1ra-367/2015 — art. 187 alin. 2 lit. b, e, f CP

1ra-367/2015 — art. 187 alin. 2 lit. b, e, f CP (Curtea Supremă de Justiție, 2015)

Dosarul nr. 1ra-367/2015

C U R T E A S U P R E M Ă D E J U S T I Ț I E

D E C I Z I E

18 martie 2015 mun. Chișinău

Colegiul penal în următoarea componență:

Președinte – Gordilă Nicolae,

Judecători –Covalenco Elena, Diaconu Iurie,

a examinat admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de

avocatul, Chișca Maxim, în numele inculpatului Lîsov Serghei, prin care se solicită

casarea sentinței Judecătoriei Ciocana mun. Chișinău din 26 iunie 2014 și deciziei

Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 04 decembrie 2014, în cauza

penală privindu-l pe

Lîsov Serghei Petru, născut la 08 ianuarie 1982, originar

și domiciliat mun. Chișinău str. P. Zadnipru, 18/1 ap. 80

Termenul de examinare a cauzei:

A C O N S T A T AT:

S.P., a fost recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. b), e), f)

Cod penal, la 5 ani închisoare, în penitenciar de tip semiînchis, fără amendă.

Prin aceeași sentință a fost condamnat și Capațina Vladimir Veaceslav, în

privința căruia cauza nu se examinează.

comun și după o înțelegere prealabilă cu Lîsov S.P., aflându-se pe str. P.

Zadnipru 17, mun. Chișinău, avînd scopul sustragerii bunurilor altei persoane,

aplicînd lovituri cu pumnii și picioarele peste diferite părți ale corpului, în mod

deschis au sustras de la Călăraș Veaceslav Valentin, bani în sumă de 1300 lei,

brichetă la prețul de 7 lei, lănțișor și cruce din argint la prețul de 2000 lei,

cauzîndu-i astfel o daună considerabilă în sumă totală de 3307 lei.

Acțiunile inculpatului Lîsov S.P. au fost încadrate în baza art. 187 alin. (2) lit.

b), e), f) Cod penal, jaful, adică, sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane,

săvârșită de mai multe persoane, cu aplicarea violenței nepericuloase pentru viața și

sănătatea persoanei, cu cauzarea de daune în proporții considerabile.

inculpatului, prin care a solicitat casarea parțială a acesteia, cu pronunțarea unei

1

noi hotărîri, potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care inculpatul să

fie achitat.

În motivarea apelului apărătorul a menționat prezența dubiilor în ceea ce

privește vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii imputate, aprecierea

eronată a probelor administrate la caz, precum și lipsa probelor ce ar demonstra

vinovăția inculpatului în cele incriminate.

2014, a fost respins ca nefondat apelul declarat și menținută sentința.

În partea descriptivă a deciziei, instanța de apel a menționat că, la

examinarea cauzei respective s-a dat eficiență prevederilor art. 95, 101 și 394 Cod

de procedură penală, instanța cercetînd cauza multiaspectual, a dat apreciere

probelor prezentate prin prisma pertinenței, concludenții, coroborării lor și în

baza probelor acumulate just a reținut starea de fapt și de drept pe cauză, corect a

ajuns la concluzia privind vinovăția inculpatului Lîsov S.P. în săvîrșirea

infracțiunii prevăzute de art. 187 alin. (2) lit. b), e), f) Cod penal.

Instanța de apel a susținut considerentele instanței de fond, precum că la

comiterea jafului lui Călăraș V.V. a participat inculpatul Lîsov S.P., căruia i s-a

imputat sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane, săvîrșită de mai multe

persoane, cu aplicarea violenței nepericuloase pentru viața și sănătatea persoanei,

săvîrșită cu cauzarea de daune în proporții considerabile.

Acuzatorul a prezentat probe care confirmă latura subiectivă și latura

obiectivă a jafului, intenția la săvîrșirea infracțiunii de sustragere a bunurilor altei

persoane prin jaf. Conform probelor administrate și examinate în cadrul cercetării

judecătorești s-a dovedit intenția directă a inculpatului, că ultimul își dădea seama

că a săvîrșit o infracțiune în prezența victimei, care percepea caracterul acțiunilor

lui, dar a ignorat această circumstanță.

Deci, este cert faptul că inculpatul a acționat cu intenție determinată întru

însușirea ilicită a averii proprietarului și trecerea în sfera sa personală

patrimonială a acestor foloase, ultimul își dădea seama de caracterul prejudiciabil

al acțiunii, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit în mod conștient

survenirea acestor urmări.

Instanța a reținut, că drept motiv de comitere a jafului a servit cupiditatea

(profitul). In acest sens, pentru a deposeda partea vătămată de lucrurile sale, le-a

sustras în mod deschis bunurile acesteia.

La fel instanța a reținut, că în acțiunile inculpatului se conțin și semnele

agravante - aplicarea violenței nepericuloase pentru viața și sănătatea persoanei,

cauzarea părții vătămate a daunelor în proporții considerabile. Astfel, inculpatul a

cauzat intenționat leziuni corporale, care nu au avut drept urmare nici dereglarea

sănătății, nici pierderea capacității de muncă, ori aplicarea intenționată a

loviturilor sau săvârșirea altor acțiuni violente care au cauzat o durere fizică ce nu

a creat pericol pentru viața și sănătatea victimei.

2

Argumentul inculpatului, precum că nu a sustras bunurile de la partea

vătămată nu a fost luat în considerație de către instanța de apel, dat fiind faptul că

aceasta este versiunea lui de apărare fără careva suport probatoriu.

În acest context s-a menționat că în cadrul cercetării judecătorești s-a stabilit

cert, că aplicarea violenței de către inculpat a fost realizată pînă la consumarea

sustragerii bunurilor victimei, acțiunea dată fiind adiacentă din cadrul faptei

prejudiciabile și fiind săvîrșită în scopul de a asigura săvîrșirea acțiunii principale

de sustragere.

Considerentele primei instanțe în opinia instanței de apel fiind motivate și

argumentate din punct de vedere al temeiniciei și legalității, în mod just au dus la

soluția de condamnare a inculpatului.

În atare situație, este corectă concluzia primei instanțe privind determinarea

și constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile

săvârșite de inculpat și semnele componenței de infracțiune în baza articolului 187

alin. (2) lit. b), e) și f) Cod penal.

De asemenea, instanța de apel a constatat motivarea amplă și temeinică a

sentinței pronunțate cu privire la procesul de evaluare și apreciere a probelor

prezentate de părți în raport cu fapta reținută în sarcina inculpatului, astfel fiind

în corespundere cu exigențele articolului 6 din CEDO.

Potrivit jurisprudenței CEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. În cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările, care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de

apel/recurs eventual, o curte de apel poate, în principiu, să se mulțumească de a

relua motivele jurisdicției de primă instanță (Garcia Ruis contra Spaniei, Helle

contra Finlandei).

Prin urmare, instanța de apel a conchis precum că sânt nefondate motivele

invocate în apel.

către avocatul Chișca M., în numele inculpatului, prin care solicită casarea

acestora, cu dispunerea achitării inculpatului, invocînd argumente identice cu cele

invocate de apărător în cererea de apel.

penală, procurorul a depus referință privind opinia sa asupra recursului declarat,

solicitînd respingerea acestuia ca inadmisibil, deoarece recurentul invocă

dezacordul cu modalitatea de apreciere a probelor, însă această critică nu se

conține în temeiurile prevăzute de alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală.

materialele cauzei, Colegiul penal concluzionează inadmisibilitatea acestuia din

următoarele considerente.

3

Potrivit art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

examinînd admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărîrii

instanței de apel, fără citarea părților, în camera de consiliu, este în drept să decidă

asupra inadmisibilității acestuia în cazul în care constată că este vădit neîntemeiat.

Verificînd legalitatea sentinței contestate și temeinicia cerințelor formulate de

apelant în raport cu materialele cauzei penale, instanța de apel, în opinia

Colegiului, întemeiat a constatat că, vina inculpatului este dovedită prin:

declarațiile părții vătămate, martorilor Jechiu V.C., Rotari I.I., raportul de

expertiză medico-legală nr. 924/D din 23.04.2013, procesul-verbal de recunoaștere

a persoanei in 17.04.2013, procesul-verbal de confruntare din 16.05.2013,

procesele-verbale de recunoaștere a persoanei după fotografie din 20.04.2013 și

din 16.05.2013, procesul-verbal de confruntare din 30.09.2013.

Ca urmare, Colegiul constată că instanța de apel, în conformitate cu

prevederile art. 101 Cod de procedură penală, a examinat complet și obiectiv

probele administrate la dosar, verificându-le sub aspectul pertinenții și

concludenții, atât pe cele obținute în procesul urmăririi penale cât și în cadrul

ședințelor de judecată în instanța de fond și de apel, cât ale apărării atât și ale

acuzării, fapt ce face, ca concluzia despre vinovăția lui Lîsov S.P., de comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 187 alin. (2) lit. b), e), f) Cod penal, să fie justă și

întemeiată.

Analizînd textul recursului declarat, Colegiul constată că unul din argumente

invocate de către recurent este aprecierea eronată a probelor administrate la caz,

avînd drept consecință pronunțarea unei hotărîri greșite de condamnare.

La acest capitol, Colegiul menționează că eroarea gravă de fapt trebuie înțeleasă

în sensul atribuit de legislator în art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, și anume

stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin neluarea în

considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conținutului

acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a probelor.

Eroarea gravă de fapt trebuie să rezulte din situația dosarului, privită ca o stare de

fapt.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe

de o parte, să fi influențat asupra soluției cauzei, iar pe de altă parte, să fie vadită,

neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci

discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin

ignorarea unor aspecte evidente ce au avut drept consecință pronunțarea altei

soluții de cît cea pe care materialui probator o susține.

Verificînd probatoriul administrat în cauză prin prizma apărării în cauză, în

sensul că inculpatul nu este vinovat de comiterea infracțiunii de jaf și că a fost

comisă o gravă eroare de fapt, Colegiul o constată ca neîntemeiată.

Astfel, Colegiul consideră că, instanța de apel corect a concluzionat că, deși,

inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea faptei imputate, însă vinovăția lui și-

4

a găsit deplină confirmare prin cumulul de probe administrat la caz. Instanța de

apel a cercetat toate probele prezentate de părți, în conformitate cu prevederile art.

101 Cod de procedură penală, le-a dat o apreciere obiectivă din punct de vedere al

pertinenței, concludenții, utilității și veridicității probelor adunate în cauză și care

în ansamblul lor au confirmat vinovăția inculpatei. Temeiuri de a pune la îndoială

legalitatea și veridicitatea acestor probe nu s-au stabilit.

În opinia instanței de recurs, instanța de apel în motivarea soluției sale

întemeiat a statuat că: „Nu există temei pentru a da o nouă apreciere probelor, instanța

de apel fiind solidară cu concluziile primei instanțe, privind aprecierea probelor puse la

baza condamnării inculpatului...”.

Colegiul apreciază că situația de fapt a fost bine stabilită de instanța de fond

și de apel, în urma analizei coroborate a întregului ansamblu probator

administrat, încadrarea juridică dată faptelor este justă și corespunde situației de

fapt reținute, în mod corect apreciind că sunt îndeplinite în cauză condițiile

tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul infracțiunii ce i se reține

în sarcină.

Cu referire la argumentul invocat de către recurent privind nevinovăția

inculpatului de cele incriminate, Colegiul evidențiază concluzia justificată a

instanței de apel precum: „Susținerile, că inculpatul nu este vinovat, din punct de

vedere penal, de săvârșirea infracțiunii imputate nu echivalează cu achitarea acestuia,

devreme ce probele prezentate în sprijinul învinuirii, administrate și apreciate de prima

instanță - relevate în cuprinsul sentinței, verificate în ședința instanței de apel, dovedesc

cu certitudine săvârșirea infracțiunii respective de către inculpat. Astfel, această versiune

nu are acoperire probatorie, ce combate complet prin împrejurările stabilite și probele

administrate în cauză, fapt apreciat ca o tentativă de a evita răspunderea penală pentru

fapta săvârșită”.

Astfel, instanța de apel a procedat la o corectă încadrare în drept, a faptei

comise de către inculpat, care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute în art. 187 alin.(2) lit. lit.b), e), f) Cod Penal, jaful, adică, sustragerea

deschisă a bunurilor altei persoane, săvîrșită de mai multe persoane, cu aplicarea violenței

nepericuloase pentru viața și sănătatea persoanei și cu cauzarea de daune în proporții

considerabile, concluzionînd în mod justificat că, în acțiunile inculpatului sunt

prezente atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii imputate,

cât și a celei ce caracterizează latura subiectivă a acestei infracțiuni.

Totodată, Colegiul reține faptul că, argumentele invocate de recurent au fost

obiect de studiu la judecarea cauzei în instanța de apel, deoarece sunt identic

formulate în apel și recurs.

În consecință, se constată că, instanța de apel respectînd prevederile art. 417

alin.(1) pct.8) Cod de procedură penală, s-a pronunțat asupra tuturor motivelor

invocate în apel și a adoptat o hotărîre legală, întemeiată și motivată, de aceea,

Colegiul își însușește argumentele acestei instanțe, argumente fundamentate în

fapt și în drept, amplu prezentate în hotărîrea atacată, și apreciază că nu este

5

necesară reluarea acestora, constatîndu-se că la administrarea probelor nu au fost

încălcate drepturile și libertățile constituționale ale participanților la proces și

probele puse la baza hotărîrilor nu conțin erori procesuale ce ar putea influența

autenticitatea concluziilor.

Analizînd conținutului recursului declarat, Colegiul atestă faptul că deși

apărătorul a menționat ca temei pentru recurs pct. 6) și 8) alin.(1) art.427 Cod de

procedură penală, însă textul recursului nu cuprinde o careva motivare ori

argumentare din punct de vedere al temeiurilor stipulate.

La acest capitol, Colegiul atenționează că art. 427 are aliniate și subpuncte,

care concret stabilesc temeiurile pentru declararea recursului. Recurentul în

recursul declarat în partea dispozitivă a indicat alin. (1) pct. 6 al articolului

menționat, normă de drept ce prevede că hotărîrile instanței de apel pot fi supuse

recursului dacă instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor

invocate în apel sau hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta este

expus neclar, sau instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția

instanței. Astfel, acest punct conține 5 temeiuri care pot fi invocate în recurs, însă

recurentul nu a concretizat care din aceste temeiuri le pune la baza cererii de

recurs înaintate și prin ce se confirmă aceste temeiuri, iar alegerea din oficiu de

către instanța de recurs a temeiului din cele 5 menționate este inacceptabil.

Aceiași situație Colegiul o remarcă și la temeiul pentru recurs menționat de

recurent și prevăzut la pct. 8) alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală, unde este

stipulat că hotărîrea instanței de apel poate fi supusă recursului, atunci cînd nu au

fost întrunite elementele infracțiunii sau instanța a pronunțat o hotărîre de

condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub

învinuire, cu excepția cazurilor reîncadrării juridice a acțiunilor lui în baza unei

legi mai blînde. Astfel acest punct prevede 2 temeiuri, însă recurentul iarăși nu a

specificat care temei din cele două propuse, îl pune la baza recursului declarat.

În consecință, recurentul reducându-se doar la o simplă enumerare a

normelor de drept, nu a menționat care temeiuri prevăzute de punctele în cauză

au fost încălcate, nu a reflectat în ce constă problema de drept de importanță

generală ce persistă în cauză, care este eroarea comisă de instanța de apel ce ar

duce la casarea hotărârii.

În aceste condiții, Colegiul penal, consideră că n-a fost constatată prezența în

speța examinată a unei erori de drept, ce ar servi drept temei de implicare a

instanței de recurs în sensul casării hotărîrilor contestate.

Din considerentele expuse, Colegiul penal conchide că, la judecarea cauzei în

ordine de apel, instanța a respectat prevederile legale relevante prescrise de art.

414-419 Cod de procedură penală, ce impune inadmisibilitatea recursului ordinar

declarat de inculpat, ca fiind vădit neîntemeiat.

Colegiul penal,

6

D E C I D E:

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocatul, Chișca Maxim, în

numele inculpatului Lîsov Serghei, împotriva sentinței Judecătoriei Ciocana mun.

Chișinău din 26 iunie 2014 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău

din 04 decembrie 2014, în cauza penală privindu-l pe Lîsov Serghei Petru, ca fiind

vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată pronunțată integral la 08 aprilie 2015.

Președinte Gordilă Nicolae

Judecători Covalenco Elena

Diaconu Iurie

7