1ra-206/2017 — art. 27, 187 alin. 2 CP

1ra-206/2017 — art. 27, 187 alin. 2 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-206/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

01 februarie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar împotriva sentinței Judecătoriei Buiucani, mun.

Chișinău din 14 iulie 2016 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău

din 28 septembrie 2016, declarat de avocatul Eduard Gherman, în numele

inculpatului

Golimaz Gheorghe.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 24.06.2016 - 14.07.2016,

instanța de apel: 02.08.2016 - 28.09.2016,

instanța de recurs: 06.12.2016 - 01.02.2017.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal

C O N S T A T Ă :

cauza fiind examinată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală,

Golimaz Gheorghe a fost condamnat în baza art. 27, 187 alin. (2) lit. e), f), 81 Cod

penal la 3 ani și 4 luni închisoare, cu executare în penitenciar de tip semiînchis,

începând din 14 iulie 2016, deducându-se durata aflării în arest preventiv de la 22

mai 2016 până la 14 iulie 2016.

De la inculpat s-au încasat în beneficiul statului cheltuielile judiciare de 57

lei, iar corpurile delicte – geanta din material polimeric asemănător pielii, de

culoare gri în care se aflau 700 lei și actele personale pe numele lui Cozacenco S.,

au fost lăsate în proprietatea lui Cozacenco S.

Golimaz G., urmărind scopul sustragerii deschise a bunurilor altei persoane,

dându-și seama de caracterul prejudiciabil al acțiunilor sale, prevăzând urmările și

dorind în mod conștient survenirea lor, acționând cu intenție directă, prin acces

liber, a pătruns în scara blocului de locuit, unde a aplicat față de Cozacenco S.

violență nepericuloasă pentru viață și sănătate, încercând să-i sustragă în mod

deschis geanta de culoare gri din piele artificială la preț de 350 lei, în care se aflau

mijloace bănești în sumă de 700 lei și actele personale, însă din motive

1

independente de voința lui, nu a reușit din cauză că a fost reținut de vecinii din

bloc, astfel, punând partea vătămată Cozacenco S. în pericolul cauzării unui

prejudiciu material considerabil, în sumă totală de 1050 lei.

Instanța a reținut că inculpatul a recunoscut vina, solicitând judecarea cauzei

în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și a declarat că regretă

cele comise, a săvârșit faptele neavând bani pentru a merge la serviciu și a procura

produse alimentare.

Totodată, vinovăția inculpatului a fost dovedită și prin probele administrate,

inclusiv:

declarațiile părții vătămate Cozacenco S., că inculpatul a urmărit-o, din

moment ce ea a coborât din troleibuz, a intrat în urma ei în scara blocului, a

apucat-o de față și a început s-o lovească cu capul de perete, apoi a încercat să-i

smulgă din mână geanta în care se aflau 700 lei și actele personale, însă nu a reușit,

deoarece la strigătul ei de ajutor a intervenit Stoian A. și a reținut inculpatul;

declarațiile martorului Stoian A., că a auzit din scara nr. 1 a blocului un

strigăt de femeie. Imediat a intrat în scară și a văzut că inculpatul o agresa pe o

vecină, încercând să-i sustragă deschis din mână geanta.

Instanța a încadrat acțiunile inculpatului în baza art. 27, 187 alin. (2) lit. e),

f) Cod penal, ca tentativă de jaf, adică sustragerea deschisă a bunurilor altei

persoane, cu aplicarea violenței nepericuloase pentru viață, cu cauzarea de daune în

proporții considerabile, care din cauze independente de voința făptuitorului nu și-a

produs efectul.

La stabilirea pedepsei, instanța de judecată a ținut cont de prevederile art. 7,

61, 75 Cod penal, că inculpatului i-a fost incriminată tentativa de săvârșire a unei

infracțiuni grave, că anterior a comis infracțiuni similare, având antecedente penale

stinse, se caracterizează pozitiv, nu este încadrat în câmpul muncii, că circumstanțe

atenuante și agravante lipsesc, concluzionând că reeducarea și corectarea

inculpatului este posibilă cu aplicarea unei pedepse cu închisoare, pedeapsa

urmând a-i fi redusă cu o treime în temeiul art. 3641 alin. (8) Cod de procedură

penală și aplicată conform prevederilor art. 81 alin. (3) Cod penal, fiindu-i stabilită

în mărime de 3 ani și 4 luni închisoare.

pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatului să-i fie stabilită o pedeapsă

nonprivativă de libertate, cu aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal.

Apelantul a invocat că inculpatul a recunoscut integral vina și a solicitat ca

examinarea cauzei să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire

penală, s-a căit sincer de cele săvârșite și a promis să nu mai comită infracțiuni.

Instanța de fond eronat a constatat că inculpatul anterior a fost condamnat de

două ori și că careva circumstanțe atenuante la stabilirea pedepsei inculpatului nu

au fost stabilite, or acesta se caracterizează pozitiv, și fiind condamnat în anul

2004, antecedentele penale sunt stinse, iar a doua oară a fost achitat. Totodată,

recunoașterea vinovăției se consideră circumstanță atenuantă, existând suficiente

premise legale de a dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate

inculpatului.

2

Mai mult, acesta și-a cerut scuze de la partea vătămată, iar față de el nu au

fost înaintate careva pretenții de ordin material.

Or, ținând cont de persoana inculpatului, că nu are părinți și locuiește doar

cu fratele său, sancțiunea-i aplicată ar putea duce la consecințe contrare scopului

urmărit al pedepsei penale.

septembrie 2016, apelul a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că partea vătămată s-a pronunțat împotriva stabilirii

inculpatului a unei pedepse mai blândă, că pe caz nu au fost stabilite circumstanțe

atenuante și agravante, totodată, lipsind și temeiurile prevăzute de art. 53, 54 Cod

penal de liberare a inculpatului de răspundere penală.

Astfel, instanța de fond just și echitabil a concluzionat ca fiind rațională

aplicarea unei pedepse sub formă de închisoare, cu executare, ținând cont că

inculpatul și-a recunoscut vina integral și a manifestat căință sinceră, dar a comis o

infracțiune gravă, de caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite, de

influența pedepsei asupra reeducării și corectării acestuia, care anterior a fost

condamnat, limitele pedepsei corect fiind stabilite în temeiul art. 3641 alin. (8) Cod

de procedură penală, lipsind probe care să ateste că aplicarea pedepsei privative de

libertate nu ar duce la corectarea ultimului.

Totodată, din prevederile art. 90 Cod penal, rezultă că, instituția suspendării

condiționate a executării pedepsei aplicate vinovatului nu constituie o obligație a

instanței și nu trebuie privită ca un avantaj acordat de lege condamnaților, aceasta

fiind un mijloc preventiv de apărare socială care derivă din organizarea unei

politici penale adaptate la realitatea socială concretă.

Or, argumentele apărării că instanța de fond nu a ținut cont că inculpatul a

recunoscut integral vinovăția și a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, s-a căit sincer de fapta comisă și a promis

public pe viitor să nu mai săvârșească alte infracțiuni, sunt neîntemeiate, deoarece

aceste circumstanțe au fost luate în considerare la individualizarea pedepsei cu

aplicarea prevederilor art. 3641 alin. (8) Cod de procedură penală și art. 81 alin. (3)

Cod penal, pedeapsa fiindu-i stabilită corect în cadrul noilor limite de pedeapsă cu

închisoare - de la 3 ani și 4 luni la 3 ani și 7 luni.

Instanța de fond i-a aplicat inculpatului pedeapsa minimă și fără cea

complementară cu amendă, tocmai luând în considerare circumstanțele cauzei

favorabile inculpatului și anume că, are antecedentele penale stinse, la evidența

medicului narcolog și psihiatru nu se află și se caracterizează pozitiv la locul de

trai.

Mai mult, comiterea în prezent a infracțiunilor similare, cu o frecvență

sporită, fapt ce majorează gradul prejudiciabil al acestora, impune o reacție

adecvată a statului, în sensul atingerii scopurilor prevederilor art. 61 alin. (2) Cod

penal, or, o pedeapsă prea blândă generează dispreț față de ea și nu este suficientă

pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Pedeapsa sub formă de închisoare pe un termen de 3 ani și 4 luni, cu

executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis, este una pe măsură a-și atinge

3

scopul său de constrângere, reeducare, exemplaritate și înlăturare temporară a

inculpatului din societate, pentru a-și revizui atitudinea față de valorile sociale și

comportamentul față de membrii societătii, aceasta reflectând un echilibru între

gravitatea faptei prejudiciabile săvârșită și urmările ei.

În același timp, starea de fapt reținută și de drept apreciată de către instanța

de fond, concordă cu circumstanțele stabilite și probele administrate lipsind

temeiuri de a da o nouă apreciere acestora, instanța de apel fiind solidară cu

concluziile primei instanțe privind aprecierea probelor puse la baza sentinței de

condamnare, considerentele primei instanțe fiind motivate și argumentate din punct

de vedere al temeiniciei și legalității.

casarea hotărârilor adoptate și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatului

să-i fie stabilită o pedeapsă nonprivativă de libertate, cu aplicarea prevederilor art.

90 Cod penal.

Recurentul a invocat că inculpatului i-a fost stabilită pedeapsa sub formă de

închisoare doar pentru faptul că anterior a fost tras la răspundere penală de două

ori, fiind neglijat faptul că acesta a fost condamnat cu 12 ani în urmă, iar a doua

oară a fost achitat, la materialele cauzei lipsind copiile acestor sentințe, astfel,

nefiind acordată deplină eficiență prevederilor art. 111 alin. (3) Cod penal.

Or, nu poate fi vorba de comiterea în prezent a infracțiunilor similare, cu o

frecvență sporită, nefiind clar cum inculpatul ar fi putut prezenta alte ”probe care

ar atesta că aplicarea pedepsei privative de libertate nu ar duce la corectarea

acestuia”, el fiind caracterizat pozitiv de organul de poliție de la locul de trai.

Totodată, la stabilirea pedepsei urmează să se țină cont că inculpatul a

recunoscut vina, s-a căit sincer de cele săvârșite, a adus scuze publice părții

vătămate, nu are părinți, dorește să întemeieze o familie și să se angajeze la muncă.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 10) Cod

de procedură penală - s-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor

legale.

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) pct. 10) Cod de procedură penală, hotărârile

instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

instanțele de fond și de apel, inclusiv și în temeiul când s-au aplicat pedepse

individualizate contrar prevederilor legale.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar, în care nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5.

din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2. și 4. din prezenta decizie, relevă în

4

mod concludent că instanțele de fond și de apel legal și întemeiat au constatat și

apreciat circumstanțele de fapt și de drept privind pedeapsa aplicată inculpatului, în

strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și prescripțiilor

de drept material, just și argumentat a ținut cont de prevederile art. 61, 75, 81 alin.

(3) Cod penal, 3641 alin. (8) Cod de procedură penală, conform căror persoanei

recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă

în limitele și în strictă conformitate cu dispozițiile legii. Pedeapsa are drept scop

restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni atât din partea condamnaților, cât și a altor persoane.

La stabilirea categoriei și termenului pedepsei, instanța de judecată ține cont de

gravitatea infracțiunii săvârșite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de

circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influența

pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile

de viață ale familiei acestuia. Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracțiune nu

poate depăși trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la

articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru infracțiunea

consumată. Inculpatul care a recunoscut săvârșirea faptelor indicate în rechizitoriu

și a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de

urmărire penală beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă

prevăzute de lege în cazul pedepsei cu închisoare.

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpaților în corespundere cu prevederile legale (pct. 2., 4. din decizie).

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua

motivele jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c.

Finlandei). Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de

a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de

părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat

că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu

poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument

( hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și

reproduse în pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în

care instanțele au apreciat circumstanțele cauzei în latura pedepsei (pct. 5. din

decizie).

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2) a Codului de

procedură penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

5

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanței de apel privind doar aprecierea sau

reaprecierea circumstanțelor cauzei în latura pedepsei în alt sens decât cel pe care îl

propune avocatul este o competență și prerogativă legală a acestei instanțe, care nu

constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de

procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar la fel este

lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursul de pe rol au constituit obiect de

examinare în instanța de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens

(pct. 4. – 5. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii care

au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO, nu

poate servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul

Bujnița versus Moldova).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de

apel nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că s-au

aplicat inculpatului pedepse individualizate conform prevederilor legale, și că

recursul ordinar este unul vădit neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul de pe rol este vădit neîntemeiat, el urmează a

fi declarat inadmisibil.

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocatul Eduard Gherman,

împotriva sentinței Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău din 14 iulie 2016 și

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 28 septembrie 2016, în

privința inculpatului Golimaz Gheorghe, pe motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 22 februarie 2017.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

6