1ra-619/2017 — art. 186 alin. 2 lit. d CP

1ra-619/2017 — art. 186 alin. 2 lit. d CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-619/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

11 aprilie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco, Liliana Catan,

Ion Guzun,

a judecat în ședința de judecată, fără citarea părților la proces, recursul

ordinar împotriva sentinței Judecătoriei Botanica, mun. Chișinău, din 02 noiembrie

2015 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 16 martie 2016,

declarat de inculpatul

Cojocaru Vadim Xxxxxx, născut la

xx xxxxxxxxx xxxx, originar și locuitor al mun.

Xxxxxxxx, bd. Xxxxx xx, ap.xx, cetățean al R. Moldova,

fără antecedente penale.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 03.11.2014 – 02.11.2015,

instanța de apel: 08.12.2015 – 16.03.2016,

instanța de recurs: 10.02.2017 – 11.04.2017.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal lărgit,

C O N S T A T Ă :

Cojocaru Vadim a fost condamnat în baza art. 186 alin. (2) lit. d) Cod penal la 1 an

închisoare.

Conform art. 90 Cod penal, executarea pedepsei aplicate i-a fost suspendată

condiționat, pe un termen de probațiune de 1 an.

Cojocaru Vadim, având scopul sustragerii bunurilor altei persoane, aflându-se în

parcul de agrement din str. Trandafirilor, mun. Chișinău, folosindu-se de faptul că

nu este observat de nimeni, a sustras pe ascuns un telefon mobil de model

„Samsung GT – S7OE”, cu prețul de 2199 lei, în care activa cartela SIM cu nr.

1

xxxxxxxxx, ce aparținea lui Lozinschi S., cauzându-i acesteia o daună materială

considerabilă.

Instanța a reținut că inculpatul nu a recunoscut vina declarând că a mers în

parc împreună cu sora sa Cojocaru L., soția Cojocaru O. și fiicele Alina și

Anastasia, ultima fiind mică, aflându-se în cărucior. S-au oprit la un scaun pentru a

schimba scutecele copilului. A observat pe scaunul respectiv un telefon de culoare

neagră, în preajmă nefiind nici o geantă. Luând telefonul în mână, a observat că era

stins. Au stat în locul respectiv vreo 10 minute, dar nu s-a apropiat nimeni, punând

telefonul în cărucior și uitând de el. Peste vreo săptămână, aflându-se la spălătoria

auto, telefonul personal care costa 8000 lei, a căzut în apă și s-a stricat. Atunci și-a

amintit despre telefonul găsit, care corespundea încărcătorului de la propriul

telefon, începând astfel să-l folosească. Cartela care se afla în telefon a aruncat-o,

înlocuind-o cu a sa. Peste vreo 2 luni, a fost invitat la poliție, unde a povestit tot ce

s-a întâmplat, acolo făcând cunoștință și cu partea vătămată. Aceasta a declarat că

anterior și-a pierdut o brățară de aur și ulterior telefonul, însă soțului i-a spus că

telefonul i-a fost furat. Peste o săptămână a fost invitat din nou la poliție,

comunicându-i-se că partea vătămată nu mai este de acord cu versiunea că ar fi

uitat telefonul mobil pe scaun, susținând că i-a fost furat. Ulterior, a fost telefonat

de procuror pentru a se împăca cu partea vătămată, însă el nu a fost de acord,

deoarece nu furase niciun telefon. Nu a dus telefonul la poliție, pentru a-l preda ca

bun găsit, deoarece a uitat de el.

Totodată, vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii imputate este pe

deplin dovedită prin probele administrate.

Astfel, partea vătămată Lozinschi S. a declarat, că venise cu copilul de 6 ani

la distracții în mun. Chișinău. Aflându-se în parc, s-a așezat pe o bancă pentru a se

odihni. Peste o oră, a telefonat-o soțul spunându-i să îl aștepte la trecere. L-a sunat

pe fiul mai mare, comunicându-i că în curând se întorc acasă, după care la sigur a

pus telefonul în geantă. În acel moment, o mașină ieșea de pe teritoriul parcului, iar

copilul ei de 6 ani se uita prin binoclu. Ea s-a ridicat brusc pentru a opri copilul să

nu împiedice circulația mașinii, lăsând genata pe scaun. Când s-a întors, scaunul

era deja ocupat de o doamnă în etate și un copil, care imediat s-au ridicat și au

plecat. Când și-a dorit să facă o poză, a observat că telefonul lipsea, căutându-l

peste tot. A rugat pe cineva să îi permită să telefoneze la numărul ei de telefon, dar

acesta era deja închis. A întrebat-o și pe doamna în etate cu copilul, care se aflase

pe scaun, dacă nu a văzut telefonul ei, aceasta răspunzându-i că nu. În ziua

respectivă, pe banca alăturată se afla și inculpatul cu mai multe persoane, printre

care și copii. La procuratură inculpatul i-a propus să își schimbe declarațiile,

telefonând-o de nenumărate ori cu propunerea de a declara că a pierdut telefonul.

În acea zi telefonul nu era descărcat, deoarece vorbise puțin la telefon și îl

încărcase seara. În prezența inculpatului nu a spus că a pierdut telefonul.

Prejudiciul cauzat este considerabil pentru ea, așa cum are un venit lunar de 1500

lei.

Martorul Cojocaru L. a declarat că se afla în parc cu fratele Cojocaru V.,

cumnata Cojocaru O. și cei doi copii ai acestora. S-au oprit la un scaun pentru a

schimba scutecul copilului, iar pe scaunul respectiv se afla un telefon mobil,

nefiind nici o genată. S-au reținut în acel loc aproximativ 10 minute, timp în care

2

nu s-a apropiat nimeni pentru a întreba de telefon. În apropiere se afla foarte multă

lume, iar aproape de scaunul respectiv erau persoane care vindeau baloane și o

doamnă care desena. Inculpatul a pus telefonul în căruciorul copilului,

continuându-și plimbarea. La începutul lunii august, inculpatul la spălătoria auto a

scăpat telefonul personal jos, dându-l la reparație și începând a se folosi de

telefonul găsit.

Martorul Cojocaru O., a declarat că se afla cu soțul, cei doi copii ai lor și

Cojocaru L. în parc. Trebuia să schimbe scutecul copilului. Când s-au apropiat de

un scaun, soțul găsise pe el un telefon deconectat, pe scaun nefiind nici o geantă.

S-au reținut aproximativ 7-8 minute, însă nu s-a apropiat nimeni, ulterior

plimbându-se mai departe. Telefonul respectiv a stat deconectat vreo 2 luni.

Telefonul soțului se stricase, el începând a se folosi de cel găsit. La anchetator,

partea vătămată a declarat că a pierdut telefonul. Pe scaunele alăturate nu era

nimeni, în apropiere de scaune era lume.

Vina inculpatului se confirmă pe deplin și prin probele scrise precum

conținutul procesului verbal de examinare a descifrărilor și ordonanța de

recunoaștere și anexare a corpurilor delicte.

Prin acțiunile sale de a nu preda bunul pe care susține că l-a găsit, la

organele competente, de a arunca cartela SIM la gunoi, de a șterge pozele din

telefonul acesteia, inculpatul a acționat doar în scopul de a ascunde fapta și a se

eschiva de la răspundere.

Declarațiile martorilor Cojocaru L. și Cojocaru O., care sunt sora și respectiv

soția inculpatului, sunt apreciate critic, fiind părtinitoare, așa cum martorii sunt

persoane apropiate inculpatului, declarând în scopul dezvinovățirii acestuia.

Instanța a încadrat acțiunile inculpatului în baza art. 186 alin. (2) lit. d) Cod

penal, ca furt, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, săvârșită cu

cauzarea de daune în proporții considerabile.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont că inculpatul a comis o

infracțiune mai puțin gravă, că are la întreținere 2 copii, anterior nu a fost judecat,

că circumstanțe agravante și atenuante nu s-au stabilit, concluzionând că corectarea

și reeducarea lui este posibilă fără izolare de societate.

și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatul să fie achitat, pe motiv că nu

a comis infracțiunea.

Apelanta a indicat că instanța de fond a dat o apreciere subiectivă probelor.

Or, fiind audiată în calitate de parte vătămată, Lozinschi S. a declarat că la

06.07.2014, aflându-se în parc pe o bancă a pus telefonul mobil în geantă.

Însă, constatările acuzării precum că inculpatul, folosindu-se de faptul că nu

este observat de nimeni, a sustras pe ascuns, un telefon mobil de model „Samsung

GT-S7OE”, nu au suport probatoriu și contravin declarațiilor martorilor audiați la

faza urmăririi penale. Telefonul fiind găsit pe banca pe care probabil partea

vătămată l-a uitat, aceasta declarând că a pus telefonul mobil în geantă, ulterior

depistând că a dispărut.

La fel, martorul Lozinschi S. a declarat că în ziua de 06.07.2017 a fost

telefonat de partea vătămată, care i-a comunicat că telefonul care se afla în geantă a

fost sustras de către persoane necunoscute.

3

Art. 324 alin. (2) Cod civil, conține prevederi referitoare la bunul găsit și

anume, că cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau fostului

posesor, ori, dacă acesta nu poate fi identificat, să-l predea autorităților

administrației publice locale sau organului de poliție în care a fost găsit.

Însă, o persoană nu poate fi acuzată penal și condamnată pentru

neîndeplinirea unei obligații civile.

La pronunțarea unei sentințe de condamnare, instanța nu se poate baza pe

probabilități, pe simpli indici de vinovăție, ci doar pe convingerea că probele

reținute reflectă adevărul.

3.1. A declarat apel și inculpatul, solicitând casarea sentinței și pronunțarea

unei noi hotărâri, prin care să fie achitat, pe motiv că nu a comis infracțiunea.

Apelantul a menționat, că potrivit descifrărilor convorbirilor de la tel.

xxxxxxxxx ce aparține părții vătămate, aceasta a discutat cu soțul ei la orele

19.48.21, ultimul apel efectuându-l către feciorul ei la orele 19.49.41, aici

terminându-se apelurile deoarece telefonul se descărcase.

Cu toate că partea vătămată declarase că a încărcat seara telefonul și pe

parcursul zilei respective nu efectuase multe apeluri, potrivit descifrărilor

telefonice din 06.07.2014, aceasta efectuase o mulțime de apeluri, a ascultat

muzică și a făcut multe poze, descărcându-se astfel acumulatorul.

Când a găsit telefonul acesta era descărcat, iar când a început să-l folosească

îl încărca zilnic.

Instanța de fond nu a dat apreciere circumstanțelor, că ora dispariției

telefonului este apreciată ca fiind 20.00, însă adresarea la poliție a fost făcută abia

la 07.07.2014.

Astfel, nu există niciun furt, ci partea vătămată a uitat telefonul pe bancă

când a venit soțul acesteia și repede s-a urcat în mașină.

Nu corespunde adevărului faptul că copilul de 6 ani s-ar fi îndreptat spre o

mașină ieșind din parc și partea vătămată s-a dus după el, lăsând geanta pe bancă.

Nefiind stabilit nici la ce depărtare s-a dus, cât timp nu s-a aflat lângă bancă,

copilul de 6 ani nefiind audiat, instanța omițând să dea o apreciere acestor

circumstanțe.

Urma a fi dată o apreciere critică și faptului că la întoarcerea părții vătămate

la banca pe care a lăsat geanta, pe scaun se afla o doamnă în etate cu copilul,

ulterior mutându-se pe una din băncile libere din jur.

Nu a fost calculat intervalul de timp în care ar fi fost furat telefonul, pentru

a putea conchide că el, în scopul sustragerii împreună cu 3 martori, printre care și

fiica de 12 ani, folosindu-se de faptul că nu este observat de nimeni, a sustras pe

ascuns „doar” telefonul din geantă și nu a furat însăși geanta cu tot cu bani și alte

lucruri.

Partea vătămată a inventat această versiune deoarece soțul ar fi considerat-o

neordonată. Or, când s-a întâlnit prima dată cu partea vătămată la poliție aceasta a

menționat în fața anchetatorului că anterior a pierdut și o brățară din aur și pentru

ca soțul să nu-i spună nimic a declarat furtul telefonului din geantă. La fel,

anchetatorul o preîntâmpinase că având deja crima descoperită, va răspunde pentru

calomnie, hotărând astfel să rămână pe poziția că telefonul îi fusese furat.

4

Instanța nu a stabilit în ce interval s-a produs „furtul”, așa cum ei s-au oprit

la banca respectivă având la dispoziție timp să schimbe copilul de scutec, dar

partea vătămată unde era, dacă acolo nici genata acesteia nu era.

La fel, potrivit declarației părții vătămate, atunci când s-a apropiat înapoi de

banca pe care lăsase geanta, acolo se afla o doamnă în etate cu un copil și telefonul

nu mai era, însă nu este cert momentul când ar fi venit el cu familia sa, să stea pe

bancă pentru a schimba scutecul copilului și să și mai „fure” telefonul.

Astfel, toate descrierile conținute în sentință, nu sunt probate.

martie 2016, apelul avocatei Ecaterina Semenciuc a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a statuat că instanța de fond, corect a stabilit circumstanțele

de fapt și de drept și just a conchis că inculpatul a săvârșit anume infracțiunea

prevăzută de art. 186 alin. (2) lit. d) Cod penal – împrejurări constatate din

totalitatea de probe acumulate la cauza penală, fiind corect apreciate, respectându-

se prevederile art. 101 Cod de procedură penală, din punct de vedere al pertinenței,

concludenții, utilității și veridicității, iar toate în ansamblu – din punct de vedere al

coroborării lor.

Potrivit probelor administrate, reiese cert, că în urma acțiunilor inculpatului,

bunul ce aparține părții vătămate a fost trecut din posesia acesteia în posesia

inculpatului fără acordul și cunoștința părții vătămate, iar inculpatul l-a utilizat

în interes propriu, astfel încât acesta a fost trecut integral în stăpânirea inculpatului

contrar voinței și cunoștinței părții vătămate.

adoptate, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să fie

achitat, din motiv că acțiunile lui nu întrunesc elementele infracțiunii imputate.

Recurentul menționează că instanța de apel a respins apelul avocatei

Ecaterina Semenciuc, însă a lăsat fără examinare apelul inculpatului.

Astfel, instanța de apel nu a examinat apelul inculpatului și nu s-a pronunțat

asupra tuturor motivelor invocate în apelul avocatului.

Nu au fost întrunite elementele infracțiunii, fiind condamnat pentru o faptă

care nu este prevăzută de legea penală.

Potrivit probelor prezente la dosar, reiese că partea vătămată a făcut un

denunț calomnios cu bună știință, în scopul îndreptățirii sale față de soț.

Partea vătămată era obligată să sune la Poliție pentru a veni la fața locului,

dar nu a făcut-o, așa cum a depistat lipsa telefonului mobil abia când a ajuns acasă.

În cererea de apel, a făcut referire la descifrarea convorbirilor telefonice ale

părții vătămate cu soțul ei și cu feciorul, care se aflau acasă.

Instanțele de judecată nu au dat apreciere probei respective, însă anume

aceasta demonstrează că începând cu orele 19.44.41 au fost purtate convorbiri și

făcute poze, ceea ce a dus la descărcarea acumulatorului telefonului. Ultima

convorbire durase 147 secunde, cu feciorul, care se afla acasă, după aceasta

nemaifiind purtate alte convorbiri așa cum telefonul se descărcase, fiind lăsat pe

bancă la venirea soțului.

Sunt neveridice declarațiile părții vătămate precum că copilul de 6 ani s-ar fi

îndreptat spre o mașină care ieșea din parcare spre drum și ea a lăsat geanta pe

bancă.

5

În anexele 5-7 ale recursului, se observă parcarea, ieșirea din parcare și

băncile, care demonstrează că totul era foarte apropiat și pe banca de alături se afla

o doamnă care făcea tatuaj, astfel era imposibil de a pătrunde în geantă fără a fi

văzut de cineva și a fura doar telefonul, fără a lua și portmoneul cu bani.

Partea vătămată a denunțat calomnios că i-a fost furat telefonul când s-a dus

după copil, la fel și prezența doamnei în etate cu copilul care s-au așezat pe banca

respectivă este o născocire, deoarece dacă geanta întradevăr s-ar fi aflat pe bancă,

persoana în etate menționată nu s-ar fi așezat acolo, deoarece era clar că banca

respectivă era ocupată.

Instanțele nu au dat apreciere circumstanței că furtul respectiv este o

invenție a părții vătămate, așa cum aceasta a declarat în prezența lui, la poliție, că

anterior pierduse o brățară de aur și pentru ca soțul să nu-i spună că este

neordonată a spus că telefonul i-a fost furat, dar nu pierdut, altfel de unde ar fi știut

el despre dispariția brățării.

Hotărârile instanțelor se bazează doar pe declarațiile unui singur martor, care

a declarat că pe la orele 17.00 l-a telefonat soția, comunicându-i că îl așteaptă.

Însă, la faza urmării penale și în cadrul cercetării judecătorești nu s-au

contrapus descifrările convorbirilor telefonice pe ore și durata acestora. Or, potrivit

descifrărilor telefonice, soții Lozinschi nu au purtat convorbiri între orele 16.00 –

18.00, discutând la orele 18.01.29 - 102 secunde, la 18.04.03 – 163 secunde, la

18.19.36 – 93 secunde, la 18.27.20 – 34 secunde, urmând apoi încă 3 apeluri până

la 19.48.21 cu durata totală de 2 minute.

Astfel, declarațiile martorului respectiv și ale părții vătămate nu corespund

adevărului.

Instanțele de fond și de apel nu au întreprins toate măsurile pentru a constata

adevărul, deoarece instanța de judecată cercetează sub toate aspectele materialele

dosarului pentru aflarea adevărului, instanța având obligația să verifice, să

aprecieze conform legii și să decidă dacă probele confirmă sau nu învinuirea

imputată.

În drept, recursul este fondat pe temeiurile din art. 427 alin. (1) pct. 6), 8), 9)

Cod de procedură penală – instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor invocate, nu au fost întrunite elementele infracțiunii, inculpatul a fost

condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

argumentelor invocate, Colegiul penal lărgit concluzionează că acesta urmează a fi

admis din următoarele considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, hotărârile instanței

de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de această

instanță, inclusiv în temeiul când instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor invocate în apel, când hotărârea atacată nu cuprinde motive legale pe

care se întemeiază soluția.

Instanța de recurs doar verifică dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

Sub acest aspect, Colegiul penal lărgit atestă că instanța de apel a comis

următoarele erori de drept.

6

Potrivit art. 414 alin. (1) și (5), 415, 417 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură

penală, instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii

atacate în baza probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din

cauza penală, și în baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și se

pronunță asupra tuturor motivelor invocate în apel. Instanța de apel, judecând

cauza în ordine de apel, adoptă una din deciziile prevăzute la art. 415. Decizia

instanței de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au dus la

respingerea apelului, precum și motivele adoptării soluției date.

Conform jurisprudenței naționale, instanța de apel este obligată să se

pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în apel. Nepronunțarea instanței de apel

asupra tuturor motivelor invocate echivalează cu nerezolvarea fondului apelului și,

în acest caz, decizia urmează a fi casată, cu rejudecarea cauzei în apel, întrucât o

asemenea eroare judiciară nu poate fi corectată în instanța de recurs. În cazul în

care în aceeași cauză au fost declarate mai multe apeluri, fiecare dintre acestea

trebuie să primească o rezolvare proprie (Hotărârea Plenului CSJ a RM din 12.12.2005,

nr.22 Cu privire la practica judecării cauzelor penale în ordine de apel, pct. 14.7., 15).

Însă, instanța de apel, nu a respectat prescripțiile de drept nominalizate,

deoarece, conform descriptivului și dispozitivului deciziei atacate (pct. 4. din

decizie):

a) nu a rezolvat în genere apelul declarat de inculpat, neadoptând în acest

sens nici o soluție din cele prevăzute la art. 415 Cod de procedură penală (pct. 3.1., 4.

din decizie);

b) nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apelurile apărării și

repetate în recursul ordinar, inclusiv asupra celor reproduse la pct. 3., 3.1. și 5. din

prezenta decizie.

Circumstanțele expuse atestă în mod lucid că instanța de apel nu a judecat

cauza penală în condițiile legii, deoarece nu a soluționat în genere apelul

inculpatului, nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apelurile

apărării, a adoptat o hotărâre care nu cuprinde motive legale pe care se întemeiază

soluția, și că recursul de pe rol este întemeiat.

Conform art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, instanța de

recurs casează total hotărârea atacată și dispune rejudecarea cauzei de către

instanța de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către

instanța de recurs.

Dat fiind că încălcările normelor procedurale specificate, comise de către

instanța de apel, constituie erori de drept prescrise în art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod

de procedură penală și care nu pot fi corectate de către instanța de recurs, se

impune soluția admiterii recursului ordinar, casării totale a deciziei contestate, și

dispunerea rejudecării cauzei de către aceiași instanță de apel, în alt complet de

judecată.

La rejudecarea cauzei instanța de apel urmează să țină cont de împrejurările

expuse, să înlăture erorile menționate, să judece cauza în strictă conformitate cu

legea, să adopte o hotărâre legală și întemeiată.

procedură penală, Colegiul penal lărgit,

7

D E C I D E :

Admite recursul ordinar declarat de inculpatul Cojocaru Vadim Xxxxxx,

casează total decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 16 martie

2016, și dispune rejudecarea cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt complet

de judecată.

Decizia nu este susceptibilă de a fi atacată, pronunțată integral la 11 mai

2017.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

Liliana Catan

Ion Guzun

8