7

stabilit distincții exacte. Curtea a estimat că localurile profesionale ale

reclamantului meritau protecția oferită de articolul 8.

Astfel, potrivit deciziei Consiliului Municipal Chișinău nr. 14/22 din

22.12.2009 „cu privire la repartizarea apartamentelor în blocurile locative nr. 21/5

din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x din bd. Mircea cel Bătrîn, nr. 16 din

str. Igor Vieru s-a dispus repartizarea spațiului locativ în blocul locativ nr. xx/x din

str. str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x lui Marian V., atestat cu nr. 25 în lista

persoanelor intern deplasate (cu soția, fiul), apartamentul nr. xx de 2 camere,

suprafața locativă de 31,9 mp., cu excludere din liste; domiciliază în apartamentul

nr. 135 de 1 cameră cu suprafața locativă de 12,0 m.p., din bd. Xxxxx xxx Xxxxxx,

x/x proprietate privată. Marian V. va prezenta declarația notarială cu privire la

donarea ap. xxx din bd. Xxxxxx xxx Xxxxxx x/x cu titlu gratuit Primăriei.

Ordinul de repartiție nr. 013302 din 03.02.2010, atestă că în baza deciziei nr.

14/22 din 22.12.09, Marian V. are dreptul de a se instala pe adresa str. Xxxxxx

Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, apartament nr. xx cu 2 odăi.

Din conținutul declarației autentificată de notarul C. Pușcaș rezultă că,

Marian V. a declarat că este de acord să transmită cu titlu gratuit fondului locativ

municipal apartamentul nr. 135, ce-i aparține cu drept de proprietate, situat în mun.

Chișinău, bd. Xxxxx xxx Xxxxxxx x/x, cu condiția eliberării pe numele său a

bonului de repartiție pe locuința nr. xx de pe str. str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx

nr. xx/x, mun. Chișinău.

Potrivit extrasului din Registrul bunurilor imobile, imobilul nr. xxx din bd.

Xxxxxx xxx Xxxxxx nr. x/x, mun. Chișinău cu suprafața totală de 28,7 m.p.,

aparține lui Marian V., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, transmitere-

primire a locuinței în proprietate privată nr. 112 din 19 ianuarie 1999.

Prin cererea de chemare în judecată înaintată de Colța A. către Primăria

mun. Chișinău, Consiliul municipal Chișinău și Marian V., s-a solicitat anularea

pct. 1.20 din Decizia Consiliului Municipal Chișinău nr. 14/22 din 22.12.2009, cu

privire la repartizarea apartamentelor din blocul locativ din str. str. Xxxxxx

Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău, prin care a fost repartizat apartamentul

menționat lui Marian V. cu membrii familiei lui, cât și anularea bonului de

repartiție eliberat lui Marian V.

Prin încheierea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 02.12.2015, s-a

acceptat în procedura contenciosului administrativ cererea de chemare în judecată

depusă de Colța A. împotriva Primăriei mun. Chișinău, Consiliul municipal

Chișinău și Marian V. cu privire la contestarea actelor administrative.

Potrivit declarațiilor părții vătămate Marian V., dânsul s-a instalat în

apartamentul în litigiu, a efectuat lucrări de reparație. Inițial în acest apartament

stătea nepotul său care l-a ajutat la efectuarea lucrărilor de reparații, au instalat

ușile, podeaua, a cumpărat mobilă, pregătindu-se a se muta acolo, dar nu a reușit,

deoarece la 30.11.2014, în apartament a intrat inculpatul Colța A., despre acest

lucru aflând de la nepotul său Certan C. A doua zi, când s-a deplasat la apartament

i-a deschis ușa inculpatul care i-a comunicat că are permisiunea primăriei pentru a

se instala în apartament.

Declarațiile părții vătămate Marian V. coroborează cu declarațiile martorului

Certan C. că la 30.11.2014, când s-a întors acasă, l-a văzut acolo pe Colța A. și cu

8

încă două persoane. A doua zi, în jurul orelor 10.00 dimineața, Colța A. încă se

afla în apartament și a venit Marian V., au discutat, inculpatul spunându-i că va

locui în apartament în legătură cu o decizie a unei comisii de la Primărie. Peste

vreo săptămână a mai încercat să intre în apartament, însă Colța A. l-a oprit la

scara blocului și nu i-a permis accesul.

Veridicitatea declarațiilor părții vătămate Marian V. se confirmă și prin

declarațiile martorului Darie-Racu S. că, apartamentul nr. xx i-a fost repartizat lui

Marian V., însă pe parcurs a observat că în apartament locuiește Colța A., care a

schimbat ușa și lacătul de la ușa comună.

Din declarațiile martorilor Bîzgu A., Dorjeneac M., Caprianu A. și Bogdan

A. rezultă că în apartamentul în litigiu locuiește Colța A.

Din declarațiile părții vătămate Marian V. apreciate în coroborare cu

declarațiile martorilor Certan C., Bîzgu A., Dorjeneac M., Caprianu A. și Bogdan

A., dar și cu actele administrative anexate la materialele cauzei penale, rezultă că

inculpatul a pătruns și a rămas ilegal în apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx

Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, precum și a refuzat ilegal să elibereze apartamentul în

cauză. Or, în cadrul cercetării judecătorești s-a constatat că Marian V. este

proprietarul și posesorul legitim al acestui apartament, dânsul dispunând de

atributele dreptului real de posesie, folosință, uz, uzufruct și abitație.

Sunt nefondate concluziile instanței de fond că apartamentul nr. xx din str.

Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x nu reprezintă domiciliul lui Marian V., or,

instanța de fond a interpretat limitativ noțiunea de „domiciliu”, care este contrară

termenului de „domiciliu” reglementat la pct. 11, art. 6 Cod de procedură penală și

jurisprudența CEDO.

Astfel, apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x din

mun. Chișinău, reprezintă domiciliul părții vătămate Marian V., dânsul deținând

dreptul de proprietate și de posesie asupra acestuia, fapt confirmat prin decizia

Consiliului Municipal Chișinău nr. 14/22 din 22.12.2009, dar și prin ordinul de

repartiție nr. 013302, eliberat pe numele lui Marian V. și membrii familiei lui,

pentru instalarea în apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr.

xx/x, mun. Chișinău.

Probele prezentate de acuzare, demonstrează că fapta inculpatului de a

pătrunde și de a rămâne ilegal în apartamentul nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx

Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău, precum și refuzul eliberării lui, înglobează

modalitățile normative ale laturii obiective a infracțiunii de violare de domiciliu

prevăzută de art. 179 alin. (1) Cod penal, or, inculpatul la data instalării cunoștea

despre existența posesorului legitim al acestui apartament - Marian V., însă a

ignorat dreptul ultimului, iar prin pătrundere și instalare a exercitat substituirea

arbitrară de posesiune.

Totodată, anume inculpatul a înaintat cerere de chemare în judecată către

Primăria mun. Chișinău și Marian V. cu privire la anularea actului administrativ,

solicitând anularea pct. 1.20 din Decizia Consiliului Municipal Chișinău nr. 14/22

din 22.12.2009, cu privire la repartizarea apartamentelor din blocul locativ din str.

Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău, prin care a fost repartizat

apartamentul menționat lui Marian V. cu membrii familiei lui, cât și anularea

bonului de repartiție eliberat lui Marian V., ceea ce confirmă că inculpatul

9

cunoștea despre dreptul real de posesiune al părții vătămate asupra apartamentului

în litigiu.

Nu pot fi reținute nici aprecierea instanței de fond că acțiunea inculpatului a

fost ghidată de supoziția existenței unui drept de posesiune al său asupra unui

domiciliu, omisiunea statului de a-i asigura cu acest spațiu și prezumția

ilegalităților comise de autorități în acțiunea lor de atribuire a apartamentului nr. xx

din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău lui Marian V.,

corespunzător supoziția că el este îndreptățit să pătrundă intr-un apartament

prezumat liber, să rămână în el și să refuze să-l elibereze, deoarece instanța de fond

în susținerea acestei concluzii nu a făcut trimitere la careva probe pertinente și

concludente care să ateste supoziția inculpatului asupra existenței unui drept de

posesiune al său asupra apartamentului în litigiu, respectiv, afirmațiile instanței de

fond se apreciază ca fiind generale și evazive.

Mai mult, nu ține de competența inculpatului de a aprecia ca fiind ilegale

acțiunile autorităților de atribuire a apartamentului nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx

Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău lui Marian V., or, acest fapt ține de competența

unui organ abilitat, și anume a instanței de judecată, inculpatul sesizând în acest

sens instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată privind anularea

actelor administrative, însă la data înaintării acestei acțiuni civile, dânsul era deja

instalat în apartament și refuza să-l elibereze.

Sunt nefondate și lipsite de suport probatoriu și concluziile instanței de fond,

că inculpatul este îndreptățit să pătrundă intr-un apartament prezumat liber, să

rămână în el și să refuze să-l elibereze, or, la data pătrunderii și rămânerii ilegale a

inculpatului în apartamentul în litigiu, dânsul nu dispunea de nici un act

administrativ care să confirme dreptul acestuia, sau cel puțin, supoziția despre

dreptul de a se instala în acest apartament, dânsul cunoștea despre existența

posesorului legitim al apartamentului, deși a ignorat acest fapt, iar după cum a

reținut și însăși instanța de fond din declarațiile martorilor s-a constatat că partea

vătămată s-a instalat în acest apartament, devenind astfel posesorul bunului imobil,

executând unele lucrări de reparație, concomitent locuind în acest imobil o

perioadă de timp.

Argumentele apărării privind necesitatea achitării inculpatului, pe motiv că

nu s-a constatat existența faptei infracțiunii și anume că relațiile dintre partea

vătămată Marian V. și inculpat poartă un caracter civil, sunt nefondate. Or, prin

încheierea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 02.12.2015, s-a acceptat în

procedura contenciosului administrativ cererea de chemare în judecată, depusă de

Colța A. către Primăria mun. Chișinău, Consiliul municipal Chișinău și Marian V.,

cu privire la contestarea actelor administrative, însă acest fapt nu poate legitima

acțiunile infracționale ale inculpatului de pătrundere ilegală, rămânere ilegală și

refuzul ilegal al eliberării lui, or, dânsul la data comiterii acestor acțiuni cunoștea

despre existența posesorului legitim al apartamentului Marian V., însă a ignorat

dreptul acestuia, iar prin pătrundere și instalare în acest apartament a exercitat

substituirea arbitrară de posesiune.

Totodată, este neîntemeiată și poziția apărării că în conduita inculpatului

lipsește fapta infracțională, deoarece probele administrate de acuzare demonstrează

că acțiunile inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute

10

de art. 179 alin. (1) Cod penal, care s-au manifestat prin pătrunderea ilegală în

apartamentul nr. xx situat în mun. Chișinău, str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr.

xx/x, care aparține cu drept de proprietate lui Marian V., și fără consimțământul

proprietarului a rămas în apartamentul menționat până în prezent, refuzând să-l

părăsească.

La stabilirea pedepsei, instanța de apel a ținut cont de prevederile art. 7, 61 și

75 Cod penal, că inculpatul a comis o infracțiune ușoară, anterior nu a fost

condamnat, că nu au fost stabilite circumstanțe agravante și atenuante,

concluzionând că reeducarea și corectarea lui este posibilă prin aplicarea unei

pedepse sub formă de amendă.

hotărârilor adoptate, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri prin care

inculpatul să fie achitat, pe motiv că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

Recurentul a invocat, că domiciliul său permanent a fost și este apartamentul

din bd. Xxxxxx xxx Xxxxx x/x mun. Chișinău și niciodată domiciliul nu l-a avut

de fapt în ap. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău.

La 30.11.2014, în apartamentul nr.xx din str. str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx

nr. xx/x mun. Chișinău, nu locuia nimeni, lăcatul la ușă lipsea, acolo întrau și alte

persoane a străzii, astfel inculpatul prin acțiunile sale nu a violat careva domiciliu.

Nu a avut, nu are și nu va avea careva pretenții de gen penal, contravențional

sau civil față de inculpat.

Pe parcursul perioadei vizate, nu i-a cerut inculpatului să elibereze ap. xx din

str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x mun. Chișinău.

Personal i-a permis inculpatului să între și să locuiască în ap.xx din str.

Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău, însă fiul Marian E., fiind

împotrivă, l-a influențat să se adreseze la poliție cu plângere împotriva

inculpatului, fapt pentru care regretă mult.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 12) Cod

de procedură penală – faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greșită.

5.1. Avocatul Valeriu Dumitriu și inculpatul, la fel au declarat recurs

ordinar, în care solicită casarea hotărârilor adoptate, rejudecarea cauzei și

pronunțarea unei noi hotărâri prin care ultimul să fie achitat, pe motiv că nu s-a

constatat existența faptei infracțiunii.

Recurenții au invocat, că instanța de apel nu a motivat soluția adoptată și nu

a oferit răspunsuri la toate motivele apărării, motivarea soluției fiind expusă neclar.

Inculpatul a pătruns cu permisiunea părții vătămate în imobilul unde acesta

nu își avea domiciliul și nu locuia. Pentru aplicarea răspunderii în baza art. 179

alin. (1) Cod penal, era necesar ca ap. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr.

xx/x, mun. Chișinău, pe care victima îl deține în posesie, urma să fie identificat

drept domiciliul acestuia, în sensul art. 8 din CEDO, și art. 6 pct. 11 Cod de

procedură penală, or, fapta inculpatului nu conține toate elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 179 alin. (1) Cod penal, astfel încadrarea juridică a

faptei de către instanța de apel în baza acestei norme se consideră ilegală și

neîntemeiată.

Învinuirea înaintată inculpatului, s-a bazat anume pe violarea de domiciliu,

însă nu este clar care domiciliu, cel din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x

11

sau cel de pe bd. Xxxxxx xxx xxxxx x/x, unde victima s-a instalat cu traiul și își

are domiciliu permanent, în sensul art. 8 CEDO și art. 6 pct. 11 Cod de procedură

penală.

Argumentele apărări că inculpatul a intrat liber în apartament, nimeni nu i-

interzis și nimeni nu se afla în el, ușa de la intrare era deschisă, lacătul deteriorat,

apartamentul nu era folosit după destinație, fiind transformat într-o speluncă a

oamenilor străzii, au fost apreciate de instanța de apel ca o poziție de apărare.

Nu au fost prezentate probe care să ateste că inculpatul a pătruns anume în

domiciliul/ proprietatea lui Marian V., adică cele care i-au fost incriminate prin

actul de sesizare a instanței, și că partea vătămată i-a cerut inculpatului să

părăsească locuința.

Învinuirea înaintată inculpatului este neclară, iar fapta reținută nu

corespunde materialelor din dosar.

Acuzarea nu a prezentat probe care ar confirma prezența elementelor

caracteristice infracțiunii incriminate și că partea vătămată i-ar fi cerut inculpatului

să părăsească locuința.

Astfel, a avut loc încălcarea art. 6 par. 1 al CEDO, potrivit cărui orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță

independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei

oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Noțiunea de domiciliu, implică nu ideea de imobil, luat în considerație în

materialitatea sa, ci ideea de loc în care persoana își desfășoară viața personală.

Conform declarațiilor martorilor și părții vătămate atât la etapa urmăririi

penale, cât și în instanța de judecată, nici unul din ei nu a declarat că partea

vătămată a locuit în ap. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x sau își avea

domiciliul, or acesta i-a solicitat inculpatului să părăsească locuința.

Totodată, potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal, persoana se liberează de

răspundere penală dacă din ziua săvârșirii infracțiunii au expirat 2 ani de la

săvârșirea unei infracțiuni ușoare. Astfel, la caz a expirat prescripția pentru

tragerea la răspunderea penală.

Or, presupusa faptă pentru care inculpatul a fost condamnat a fost comisă la

30.11.2014 și din momentul săvârșirii presupusei infracțiuni la 30.11.2016,

expirase termenul de tragere la răspundere penală, urmând a fi aplicate în privința

inculpatului prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6), 8) și

12) Cod de procedură penală - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția, instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția

instanței, nu au fost întrunite elementele infracțiunii și faptei săvârșite i s-a dat o

încadrare juridică greșită.

argumentelor invocate, Colegiul penal lărgit concluzionează că acestea urmează a

fi respinse ca inadmisibile din următoarele considerente.

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de această instanță, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

12

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1)

Cod de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art.

430 alin. (5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină

indicarea temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens. Potrivit art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, eroare gravă

de fapt constituie stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin

neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea

conținutului acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a

probelor.

Sub acest aspect se reține că recursurile sunt fondate și pe temeiurile din art.

427 alin. (1) pct. 6), 12) Cod de procedură penală, că instanța a admis o eroare

gravă de fapt, care a afectat soluția instanței și că faptei săvârșite i s-a dat o

încadrare juridică greșită (pct. 5., 5.1. din decizie).

Însă, în recursurile respective, în pofida prevederilor enunțate, nu este

specificat, în raport cu relevanțele conținute în partea descriptivă a hotărârii

contestate, care ar fi esența erorilor concrete de drept și a circumstanțelor, că

instanța de apel ar fi admis o eroare gravă de fapt, raportată la exigențele art. 6 pct.

111) Cod de procedură penală, care ar fi afectat soluția instanței, că faptei săvârșite

i s-a dat o încadrare juridică greșită și care ar fi cea corectă în asemenea caz, fiind

omisă în totalitate și argumentarea ilegalității hotărârii atacate în acest sens (pct. 5.,

5.1. din decizie).

Circumstanțele enunțate denotă că recursurile declarate nu întrunesc

condițiile de conținut în partea vizată, iar instanța de recurs nu este competentă să

completeze din oficiu recursurile ordinare ale părții vătămate, avocatului și

inculpatului, cu circumstanțe în fapt și în drept, care le-ar justifica.

Or, conform prevederilor art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, conform art. 420 alin. (4), 427 alin. (2) Cod de procedură

penală, nu poate fi atacată cu recurs sentința în privința căreia partea vătămată nu a

folosit calea apelului. În recurs pot fi invocate doar acele temeiuri care au fost

indicate și în apel.

În sensul vizat se reține că argumentele specificate în recursul ordinar al

părții vătămate, nu au fost invocate și în apel, nefiind în genere utilizată de către

partea vătămată această cale de atac, deci nu au niciun suport juridic, fiind

neîntemeiate, astfel (pct. 3.- 5. din decizie).

În al treilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. și 6), 8) și 12) Cod de

procedură penală, hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a

repara erorile de drept comise de această instanță, inclusiv și în temeiul când

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, când instanța

a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția instanței, când nu au fost

întrunite elementele infracțiunii și când faptei săvârșite i s-a dat o încadrare

juridică greșită. Conform art. 6 pct. 11/1 Cod de procedură penală, eroare gravă de

fapt reprezintă stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin

13

neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea

conținutului acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a

probelor.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În sensul vizat și în raport cu circumstanțele invocate în recursurile ordinare,

în care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5., 5.1. din

decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârii

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 4. din prezenta decizie, relevă în mod

concludent că instanța de apel corect a constatat și apreciat circumstanțele de fapt

și de drept privind învinuirea înaintată inculpatului și încadrarea juridică justă a

acțiunilor infracționale ale acestuia, în strictă conformitate cu prevederile normelor

de procedură penală și prescripțiilor de drept material, prin prisma cumulului de

probe anexate la dosar, inclusiv declarațiile părții vătămate Marian V. că deține

ap. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x în baza deciziei Primăriei mun.

Chișinău și a ordinului de repartiție, dar în care la 30.11.2014 a intrat ilegal

inculpatul, a pus lacăt la ușă, inculpatul comunicându-i că are permisiunea

primăriei pentru a se instala acolo, astfel la 21.01.2015 a depus plângere la

comisariatul de poliție; declarațiile martorului Certan C. că la 30.11.2014 a ieșit

din apartamentul respectiv fără a încuia ușa și când s-a întors l-a găsit acolo pe

Colța A. cu încă două persoane, inculpatul i-a comunicat lui și lui Marian V. că va

locui aici în baza deciziei unei comisii din primărie, peste o săptămână a încercat

să intre în apartament, însă inculpatul l-a oprit la scara blocului și nu i-a permis

accesul; declarațiile martorului Darie-Racu S. că în ap. nr. xx locuia Marian V.,

care l-a reparat, a instalat ușile, însă de la un timp a observat că în apartament

locuiește inculpatul, care a schimbat ușa și lacătul de la ușa comună, apoi i-a dat un

set de chei și ei; declarațiile martorilor Bîzgu A., Dorjeneac M., Caprianu A. și

Bogdan A., că în apartamentul în litigiu locuiește Colța A.; răspunsul Primăriei

mun. Chișinău că apartamentul dat i-a fost repartizat conform ordinului de

repartiție lui Marian V., iar alte persoane nu pot pretinde la el, decizia Consiliului

Municipal Chișinău nr. 14/22 din 22.12.2009 „cu privire la repartizarea

apartamentelor în blocurile locative nr. xx/x din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx,

Xxxxxx xxx Xxxxx x/x, nr. 16 din str. Igor Vieru”, prin care s-a dispus

repartizarea spațiului locativ în blocul locativ nr. xx/x str. Xxxxxx Xxxxxxx

Xxxxxxx lui Marian V., atestat cu nr. 25 în lista persoanelor intern deplasate (cu

soția, fiul), ap. xx de 2 camere, suprafața locativă de 31,9 mp., cu excludere din

liste, care domiciliază în ap. xxx de 1 cameră, cu suprafața locativă de 12,0 m.p.,

din Xxxxxx xxx Xxxxx x/x, proprietate privată, Marian V. va prezenta declarația

notarială cu privire la donarea ap. xxx din Xxxxxx xxx Xxxxx x/x cu titlu gratuit

Primăriei; ordinul de repartiție nr. 013302 din 03.02.2010 că în baza deciziei nr.

14/22 din 22.12.2009, Marian V. are dreptul de a se instala pe adresa str. Xxxxxx

Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, ap. xx, cu 2 odăi; declarația autentificată de notarul

C. Pușcaș că Marian V. a declarat că este de acord să transmită cu titlu gratuit

fondului locativ municipal ap. 135, ce-i aparține cu drept de proprietate, situat în

mun. Chișinău, bd. Xxxxxx xxx Xxxxx x/x, cu condiția eliberării pe numele său a

14

bonului de repartiție pe locuința nr. xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr.

xx/x, mun. Chișinău; extrasul din Registrul bunurilor imobile că imobilul nr. 135

din bd. Xxxxxx xxx Xxxxx x/x, mun. Chișinău, cu suprafața totală de 28,7 m.p.,

aparține lui Marian V., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, transmitere-

primire a locuinței în proprietate privată nr. 112 din 19.01.1999; cererea de

chemare în judecată înaintată de Colța A. către Primăria mun. Chișinău, Consiliul

municipal Chișinău și Marian V. cu privire la anularea actului administrativ, prin

care s-a solicitat anularea pct. 1.20 din Decizia Consiliului Municipal Chișinău nr.

14/22 din 22.12.2009, cu privire la repartizarea apartamentelor din blocul locativ

din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr. xx/x, mun. Chișinău, prin care a fost

repartizat apartamentul menționat lui Marian V. cu membrii familiei lui și de a

anula bonul de repartiție eliberat lui Marian V.; încheierea Judecătoriei Centru,

mun. Chișinău din 02.12.2015, prin care s-a acceptat în procedura contenciosului

administrativ cererea de chemare în judecată depusă de Colța A., toate probele

fiind apreciate în conformitate cu prevederile art. 101 alin. (1) Cod de procedură

penală, din punct de vedere al pertinenței, concludenței, utilității, veridicității și

coroborării lor, instanța de apel argumentat și detailat pronunțându-se asupra

dovezilor și versiunilor apărării invocate în ședința instanței de apel, menționate și

în recursul ordinar, indicând motivele pentru care le-a respins (pct. 3., 4., 5.1. din

decizie), probele administrate pe caz demonstrând fără echivoc prezența în acțiunile

inculpatului a elementelor infracțiunii prevăzute la art. 179 alin. (1) Cod penal,

deoarece acesta a pătruns și a rămas ilegal în domiciliul părții vătămate fără

consimțământul acesteia, refuzând de a-l părăsi la cerere.

Or soluția instanței de apel coroborează atât cu legislația națională cât și cu

jurisprudența CtEDO.

Astfel, în sensul art. 6 pct. 11) Cod de procedură penală, prin domiciliu se

înțelege locuința destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau

mai multor persoane, apartament, noțiunea respectivă urmând să primească o

interpretare extensivă, putând să includă și reședința secundară. La fel, drept

domiciliu poate fi considerată și casa în care persoana nu locuiește o perioadă mare

de timp, însă în pofida absenței de lungă durată a avut intenția de a reveni și a

păstrat cu ea destule legături (hotărârea CtEDO din 21.07.2003, Demades c. Turciei, hotărârea

CtEDO din 24.11.1986, Gillow c. Regatul Unit).

În speță, este dovedit clar și cert că partea vătămată a obținut legal dreptul de

folosință și locuire permanentă în ap.xx din str. Xxxxxx Xxxxxxx Xxxxxxx nr.

xx/x, adică în temeiul deciziei Consiliului municipal Chișinău nr. 14/22 din

22.12.2009 și a ordinul de repartiție nr. 013302 din 03.02.2010, această locuință

constituind, astfel, domiciliul părții vătămate.

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua

motivele jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c.

Finlandei). Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de

15

a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de

părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat

că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu

poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument

( hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, se observă că recursurile declarate, potrivit argumentelor

invocate și reproduse în pct. 5., 5.1. din prezenta decizie, sunt întemeiate doar pe

critica modului în care instanța de apel a apreciat circumstanțele și probele cauzei.

Însă, pornind de la relevanțele art. 6 pct. 111, 27, 414 alin. (1) și (2), a

Codului de procedură penală, eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere

greșită a probelor, iar judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanței de apel privind doar aprecierea sau

reaprecierea probelor și circumstanțelor cauzei în alt sens decât cel pe care îl

propune partea vătămată și apărarea este o competență și prerogativă legală a

acestei instanțe, care nu constituie un temei de drept separat din numărul celor

incluse în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în

recursul ordinar, la fel, este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursurile de pe rol au constituit deja obiect

de examinare în instanța de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens

(pct. 4. – 5.1. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii

care au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO,

nu poate servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20,

cazul Bujnița versus Moldova).

Este de reținut că potrivit prevederilor art. 30, 60 alin. (1) lit. a), alin. (2) Cod

penal, persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârșirii

infracțiunii ușoare au expirat 2 ani. Prescripția curge din ziua săvârșirii infracțiunii

și până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată. Se consideră

infracțiune prelungită fapta săvârșită cu intenție unică, caracterizată prin două sau

mai multe acțiuni infracționale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în

ansamblu o infracțiune. Infracțiunea prelungită se consumă din momentul

săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni infracționale. Prescripția curge din ziua

săvârșirii infracțiunii și până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de

judecată.

În speță, acțiunile infracționale ale inculpatului privind rămânerea ilegală în

domiciliul părții vătămate fără consimțământul acesteia și refuzul de a-l părăsi la

cererea ultimului, constituie infracțiune prelungită, fapt confirmat prin probele

enunțate supra, cât și cererea părții vătămate din 21.01.2015 privind tragerea

inculpatului la răspunderea penală deoarece refuză să-i părăsească domiciliul sau,

rechizitoriul în care este indicat că inculpatul, la data întocmirii acestui act

procedural pe 27.03.2015, prelungea să rămână ilegal în domiciliul părții vătămate,

refuzând de a-l părăsi (v.1. f.d. 5, 130).

16

Astfel, odată ce pe caz nu există împrejurări dovedite că din momentul

săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni infracționale și până la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței de judecată ar fi expirat 2 ani, argumentul avocatului

și al inculpatului că: „...presupusa faptă a fost comisă la 30.11.2014, astfel că la

30.11.2016, expirase termenul de tragere la răspundere penală, urmând a fi

aplicate în privința acestuia prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal...” este

unul absolut neîntemeiat (pct. 5.1. din decizie).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că hotărârea contestată

conține motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, că instanța de apel nu

a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția instanței, că au fost întrunite

elementele infracțiunii, că faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică corectă, și

că recursurile ordinare sunt neîntemeiate.

Conform art. 435 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, judecând

recursul, instanța îl respinge ca inadmisibil, cu menținerea hotărârii atacate, în

cazul în care se constată că el este neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursurile de pe rol sunt neîntemeiate, ele urmează a

fi respinse ca inadmisibile, cu menținerea hotărârii atacate.

procedură penală, Colegiul penal lărgit,

D E C I D E :

Respinge ca inadmisibile recursurile ordinare declarate de partea vătămată

Marian Vadim, de avocatul Valeriu Dumitriu și de inculpatul Colța Andrei Xxxx

împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 07 decembrie

2016, cu menținerea hotărârii atacate.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 31 mai 2017.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

Liliana Catan

Ion Guzun

17