1ra-1631/2014 — art. 309-1 alin. 3 lit. c CP

1ra-1631/2014 — art. 309-1 alin. 3 lit. c CP (Curtea Supremă de Justiție, 2015)

Dosarul nr. 1ra-1631/2014

CC UU RR TT EE AA SS UU PP RR EE MM ĂĂ DD EE JJ UU SS TT II ȚȚ II EE

D E C I Z I E

16 decembrie 2014 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit în componența:

președinte – Nicolae Gordilă,

judecători – Ghenadie Nicolaev, Nadejda Toma, Petru Moraru și Iurie Bejenaru,

a judecat, fără participarea părților, recursurile ordinare declarate de procurorul în

procuratura de nivelul Curții de Apel Chișinău, Grigore Botnaru, de avocatul Grigore

Sarsaman în numele părții vătămate Vadim Iacovlev, de avocatul Mihail Conțescu în

numele inculpatului Adrian Gîncu și de inculpatul Oleg Cotorcea, prin care se solicită

casarea deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 12 iunie 2014, în cauza

penală privindu-i pe

Cotorcea Oleg Anatol, născut la 10 decembrie

1982, domiciliat în mun. Chișinău, str. Petru Zadnipru,

14/6;

Gîncu Adrian Ivan, născut la 23 iunie 1982,

originar din s. Voloave, r-nul Soroca și domiciliat în

mun. Chișinău, bd. Mircea cel Bătrîn 17/1, ap. 22.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 13.03.2010 - 29.04.2013;

Instanța de apel: 30.05.2013- 12.06.2014;

Instanța de recurs: 09.09.2014 - 16.12.2014.

Asupra recursurilor în cauză, în baza actelor din dosar, Colegiul lărgit

C O N S T A T Ă:

O. și Gîncu A. au fost achitați de învinuirea imputată în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod

penal, din motiv că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

Acțiunea civilă înaintată de către partea vătămată Iacovlev V. a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

faptul că, deținînd în baza ordinului M.A.I. nr. 48 EF din 08.02.2008, funcția de ofițeri

operativi a sectorului nr. 9 de poliție al CPs. Rîșcani, mun. Chișinău, fiind persoane cu

1

funcție de răspundere în baza art. 123 Cod penal, acționînd contrar prevederilor art. 3 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

art. 24 alin. (2) din Constituția Republicii Moldova, art. 1, 2, 12 pct. 1), 14 și 15 din

Legea cu privire la poliție, precum și a obligațiunilor funcționale conform cărora

trebuiau să-și desfășoare activitatea în baza respectării stricte a legilor, să protejeze viața,

sănătatea, drepturile și libertățile cetățenilor, să întreprindă măsuri pentru apărarea vieții,

sănătății, demnității și onoarei acestora, să nu supună pe nimeni la torturi și alte

tratamente inumane și degradante, acționînd cu titlu oficial de persoane ce reprezintă

Ministerul Afacerilor Interne, de comun acord și împreună, intenționat au comis acte de

tortură asupra cet. Iacovlev V. în următoarele circumstanțe.

La 09 mai 2008 în jurul orelor 2300 ofițerul operativ al sectorului nr. 9 de poliție al

CPs. Rîșcani, mun. Chișinău, Cotorcea O., împreună cu colegul său ofițerul operativ

superior Gîncu A., aflîndu-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu l-au reținut pe cet.

Iacovlev V. și l-au adus la sediul sectorului de poliție nr. 9 al CPs. Rîșcani, mun.

Chișinău, str. Socoleni 11, unde, urmărind scopul de a obține de la acesta informații și

mărturisiri cu privire la săvîrșirea unei infracțiuni comise la 08 aprilie 2008 asupra cet.

Șalaru V., i-au aplicat în mod intenționat multiple lovituri cu mîinile și picioarele peste

diferite părți ale corpului, provocîndu-i dureri și suferințe fizice puternice, după care 1-

au impus să scrie, din dictarea lor declarații de auto incriminare. În rezultatul violenței

fizice aplicate părții vătămate Iacovlev V., acestuia i-au fost cauzate, conform raportului

de expertiză medico-legală nr. 2332/D din 12 noiembrie 2009, vătămări corporale fără

cauzarea prejudiciului sănătății.

Pe baza stării de fapt expuse mai sus, inculpaților li s-a incriminat prin rechizitoriu

săvîrșirea infracțiunii prevăzute de art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal - tortură, adică

provocarea, în mod intenționat, a unei dureri și suferințe puternice fizice unei persoane,

cu scopul de a obține de la această persoană informații sau mărturisiri, săvîrșită de

două sau mai multe persoane.

art. 401 - 402 Cod de procedură penală, a fost atacată cu apeluri de către acuzatorul de

stat și avocatul Sarsaman Gr. în apărarea intereselor părții vătămate Iacovlev V..

3.1. Potrivit apelului declarat de procuror, apelantul a solicitat casarea sentinței,

rejudecarea cauzei cu pronunțarea unei noi hotărîri prin care Cotorcea O. și Gîncu A. să

fie condamnați în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal, la cîte 5 ani închisoare pentru

fiecare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis și cu privarea de dreptul

de a ocupa funcții sau de a exercita o anumită activitate în cadrul MAI pe un termen de 5

ani pentru fiecare și cu admiterea integrală a acțiunii civile înaintate de către partea

vătămată.

Apelantul a indicat că este cert convins de faptul că partea acuzării în cadrul

cercetării judecătorești a prezentat suficiente probe ce dovedesc indubitabil vinovăția

2

inculpaților de comiterea infracțiunii incriminate, iar instanța de fond eronat a dispus

achitarea acestora, din motiv că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

3.2. În apelul declarat de către avocatul Sarsaman G. în numele părții vătămate

Iacovlev V. s-a solicitat casarea sentinței, cu pronunțarea unei noi hotărîri, potrivit

modului stabilit pentru prima instanță, prin care Cotorcea O. și Gîncu A. să fie

condamnați în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal, fiindcă probele puse la baza

sentinței de achitare au fost examinate unilateral, superficial și tendențios, iar probele

prezentate în sprijinul învinuirii dovedesc vinovăția inculpaților în săvîrșirea infracțiunii

imputate, de asemenea apărătorul a solicitat admiterea acțiunii civile înaintate de partea

vătămată.

fost admise apelurile declarate de acuzatorul de stat și avocatul Sarsaman Gr., în

interesele părții vătămate Iacovlev V., a fost casată sentința și pronunțată o nouă

hotărîre, potrivit căreia Cotorcea O. și Gîncu A. au fost recunoscuți vinovați și

condamnați în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal (red. din 18.04.2002, red.

02.12.2011), la cîte 5 ani închisoare pentru fiecare, cu privarea de dreptul de a ocupa

funcții sau de a exercita o anumită activitate în organele de drept pe un termen de 3 ani

pentru fiecare, iar în temeiul art. 90 Cod penal, executarea pedepsei a fost suspendată

condiționat pe un termen de probă de 3 ani pentru fiecare.

Acțiunea civilă înaintată de partea vătămată Iacovlev V. a fost admisă, cu

dispunerea încasării de la Cotorcea O. și Gîncu A. în beneficiul părții vătămate a

prejudiciului moral în sumă de 10 000 lei de la fiecare.

imputabilă inculpaților Cotorcea O. și Gîncu A. prin rechizitoriu și-a găsit confirmarea la

judecarea cauzei în instanța de apel, reieșind din cumulul de probe administrate la caz.

De asemenea, instanța de apel a menționat că partea vătămată a depus mărturii

constante și detaliate, care coroborează cu probele prezentate în sprijinul învinuirii și,

per ansamblu, prezintă o dovadă incontestabilă a veridicității lor, servind temei legal

pentru constatarea torturii imputate inculpaților Cotorcea O. și Gîncu A..

În continuare, instanța a indicat că partea vătămată a fost reținută de inculpați într-o

modalitate ce contravine prevederilor art. 165-167 Cod de procedură penală, iar, ulterior,

adusă la secția de poliție a fost interogată, la fel, într-o modalitate ce contravine

prevederilor art. 104, 260, 273 Cod de procedură penală. Astfel, partea vătămată fiind

reținută și cercetată de inculpați, în perioada aflării în custodia poliției, a fost supusă

unui tratament inuman și degradant, însoțit de violențe fizice și psihice intense în

vederea obținerii unor informații sau mărturisiri referitoare la investigarea cazului penal,

acțiuni care în totalitatea lor cu scopul urmărit și metodele aplicate, constituie acte de

tortură în sensul art. 3 din CEDO.

Instanța de apel a mai remarcat tot aici și faptul că, nerecunoașterea vinovăției de

către inculpați nu echivalează cu achitarea acestora, dat fiind că probele prezentate în

3

sprijinul învinuirii, cercetare și verificate în ședințele instanței de apel, dovedesc

indubitabil participarea inculpaților la săvîrșirea infracțiunii incriminate, iar versiunea

părții apărării nu are acoperire probatorie și urmărește scopul evitării răspunderii penale.

Totodată, instanța de apel a reținut că acțiunile inculpaților urmează a fi încadrate

juridic în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal. Potrivit Legii pentru modificarea și

completarea unor acte legislative nr. 252 din 08.11.2012, în vigoare din 21.12.2012, art.

3091 Cod penal a fost abrogat, însă componența de infracțiune prevăzută la alin. (3) lit. c)

al acestui articol se regăsește în art. 166/1 alin. (4) Cod penal.

Așadar, instanța de apel, interpretînd prevederile din art. 8 și 10 Cod penal în raport

cu prevederile din art. 3091 alin. (3) lit. c) și art. 166/1 alin. (4) Cod penal, sub aspectele

acțiunii legii penale în timp și retroactivitatea acesteia, a considerat că acțiunile

inculpaților urmează a fi încadrate în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal (în redacția

Legii de pînă la data de 21 decembrie 2012).

La stabilirea pedepsei în privința inculpaților Gîncu A. și Cotorcea O., instanța de

apel ținînd cont de prevederile art. 7, 61. 75, 90 Cod penal, precum și de faptul că se

caracterizează pozitiv, pentru prima dată sînt atrași la răspundere penală, a ajuns la

concluzia că este rațional de a le aplica o pedeapsă cu suspendare condiționată a

executării acesteia pe un termen de 3 ani pentru fiecare.

În consecință, s-a specificat că la judecarea cauzei prima instanță adoptînd soluția

de achitare, nu a dat deplină eficiență probelor prezentate în sprijinul învinuirii, nu a

stabilit corect circumstanțele cauzei și nu a enunțat just temeiurile soluției adoptate cu

indicarea motivelor corespunzătoare.

stat, avocatul Sarsaman Gr. în numele părții vătămate Iacovlev V., avocatul Conțescu M.

în numele inculpatului Gîncu A. și de către inculpatul Cotorcea O..

6.1. Procurorul, în recursul declarat, solicită casarea deciziei instanței de apel în

latura stabilirii pedepsei, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărîri în această

parte, prin care Cotorcea O. și Gîncu A. să fie condamnați în baza art. 3091 alin. (3) lit. c)

Cod penal, la cîte 5 ani închisoare pentru fiecare, cu privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate în organele de drept pe un termen

de cîte 3 ani pentru fiecare și cu excluderea art. 90 Cod penal.

Astfel, partea acuzării opinează că instanța de apel eronat a aplicat în privința

inculpaților prevederile art. 90 Cod penal, individualizînd greșit pedeapsa.

Prin urmare, partea acuzării consideră că concluziile instanței de apel în această

parte sunt greșite și în contradicție cu probatoriul administrat la etapa urmăririi penale și

cercetării judiciare, neconforme scopului legii penale și principiului individualizării

răspunderii penale și pedepsei penale.

De asemenea, recurentul opinează că instanța de apel nu a ținut cont de gradul de

pericol social al infracțiunii comise și nu a luat în considerație faptul că inculpații au

săvîrșit o infracțiune gravă prevăzută de art. 309/1 alin. (3) lit. c) Cod penal, iar prin

4

acțiunile lor ilicite au prejudiciat imaginea instituției Ministerului Afacerilor Interne a

Republicii Moldova, inculpații vina imputată pe tot parcursul judecării cauzei nu și-au

recunoscut-o, paguba materială nu au restituit-o părții vătămate și pe calea corijării nu au

stat.

Drept urmare, recurentul consideră că pedeapsa stabilită de instanțe de apel în

privința inculpaților nu-și va atinge scopul de restabilire a echității sociale, corectarea și

corijarea condamnatului, precum și prevenirea de săvîrșire a noi infracțiuni, recuperarea

prejudiciului cauzat prin infracțiune, iar soluția instanței este pripită și neîntemeiată,

deoarece careva temeiuri pentru aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal în cauza dată

lipsesc.

În drept, recurentul își întemeiază recursul pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) și

10) Cod de procedură penală.

6.2. Avocatul Sarsaman Gr. în recursul ordinar declarat în numele părții vătămate

Iacovlev V., indicînd temeiul prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură

penală, solicită casarea deciziei instanței de apel în latura stabilirii pedepsei, rejudecarea

cauzei cu pronunțarea unei noi hotărîri în această parte, prin care Cotorcea O. și Gîncu

A. să fie condamnați în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal la cîte 5 ani închisoare

fiecare, cu admiterea integrală a acțiunii civile, din motiv că la soluționarea acțiunii

civile instanța de apel nu a apreciat corect cuantumul prejudiciului moral încasat de la

inculpați în beneficiul părții vătămate și nu a ținut cont de faptul că Iacovlev V. a fost

supus unor umilințe insuportabile, care pînă în prezent îi creează dureri sufletești

enorme.

6.3. Apărătorul Conțescu M. declarînd în numele inculpatului Gîncu A. recurs

ordinar, cu indicarea temeiurilor prevăzute de art. 427 alin. (1) pct. 6) și 8) Cod de

procedură penală și art. 6 și 13 din Convenția Europeană, solicită casarea deciziei

instanței de apel, cu menținerea sentinței primei instanțe prin care inculpații au fost

achitați.

În argumentarea celor solicitate, recurentul invocă că, din conținutul deciziei

contestate rezultă că instanța de apel, în cauza deferită judecății, nu a respectat aceste

prevederi legale, nu a făcut o analiză minuțioasă a probelor pe care s-a bazat instanța de

fond dispunînd achitarea inculpaților și nu s-a expus argumentat și clar asupra tuturor

motivelor invocate de partea apărării în cererea de apel. La fel, s-a menționat că instanța

de apel nu a soluționat fondul cauzei în modul prevăzut de lege, iar hotărîrea atacată nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția. Astfel, susținînd că dă o nouă apreciere

probelor din dosar, instanța de apel în general nu a indicat cărei anume probă, pusă la

baza sentinței de achitare, i s-a dat o nouă apreciere și de ce aprecierea probelor dată de

către instanța de fond este eronată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor din apel, și anume, nu s-a expus asupra motivelor părții apărării referitor la

aceea că martorii Iacovlev E. și Iacovlev V. nu puteau vedea pretinsele acțiuni de

maltratare în interiorul sectorului de poliție, că obstacolul consta în existența unui teren

5

îngrădit cu gard, existența unui divan lipit de peretele clădirii și păzirii teritoriului de un

cîine de rasă mare, lucru confirmat de martorul Cerbu D. și ambii inculpați, iar

materialul administrativ pe numele lui Iacovlev V. urma a fi exclus din probatoriu, ca

fiind obținut prin încălcarea dreptului la apărare, nu s-a ținut cont de declarațiile

medicului legist Capcelea V., care la întrebarea părții apărării dacă pe poze sunt leziuni

care nu coincid după aspect sau vechime cu leziunile descrie în raportul de expertiză, a

declarat că cîteva leziuni nu corespund după vechime, în deosebi cea din regiunea

auriculară.

Prin urmare, apărătorul consideră că prin toate omisiunile admise de instanța de

apel, inculpatului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din

Convenție.

Mai mult, recurentul a invocat că din probele acumulate de către partea apărării,

cert s-a constatat circumstanțe ce resping versiunea expusă în rechizitoriu precum că la

09 mai 2008 a fost aplicată tortura față de partea vătămată Iacovlev V., dat fiind că

acestuia nu i-au fost cauzate careva leziuni corporale, așa cum rezultă și din raportul de

expertiză medico-legală.

6.4. Inculpatul Cotorcea O. solicită casarea deciziei instanței de apel, cu menținerea

sentinței, din motiv că nu a comis infracțiunea incriminată iar instanța de apel, adoptînd

o hotărîre de condamnare în privința sa, nu a ținut cont de probele prezentate de partea

apărării, a încălcat dreptul inculpatului la prezumția nevinovăției și la un proces

echitabil.

Recurentul menționează că instanța de apel, la judecarea cauzei, a admis un viciu

fundamental care a afectat grav soluția adoptată, întrucît instanța nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor invocate în apel și nici nu a descris conținutul cerințelor înaintate de

inculpat în decizie, prezentîndu-se ca o instanță părtinitoare, acționînd în defavoarea

inculpaților.

După care, inculpatul a redat și a descris în textul recursului toate probele, care în

opinia sa nu au fost cercetate și apreciate la justa valoare de către instanța de apel,

concluzionînd asupra faptului că la 09 mai 2008 nu a fost aplicată tortura față de partea

vătămată Iacovlev V., prin urmare instanța a adoptat o hotărîre de condamnare contrar

prevederilor art. 275 și 384 din Codul de procedură penală.

Inculpatul opinează că faptele expuse și menționate ca probe materiale de către

partea apărării în instanța de fond și în instanța de apel au fost total ignorate de instanțele

judecătorești fiind grav încălcat principiul prezumției nevinovăției a subsemnatului. Iar

aprecierea unilaterală a probelor acuzării s-a manifestat ca un viciu fundamental care a

influențat soluția instanței de apel. Admiterea la examinarea probelor materiale, anexate

la prezentul caz, cu certitudine demonstrează lipsa faptei și lipsa elementelor constitutive

ale infracțiunii imputate inculpatului. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale

în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă

și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și

6

obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie

penală îndreptate împotriva sa, iar instanța de apel a încălcat dreptul fundamental al

recurentului la judecarea echitabilă a cauzei penale în privința sa.

În drept, recurentul își întemeiază recursul pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) și

10) Cod de procedură penală.

apărătorul Cerga I., acționînd în numele inculpatului Cotorcea O. a depus referință

privind opinia sa asupra recursurilor declarate de către procuror și partea vătămată,

menționînd că recursurile acestora urmează a fi respinse, ca inadmisibile, din motivele

expuse în textul recursului inculpatului Cotorcea O..

ajunge la concluzia că recursurile declarate de avocatul Conțescu M. în numele

inculpatului Gîncu A. și de inculpatul Cotorcea O. urmează a fi respinse, ca inadmisibile,

iar recursurile ordinare declarate de procurorul în procuratura de nivelul Curții de Apel

Chișinău, Botnaru Gr. și de avocatul Sarsaman Gr. în numele părții vătămate Iacovlev

V., urmează a fi admise, cu casarea deciziei instanței de apel, rejudecarea cauzei și

pronunțarea unei noi hotărîri, pentru următoarele considerente.

Pornind de la faptul că în cauza deferită judecății există patru recursuri, și anume,

cele declarate de acuzatorul de stat și partea vătămată și cele declarate de inculpatul

Cotorcea O. și avocatul Conțescu M. în numele inculpatului Gîncu A., instanța de recurs

se va referi prioritar asupra recursurilor declarate de partea acuzării așa cum este

prevăzut în legea procesual-penală și apoi se va expune și asupra celor declarate de

partea apărării, relevînd în partea descriptivă a prezentei decizii următoarele argumente

cu privire la concluzia adoptată pe marginea acestora.

8.1. Așadar, începînd cu expunerea argumentelor privitor la soluția de admitere a

recursurilor ordinare declarate de acuzatorul de stat și partea vătămată, se reține că

potrivit prevederilor art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, judecînd

recursul instanța este în drept să admită recursul, cu casarea totală a hotărîrii atacate și cu

pronunțarea unei noi hotărîri, în cazul în care nu se agravează situația condamnatului.

Or, instanța de recurs poate să intervină în soluția instanței de apel, inclusiv și să o

caseze, atunci cînd se constată comiterea unei erori de drept, care a dus la adoptarea unei

hotărîri ilegale, totodată, instanța de recurs verifică dacă s-a aplicat corect legea la

faptele reținute prin hotărîrile atacate și dacă aceste fapte au fost constatate cu

respectarea dispozițiilor de drept formal și material.

Prin urmare, Colegiul lărgit menționează că declanșînd o continuare a judecării

cauzei în fond, apelul este o cale de atac sub aspect de fapt și de drept, întrucît odată

exercitat produce un efect devolutiv complet în sensul că provoacă un control integral

atît în fapt, cît și în drept în privința persoanelor care l-au declarat.

De asemenea, se reține că conform art. 414 Cod de procedură penală, instanța de

apel judecînd apelul, este obligată să verifice legalitatea și temeinicia hotărîrii atacate pe

7

baza probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din dosar și oricăror

probe noi prezentate instanței de apel sau cercetează suplimentar probele administrate de

instanța de fond. Instanța de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosar, fiind

obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în apel. Potrivit art. 417 alin.

(1) pct. 8) Cod de procedură penală, decizia instanței de apel trebuie să cuprindă

temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea

apelurilor, precum și motivele adoptării soluției respective.

În susținerea acestei poziții, călăuzitoare sunt și prevederile din pct. 14.7 a Hotărîrii

Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.22 din 12.12.2005 cu privire

la practica judecării cauzelor penale în ordine de apel //Buletinul Curții Supreme de

Justiție a Republicii Moldova 7/10, 2006, cu modificările și completările ulterioare, unde

este stipulat că, în sensul cerințelor art. 414 Cod de procedură penală, chestiunile de fapt

asupra cărora s-a pronunțat ori trebuia să se pronunțe prima instanță și care, prin apel, se

transmit instanței de apel sînt următoarele: dacă fapta reținută ori numai imputată a fost

săvîrșită ori nu, dacă fapta a fost comisă de inculpat și, dacă da, în ce împrejurări a fost

comisă, în ce constă participația, contribuția materială a fiecărui participant, dacă există

circumstanțe atenuante și agravante, dacă probele corect au fost apreciate, dacă toate în

ansamblu au fost apreciate de prima instanță prin prisma cumulului de probe anexate la

dosar, în conformitate cu art. 101 Cod de procedură penală.

În ce privește chestiunile de drept pe care le poate soluționa instanța de apel,

acestea sînt: dacă fapta întrunește elementele infracțiunii, dacă infracțiunea a fost corect

calificată, dacă pedeapsa a fost individualizată și aplicată just, dacă normele de drept

procesual sau penal, au fost corect aplicate. În cazul în care se constată încălcări ale

prevederilor legale referitoare la chestiunile menționate, hotărîrea instanței de fond

urmează a fi desființată, cu rejudecarea cauzei.

Or, statuînd asupra principiului respectării normelor de drept menționate, Colegiul

lărgit constată că, instanța de apel la adoptarea deciziei de admitere a apelurilor

declarate, cu casarea sentinței și pronunțarea unei noi soluții, care a fost expusă pe larg

în punctul 4) din prezenta decizie, nu a respectat întocmai prevederile legale enunțate

supra, ignorînd exigențele legii penale și procesual-penale în aspectul individualizării

pedepsei.

Revenind la textul recursului declarat de procuror și avocatul părții vătămate,

Colegiul lărgit reține că recurenții invocă drept temei de declarare a acestora prevederile

art. 427 alin. (1) pct. 6) și 10) Cod de procedură penală, și anume se menționează că,

prin decizia instanței de apel nu s-a dat răspuns la toate argumentele invocate în apelul

procurorului, hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția,

motivarea soluției contrazice dispozitivului hotărîrii și acesta este expus neclar, instanța

a individualizat greșit pedeapsa aplicată inculpaților.

În esență, partea acuzării critică decizia instanței de apel privitor la aplicarea în

privința inculpaților a prevederilor art. 90 Cod penal, din considerentul că concluziile

8

instanței de apel în această parte sunt greșite și în contradicție cu probatoriul administrat

la etapa urmăririi penale și cercetării judiciare, neconforme scopului legii penale și

principiului individualizării răspunderii penale și pedepsei penale.

La fel, recurentul opinează că instanța de apel nu a ținut cont de gradul de pericol

social al infracțiunii comise de inculpați și nu a luat în considerație faptul că aceștia au

săvîrșit o infracțiune gravă prevăzută de art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal, iar prin

acțiunile lor ilicite au prejudiciat imaginea instituției în care activau.

Subsidiar celor deja menționate, se constată că apărătorul părții vătămate mai

invocă în recursul declarat că acțiunea civilă în cauză a fost soluționată eronat de către

instanța de apel iar cuantumul despăgubirilor cuvenite părții vătămate a fost diminuat

esențial.

În atare circumstanțe, avînd în vedere că autorul recursului nu contestă starea de

fapt stabilită de instanța de apel și nici încadrarea juridică a acțiunilor inculpaților,

Colegiul lărgit nu se va expune referitor la aceste aspecte, dar va analiza minuțios

alegațiile recurenților în privința deciziei instanței de apel referitor la chestiunea de

individualizare a pedepsei și cu privire la corectitudinea soluționării de către aceasta a

acțiunii civile, reținînd următoarele considerațiuni.

Așadar, pentru a putea aprecia temeinicia capetelor de cereri formulate de recurenți

și ținînd seama de natura erorilor de drept invocate, amintim că după ce prima instanță a

dispus achitarea inculpaților pe capătul de acuzare imputat acestora în baza art. 3091 alin.

(3) lit. c) Cod penal, instanța de apel a desființat hotărîrea de achitare și a adoptat o

hătărîre de condamnare în privința lui Gîncu A. și Cotorcea O., în baza art. 3091 alin. (3)

lit. c) Cod penal (red. din 18.04.2002, red. 02.12.2011), stabilindu-le cîte 5 ani

închisoare pentru fiecare, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a

exercita o anumită activitate în organele de drept pe un termen de 3 ani pentru fiecare,

iar în temeiul art. 90 Cod penal executarea pedepsei a fost suspendată condiționat pe un

termen de probă de 3 ani pentru fiecare.

În partea descriptivă a deciziei instanței de apel s-a menționat că: „Inculpații se

caracterizează pozitiv, pentru prima dată sînt atrași la răspundere penală și, ținînd cont

de circumstanțele cauzei enunțate, de persoana lor, de gravitatea infracțiunii săvîrșite,

de influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării acestora, se consideră că

nu este rațional ca dînșii să execute pedeapsa cu închisoarea.”

Cu referire la cele ce preced, Colegiul lărgit consideră că instanța de apel greșit și-a

motivat soluția de individualizare a executării pedepsei în privința inculpaților și nu a

pătruns în esența problemei de fapt și de drept, susținînd o poziție eronată în ce privește

aplicarea față de inculpați a dispoziției art. 90 Cod penal. Discordanța între cele reținute

de instanță și conținutul real al circumstanțelor cauzei, precum și ignorarea unor aspecte

evidente, au avut drept consecință pronunțarea unei concluzii premature și greșit

motivate în privința aplicării pedepsei cu executarea suspendată în privința lui Gîncu A.

și Cotorcea O..

9

În acest context, instanța de recurs amintește că, potrivit prevederilor art.75 Cod

penal, prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înțeleg cerințele stabilite de

lege de care este obligată să se conducă instanța de judecată la aplicarea fiecărei

pedepse, pentru fiecare persoană vinovată în parte. Legea penală acordă instanței de

judecată o posibilitate largă de aplicare în practică a principiului individualizării

răspunderii penale și a pedepsei penale, ținînd cont de caracterul și gradul prejudiciabil

al infracțiunii săvîrșite, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care

agravează sau atenuează răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra corectării și

reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei acestuia.

Luînd ca bază aceste prevederi ale legii penale și soluționînd chestiunea cu privire

la vinovăția inculpatului, de jure și de facto, instanța de judecată urmează să constate

dacă s-au confirmat sau nu temeiurile prevăzute de legea penală pentru a-i supune pe

inculpați răspunderii penale și decide asupra cuantumului pedepsei care urmează a li se

stabili acestora.

Pedeapsa aplicată infractorului trebuie să fie echitabilă, legală și individualizată

corect, capabilă să restabilească echitatea socială și să realizeze scopurile legii penale și

pedepsei penale, prevăzute de art. 61 Cod penal, în strictă conformitate cu dispozițiile

părții generale a Codului penal și în limitele fixate în partea specială.

Aplicarea unei pedepse inechitabile poate avea drept consecință violarea drepturilor

omului protejate de Convenția Europeană.

Colegiul lărgit remarcă aici că principalele elemente de care judecătorul (sau

completul de judecată), trebuie să țină seama de fiecare dată cînd soluționează cauza

penală și cînd alege categoria de pedeapsă conform normelor generale prevăzute în

art.62-71 Cod penal, sunt termenul și mărimea acesteia conform limitelor fixate în

articolul respectiv al Părții speciale a Codului penal.

Limitele pedepsei, prevăzute în partea specială, sînt determinate de încadrarea

juridică a faptei și reflectă gravitatea infracțiunii săvîrșite. Gravitatea acesteia constă în

modul și mijloacele de săvîrșire a faptei, de scopul urmărit de împrejurările în care fapta

a fost comisă, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce. Termenul pedepsei, în

afară de gravitatea infracțiunii săvîrșite, se stabilește avînd în vedere persoana celui

vinovat care include date privind gradul de dezvoltare psihică, situația materială,

familială sau socială, prezența sau lipsa antecedentelor penale, comportamentul

inculpatului pînă sau după săvîrșirea infracțiunii.

După individualizarea pedepsei și stabilirea duratei și cuantumului acesteia, în

cazul stabilirii închisorii, continuă operațiunea de individualizare, dar sub aspectul de

executare a pedepsei deja stabilite, prin numirea tipului de penitenciar și soluționarea

chestiunii dacă pedeapsa numită inculpatului trebuie să fie executată real ori, sub

raportul personalității acestuia de a se corecta și reeduca, poate fi formulată concluzia că

scopul pedepsei se poate atinge și prin aplicarea suspendării executării pedepsei în

privința vinovatului pe un termen de probă stabilit de instanța de judecată.

10

Pe cale de consecință, în raport de considerentele expuse anterior, Colegiul lărgit

remarcă că aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal – suspendarea condiționată a

executării pedepsei, nu reprezintă o categorie aparte de pedeapsă, ci o măsură oferită

persoanei prin lege de a demonstra că infracțiunea comisă de ea este un incident în viața

acesteia. Tot în aceste circumstanțe, instanța de recurs menționează că instituția

suspendării condiționate a executării pedepsei nu trebuie privită ca un avantaj acordat de

lege infractorilor, ci trebuie apreciată ca un mijloc preventiv de apărare socială care

derivă din organizarea unei politici penale adaptate la realitatea socială concretă.

La caz, din actele dosarului se constată că inculpații nu au recunoscut vinovăția lor

de săvîrșirea infracțiunii incriminate, nu s-au căit sincer de cele comise și nu au

recuperat prejudiciul stabilit de instanța de apel, ca unul echitabil, pentru suferințele

suportate de partea vătămată în urma torturării acesteia.

Conform art. 90 alin. (1) Cod penal, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un

termen de cel mult 5 ani pentru infracțiunile săvîrșite cu intenție și de cel mult 7 ani

pentru infracțiunile săvîrșite din imprudență, instanța de judecată, ținînd cont de

circumstanțele cauzei și de persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este

rațional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea

condiționată a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicînd numaidecît în hotărîre

motivele condamnării cu suspendare condiționată a executării pedepsei și termenul de

probă.

În speță, reieșind din soluția adoptată de instanța de apel, se constată că la stabilirea

și aplicarea pedepsei în privința inculpaților, instanța nu a avut în vedere scopul și

criteriile de individualizare a acesteia, prevăzute de art. 61 și 75 Cod penal, nu a ținut

seama de circumstanțele reale ale cauzei, circumstanțe care fiind analizate , per

ansamblu, nu permit instanței stabilirea unei pedepse cu suspendarea condiționată a

executării acesteia.

Astfel, instanța de recurs apreciază că modalitatea de executare aleasă și cuantumul

pedepsei stabilite inculpaților, nu este în acord cu principiul proporționalității avînd în

vedere fapta comisă și urmările produse.

Mai mult, Colegiul lărgit amintește că raționamentul de aplicare a prevederilor art.

90 Cod penal, are la origine persoana și comportamentul acesteia pînă la săvîrșirea

infracțiunii, atitudinea și modul de manifestare a infractorului în fazele de urmărire

penală și de judecare a cauzei față de infracțiune, cum vinovatul își apreciază fapta social

periculoasă încă de la momentul descoperii ei cum ar fi: conduita bună a infractorului;

stăruința depusă pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau pentru a repara paguba

pricinuită, comportarea sinceră în cursul procesului.

Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei de către instanța de judecată, într-un

caz concret, se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvîrșite și cu periculozitatea

infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

- împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

11

- starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

- natura și gravitatea rezultatului produs sau a altor consecințe ale infracțiunii;

- motivul săvîrșirii infracțiunii și scopul urmărit;

- conduita după săvîrșirea faptei și în cursul procesului penal;

- nivelul de educație, vîrsta, starea de sănătate, situația familială și socială etc.

La caz, așa cum rezultă din textul deciziei, instanța și-a motivat dispunerea

suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate inculpaților menționînd că aceștia

se pot îndrepta fără a executa real pedeapsa închisorii, ceea ce se consideră de către

instanța de recurs drept o concluzie eronată, care nu poate fi menținută și urmează a fi

casată.

În atare situație, reieșind din cele relevate Colegiul lărgit statuează asupra faptului

că în cauza supusă judecării, la etapa examinării apelurilor instanța a admis eroarea de

drept prevăzută de pct. 10) al alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală și a

individualizat eronat pedeapsa stabilită în privința inculpaților Cotorcea O. și Gîncu A..

Prin urmare, rejudecînd cauza instanța de recurs conchide că în privința lui

Cotorcea O. și Gîncu A., care sunt condamnați în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal

(în redacția Legii nr. 985-XV din 18.04.2002 și Legii nr. 245 din 02.12.2011), la cîte 5

ani închisoare pentru fiecare, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a

exercita o anumită activitate în organele de drept pe un termen de 3 ani, urmează a li se

stabili executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis, cu excluderea aplicării art.

90 Cod penal.

Totodată, Colegiul lărgit specifică că, la caz, sunt respectate exigențele art. 424

alin. (2) Cod de procedură penală, privitor la neagravarea situației condamnaților,

menționîndu-se că urmează a fi diferențiată noțiunea de individualizare a pedepsei de

noțiunea de individualizare a executării pedepsei. Prin actul de individualizare a

executării pedepsei cu suspendarea executării instanța pune pe cel condamnat în situația

de „condamnat cu executarea pedepsei condiționat suspendată”.

În acest mod suspendarea condiționată a executării pedepsei se arată a fi o

problemă privind executarea pedepsei dat fiind faptul că obiectul suspendării este

executarea pedepsei. Astfel, se suspendă executarea pedepsei și nu aplicarea pedepsei.

Din considerentele menționate, Colegiul lărgit consideră că excluderea aplicării

prevederilor art.90 Cod penal, în raport cu soluția prevăzută la art. 435 alin.(1) pct.2) lit.

c) Cod de procedură penală, care stipulează că judecînd recursul, instanța admite

recursul, casează hotărîrea atacată, rejudecă cauza și pronunță o nouă hotărîre, dacă nu

se agravează situația condamnatului, nu poate fi considerată o agravare a situației

inculpatului, deoarece nu s-a făcut o altă reîncadrare a faptei în sensul agravării și nici nu

s-a dat o altă individualizare a pedepsei stabilite în același sens.

Călăuzitoare în acest aspect este și recomandarea formulată de Colegiul penal nr.

62 „Cu privire la înțelesul sintagmei „dacă nu se agravează situația condamnatului” ce

se conține în art. 435 alin.(1) pct.2) lit. c) Cod de procedură penală”, potrivit căreia: „Ca

12

agravare a situației condamnatului se înțeleg situațiile de schimbare a soluției din

achitare în condamnare, de încadrare juridică la o infracțiune mai gravă, sau un alt

aliniat nou, literă, de înlocuire a sancțiunii cum ar fi a măsurii educative în pedeapsă

prevăzută de sancțiune, din amendă în închisoare, prin mărirea cuantumului aceleiași

pedepse ori adăugarea la pedeapsa principală a pedepsei complementare, de aplicarea

unor măsuri de siguranță la care nu fusese inițial condamnat, de reținere în recurs a

stării de recidivă, a concursului de infracțiuni în loc de infracțiune continuată; situații

de învinuire care esențial, după circumstanțele reale, diferă de cea de la început ori

orice altă modificare a învinuirii (imputarea altor acțiuni în locul celor imputate

anterior, imputarea infracțiunii care diferă de cea imputată după obiectul atentat,

caracterul faptei și acțiunii), care afectează dreptul inculpatului la apărare.”

Soluția dispusă de Colegiul lărgit este fundamentată și pe practica judiciară a Curții

Europene pentru Drepturile Omului, în particular avîndu-se în vedere Hotărîrea CtEDO

din 28.01.2014 - Buhaniuc versus Republica Moldova, publicată în Monitorul Oficial al

Republicii Moldova 160-166/171, 2014, potrivit căreia: “După cum a statuat Curtea de

mai multe ori, art. 3 din Convenție consfințește una dintre valorile fundamentale ale

societății democratice. Chiar și în cele mai dificile situații, cum ar fi lupta împotriva

terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura,

pedepsele și tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de majoritatea

clauzelor normative ale Convenției și ale Protocoalelor nr.1 și nr.4, art. 3 nu prevede

excepții și în conformitate cu art. 15 §2 nu este permisă nici o derogare de la prevederile

sale, chiar dacă există un pericol public ce amenință viața națiunii (a se vedea de

asemenea cauza Selmouni c. Franței [MC], nr.25803/94, §95, CEDO 1999-V și cauza

Assenov și alții c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, §93, Rapoarte 1998-VIII).

Curtea reiterează că atunci cînd un individ este privat de libertate, utilizarea forței

fizice asupra sa atunci cînd ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează

demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din

Convenție (Ribitsch c. Austriei, 4 decembrie 1995, §38, seria A nr. 336). Atunci cînd

unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenției sau în timp ce se află

sub custodia poliției, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumție că acea

persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc c. Romîniei, nr.42066/98, §80, 12

octombrie 2004). Este sarcina Statului să dea o explicație plauzibilă a circumstanțelor în

care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o chestiune clară în

temeiul art. 3 din Convenție (Selmouni c. Franței, §87).

În egală măsură, Curtea amintește că, dacă o persoană face o afirmație credibilă că,

fiind în custodia poliției, a suferit un tratament contrar art. 3 din Convenție, această

prevedere, combinată cu obligația generală impusă Statului prin art. 1 din Convenție de

„a garanta oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite (...)

[în] Convenție”, implică în sine desfășurarea unei investigații oficiale efective. La fel ca

și investigația în temeiul art. 2, această investigație trebuie să conducă la identificarea și

13

pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, interdicția generală prin lege a

torturii, a tratamentelor sau a pedepselor inumane și degradante, în pofida importanței

sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică și ar face posibil, în anumite cazuri, ca

funcționarii Statului să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub custodia lor, ei

beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele cauza Labita c.

Italiei [MC], nr.26772/95, §131, CEDO 2000-IV).

Investigația efectuată în legătură cu pretinsele rele tratamente trebuie să fie

minuțioasă. Aceasta înseamnă că autoritățile întotdeauna trebuie să depună un efort

serios pentru a constata ce s-a întîmplat în fapt și nu trebuie să se bazeze pe concluzii

pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau justifica deciziile lor. Autoritățile

trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probe

referitoare la faptele în cauză, inclusiv, inter alia, declarațiile martorilor oculari și

expertizele de examinare medico-legale. Orice deficiență a investigației care subminează

capacitatea sa de a stabili cauza prejudiciilor suferite sau identitatea responsabililor riscă

să se concludă că aceasta nu corespunde standardului de eficacitate.”

Referitor la alegațiile apărătorului lui Iacovlev V. privind soluționarea de către

instanța de apel a acțiunii civile înaintate de partea vătămată, se reține că potrivit

dispozitivului deciziei recurate s-a dispus admiterea parțială a acțiunii civile și încasarea

prejudiciului moral în cuantum de 10 000 lei, de la fiecare inculpat în beneficiu părții

vătămate. Astfel, instanța de apel potrivit prevederilor art. 220 alin. (1) Cod de procedură

penală, a soluționat acțiunea civilă în procesul penal.

Verificînd legalitatea soluției adoptate, Colegiul lărgit apreciază că aceasta este în

corespundere cu art. 225 Cod de procedură penală și instanța corect a dispus încasarea în

beneficiul părții vătămate a prejudiciului moral în sumă de 10000 lei de la fiecare

inculpat, reieșind din suferințele pricinuite acesteia prin infracțiune.

8.2. În continuare, revenind la recursurile declarate de avocatul M. Conțescu în

numele inculpatului Gîncu A. și de inculpatul Cotorcea O., Colegiul lărgit ține să

specifice următoarele argumente în susținerea soluției de respingere a acestora, ca

inadmisibile.

Potrivit dispoziției art. 435 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, judecînd

recursul, instanța este în drept să respingă recursul ca inadmisibil, cu menținerea hotărîrii

atacate, în cazul în care se constată că recursul nu a fost declarat cu respectarea

condițiilor legale (este tardiv sau inadmisibil) ori nu este întemeiat legal (este nefondat).

Recursul este nefondat atunci cînd hotărîrea atacată este legală, întemeiată și motivată,

adică corespunzătoare exigenților legislației procesual-penale.

Conform art. 427 alin.(1) Cod de procedură penală, hotărîrile instanței de apel pot

fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de

apel în baza temeiurilor stipulate în acest articol.

Din textul recursurilor se constată că recurenții invocă drept temeiuri de declarare a

acestora prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6), 8) și 10) Cod de procedură penală. Pct. 6)

14

menționat, prevede că hotărîrile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara

erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel, în cazul în care instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărîrea atacată nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice

dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau instanța a admis o eroare gravă de

fapt, care a afectat soluția instanței. Pct. 8) se referă la eroarea de drept admisă de

instanța de apel, cînd nu au fost întrunite elementele infracțiunii și pct. 10) atunci cînd a

fost aplicată o pedeapsă în alte limite decît cele prevăzute de lege.

În esență, din analiza textuală a recursurilor declarate Colegiul lărgit conchide că

recurenții nu sunt de acord cu soluția adoptată de instanța de apel privitor la dispunerea

condamnării în privința inculpaților în baza art. 3091 Cod penal, opinîndu-se că

probatoriul administrat nu demonstrează vinovăția acestora de cele incriminate, iar

instanța de fond corect a dispus achitarea acestora.

Deci, partea apărării consideră că instanța de apel nu și-a argumentat corespunzător

soluția sa privitor la condamnarea inculpatului Gîncu A. în baza art. 3091 Cod penal,

încălcînd astfel exigențele art. 6 din Convenția Europeană, adică dreptul la un proces

echitabil al părții și pct. 6 din alin. (1) al art. 427 Cod de procedură penală.

Cu referire la cele invocate de recurent, reieșind din aceeași jurisprudență constantă

a Curții Europene, Colegiul lărgit menționează că motivarea hotărîrii este un proces de

analiza și sinteza a actelor și lucrărilor dosarului care nu presupune în mod necesar

expunerea tuturor elementelor de amănunt, atîta timp cît sunt valorificate toate aspectele

relevante din punct de vedere probatoriu și sunt menționate componentele obligatorii ale

unei motivări a hotărîrii penale, așa cum s-a procedat, de altfel, în cauza deferită

judecării. Investită cu o situație de fapt, instanța de apel, ca urmare a efectuării cercetării

judecătorești, a expus situația de fapt reținută și a concluzionat corect ca aceasta se

circumscrie încadrării juridice în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal.

În continuare, în probarea alegațiilor invocate, recurenții au descris în conținutul

recursurilor declarate un șir de probe, care în opinia dînșilor nu au fost apreciate de

instanța de apel la justa valoare sau au fost apreciate unilateral, creînd astfel impresia că

instanța este părtinitoare.

Însă, așa cum rezultă din textul deciziei atacate, Colegiul lărgit constată că instanța

de apel și-a motivat decizia în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (1) pct. 8) Cod

de procedură penală, astfel, decizia cuprinde temeiurile de fapt și de drept care au dus, la

caz, la admiterea apelurilor declarate de partea acuzării, cu casarea sentinței atacate, prin

care s-a dispus eronat achitarea inculpaților.

La fel, instanța de recurs reține că, în conformitate cu prevederile art. 414 Cod de

procedură penală, instanța de apel, judecînd apelul, a verificat legalitatea și temeinicia

hotărîrii atacate pe baza probelor examinate de prima instanță și conform materialelor

din dosar, ajungînd la concluzia corectă că sentința atacată urmează a fi casată, iar la

15

adoptarea sentinței instanța de fond a dat o apreciere incorectă probelor administrate și

greșit a ajuns la concluzia expusă în pct. 1 al prezentei decizii.

Or, în fapt, decizia instanței de apel corespunde prevederilor legii de procedură

penală, ea fiind legală și întemeiată în partea încadrării juridice a faptei săvîrșite de

inculpați. Totodată, însă instanța de apel a admis la judecarea cauzei eroarea de drept

prevăzută de pct. 10) alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală, care amplu a fost

analizată în punctul precedent al prezentei decizii și a cărui reluare și repetare nu este

necesară.

În același context, în vederea respingerii argumentelor din recursuri privitor la

chestiunea de apreciere a probelor, Colegiul lărgit amintește că la etapa judecării

recursului ordinar nu analizează conținutul mijloacelor de probă, nu dă o nouă apreciere

materialului probator și nu stabilește o altă situație de fapt, decît cea constatată de

instanțele ierarhic inferioare, acestea fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de

apel. Deci, instanța de recurs nu va examina criticile referitoare la presupusa greșită

reținere, pe baza probelor administrate în cauză, a anumitor elemente faptice, ci va

verifica, prin raportare la situația de fapt stabilită de instanța de apel, corectitudinea

condamnării inculpaților privind învinuirea imputată acestora prin rechizitoriu.

Mai mult, în lumina jurisprudenței constante a Colegiului penal al Curții Supreme

de Justiție, se reține că regula generală desprinsă din dispozițiile art. 427 alin. (1) Cod de

procedură penală, prevede că la această etapa instanța de recurs verifică erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, în baza temeiurilor stipulate expres de norma

respectivă, dar nu apreciază sau face o reapreciere a stării de fapt reținute în cauză.

Totodată, Colegiul penal pe această linie de considerente specifică că, pentru a

constitui caz de casare eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi

influențat asupra soluției cauzei, iar pe de altă parte să fie vădită, neîndoielnică. Eroarea

gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discrepanța între cele reținute

de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente ce au avut

drept consecință pronunțarea altei soluții decît cea pe care materialul probator o susține.

În cauza deferită judecății o atare eroare nu a fost constatată de către instanța de

recurs.

Prin urmare, opozabil celor enunțate de recurenți, Colegiul lărgit verificînd

materialele dosarului specifică că, judecînd apelul, instanța de apel a examinat cauza sub

toate aspectele, complet și obiectiv, adoptînd o soluție corectă de casare a sentinței prin

care s-a dispus achitarea inculpaților de învinuirea incriminată acestora în baza art. 3091

alin. (3) lit. c) Cod penal, care este argumentată și corespunzătoare cumulului de probe

administrate și nemijlocit verificate în ședințele de judecată în condițiile art. 100 alin. (4)

Cod de procedură penală și, totodată, care au fost just apreciate prin prisma art. 101 Cod

de procedură penală, din punct de vedere al pertinenței, utilității, concludenții,

veridicității și coroborării reciproce, în baza cărora s-a stabilit cu certitudine că inculpații

au săvîrșit infracțiunea de tortură în circumstanțele descrise în rechizitoriu în privința

16

părții vătămate Iacovlev V..

Relevant este și faptul că, instanța de apel just a interpretat prevederile legale ce țin

de modificările adoptate în Codul penal, în partea încadrării juridice a acțiunilor

inculpaților în baza art. 3091 Cod penal – tortura, care prin Legea nr. 252 din 08

noiembrie 2012 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, a fost abrogat și,

în același timp, fiind introdus un nou articol - 1661 în cuprinsul căruia se conțin

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute, anterior, de art. 3091 Cod penal. Însă,

avînd în vedere art. 9 Cod penal, raportat la art. 10 Cod penal, instanța de apel corect a

ajuns la concluzia că, în aceste circumstanțe, în privința inculpaților urmează să fie

aplicată norma art.3091 alin. (3.) lit. c) Cod penal, deoarece limitele minimă și maximă

ale sancțiunii din norma veche, sunt mai mici decît limitele minimă și maximă ale

sancțiunii din norma nouă.

Cu referire la faptul că inculpații nu și-au recunoscut vina în săvîrșirea infracțiunii

incriminate instanța de recurs apreciază că nerecunoașterea vinovăției de către ultimii nu

echivalează cu achitarea lor, dat fiind că din materialul probator administrat în cauză, se

conchide cu certitudine vinovăția acestora în săvîrșirea infracțiunii respective.

În consecință, Colegiul lărgit conchide că lipsesc temeiuri de drept de casare a

hotărîrii recurate prin prisma erorilor invocate de inculpați și apărătorul lui Gîncu A., iar

la judecarea cauzei în ordine de apel, instanța a respectat prevederile legale relevante,

prescrise de art.414-419 Cod de procedură penală, prin urmare recursurile declarate de

avocatul M. Conțescu în numele inculpatului Gîncu A. și de inculpatul Cotorcea O. se

resping ca inadmisibile, cu menținerea hotărîrii atacate în această parte.

temeiul art. 434, art. 435 alin. (1) pct. 1) și 2) lit. c) Cod de procedură penală, Colegiul

penal lărgit

D E C I D E :

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de avocatul Mihail Conțescu în

numele inculpatului Gîncu Adrian și de inculpatul Cotorcea Oleg, cu menținerea deciziei

Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 12 iunie 2014 în partea condamnării lui

Cotorcea Oleg și Gîncu Adrian în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal (în redacția

Legii nr. 985-XV din 18.04.2002 și Legii nr. 245 din 02.12.2011).

Admite recursurile ordinare declarate de procurorul în procuratura de nivelul Curții

de Apel Chișinău, Botnaru Grigore și de avocatul Sarsaman Grigore în numele părții

vătămate Iacovlev Vadim, casează parțial decizia Colegiului penal al Curții de Apel

Chișinău din 12 iunie 2014 în cauza penală privindu-i pe Cotorcea Oleg și Gîncu Adrian,

în latura penală, cu rejudecarea cauzei în această parte și pronunțarea unei noi hotărîri,

după cum urmează.

Cotorcea Oleg Anatol și Gîncu Adrian Ivan se consideră condamnați în baza art.

3091 alin. (3) lit. c) Cod penal (în redacția Legii nr. 985-XV din 18.04.2002 și Legii nr.

17

245 din 02.12.2011), la 5 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcții sau de a exercita o anumită activitate în organele de drept pe un termen de 3 ani,

cu executarea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis.

Termenul de executare a pedepsei în privința lui Cotorcea Oleg Anatol și Gîncu

Adrian Ivan se calculează din momentul reținerii acestora.

În rest, dispozițiile hotărîrii atacate se mențin.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată pronunțată integral la 27 ianuarie 2015.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Ghenadie Nicolaev

Nadejda Toma

Petru Moraru

Iurie Bejenaru

18