LARA TURISM S.R.L. v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
LARA TURISM S.R.L. v. ROMANIA (CtEDO, 2023)
CUARTA DECIZIE A SECȚIEI nr. 40841/20 LARA TURISM S.R.L. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 28 martie 2023 în calitate de comitet compus din: Faris Vehabović , Președintele Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins , judecători și Crina Kaufman, grefierul adjunct al secțiunii interioare, având în vedere: cererea (nu. 40841/20) împotriva României depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 26 august 2020 de o societate română („societatea reclamantă”), Lara Turism S.R.L., înființată în 2004 și reprezentată de dl H. Brisc și dl I.A. Soiom, avocați care practică în Cluj Napoca. Prin deliberare, decide după cum urmează: OBIECTUL CAUZEI Cazul se referă, în principal, la procedurile administrative introduse de societatea reclamantă, o societate de răspundere limitată românească cu un capital social de 200 lei (RON) român (aproximativ 50 euro (EUR) în acel moment), cerând anularea unui raport de infracțiune pentru furnizarea de servicii turistice fără autorizație. La 18 decembrie 2018, în urma unei inspecții a activităților desfășurate de societatea reclamantă, autoritățile administrative competente ale Ministerului Turismului au produs un raport privind infracțiunile care au atins societatea reclamantă RON 40.000 (aproximativ 8.200 EUR) pentru furnizarea de servicii turistice fără autorizare. a) și 16 § 1 a) din Decizia Guvernamentală nr. 1267/2010 privind certificatele de clasificare, licențele și brevetele pentru activitățile turistice, care a sancționat furnizarea de servicii turistice fără autorizare cu amenzi între RON 40.000 și 50.000. La 28 ianuarie 2019, societatea reclamantă a depus o plângere la Curtea Turda de District, în scopul de a anula raportul. Acesta a contestat interpretarea și aplicarea de către autoritățile de inspecție a dispozițiilor juridice relevante și, în special, baza juridică presupusă greșită pentru clasificarea infracțiunii administrative; a afirmat că, în loc de aplicarea articolelor 15 a) și 16 § 1 a) a Deciziei guvernamentale nr. 1267/2010, autoritățile de inspecție ar fi trebuit să aplice articolele 15 lit. b) din același act juridic, care se referă la furnizarea de servicii turistice cu o autorizație expirată și care a fost pedepsită cu o amendă între RON 20.000 și 40.000 în temeiul articolului 16 § 1 lit. c). De asemenea, a susținut că amenzile impuse de autoritățile de inspecție au fost disproporționate față de pericolul social al infracțiunii administrative presupuse și au solicitat înlocuirea acestuia cu un avertisment. La 29 iulie 2019 Curtea de district Turda a permis plângerea societății reclamante și a respins raportul din motivele că nu a respectat condițiile de fond prevăzute de lege și că sancțiunile aplicate nu îndeplinesc criteriile de proporționalitate. Curtea internă a subliniat că legislația națională a făcut o distincție clară între societățile care furnizează servicii fără autorizație și societățile ale căror autorizație a expirat și amenzile prevăzute pentru astfel de situații diferă, fiind mai mici în ultimul caz. De asemenea, a remarcat că societatea reclamantă a obținut o autorizație în 2005, care a expirat în 2008, și, prin urmare, autoritățile de inspecție ar trebui să fi impus o amendă pentru furnizarea de servicii cu o autorizație expirată în loc de o amendă pentru furnizarea de servicii fără autorizație. Prin decizia finală din 27 februarie 2020, Curtea județului Cluj a permis un recurs asupra punctelor de drept depuse de autoritățile de inspecție și a anulat hotărârea de primă instanță. Hotărârea cu privire la fondurile pe care le-a respins plângerea societății reclamante constatând că interpretarea legii de către autoritățile de inspecție a fost corectă. Acesta a remarcat faptul că reclamantul a fost autorizat să își desfășoare activitatea în 2005 în conformitate cu Decizia guvernamentală nr. 1328/2001, care a fost ulterior abrogată prin Decizia guvernamentală nr. 709/2009 și, respectiv, prin Decizia guvernamentală nr. 1267/2010. În plus, Comisia a remarcat că, chiar dacă autorizația sa a expirat cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a deciziei guvernamentale 1267/2010, societatea reclamantă nu a urmat procedura de obținere a unei noi autorizații în temeiul dispozițiilor aplicabile ale deciziilor guvernamentale adoptate în 2009 sau în 2010. În consecință, instanța internă a susținut că dispozițiile aplicabile în acest caz sunt cele prevăzute la art. 15 lit. a) privind furnizarea de servicii fără autorizație, așa cum au fost aplicate corect de autoritățile de inspecție. Acesta a susținut, de asemenea, că valoarea amenzii impuse societății reclamante era minimul prevăzut de legea privind această contravenție și a respins cererea reclamantului de a-l înlocui cu un avertisment. Societatea reclamantă s-a plâns că interpretarea arbitrară și restrictivă a dispozițiilor juridice aplicabile de către autoritățile de inspecție și instanța internă de ultima instanță, care a condus la impunerea unei sancțiuni mai grele a fost încălcarea articolului 7 din Convenție. EVALUAREA TRIBUNALULUI Curtea va determina în primul rând propunerea sa (a se vedea Blečić c. Croația) [GC], nr. 59532/00, § 67, CEDO 2006 III) aplicabilitatea articolului 7 din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie să se asigure dacă măsura impugnată, și anume impunerea unei amenzi administrative asupra societății reclamante, ar trebui considerată o penalizare în sensul autonom al articolului 7. Criteriile de stabilire a noțiunii de penalitate au fost rezumate în G.I.E.M. S.R.L. și alții c. Italia [GC], nos. 1828/06 și alți 2, §§§ 210-33, 28 iunie 2018. De la început, Curtea constată că, în acest caz, măsura contestată nu a fost impusă ca urmare a condamnării penale a societății reclamante, ci pentru comisionarea unei infracțiuni administrative sanctionate de autoritățile de inspecție cu impunerea unei amenzi, revizuite ulterior de instanțe civile (a se vedea punctele 2, 4 și 5 de mai sus) în cadrul procedurilor care intră în esențial în cadrul dreptului administrativ. 10. În ceea ce privește clasificarea amenzii impuse societății reclamante în dreptul intern, Curtea constată că aceaceasta a fost prescrisă prin Decizia Guvernului nr. 1267/2010 care vizează reglementarea desfășurării activităților turismului de către societățile comerciale (a se vedea punctul 2 de mai sus). Măsura nu a fost astfel stabilită în dreptul penal. 11. Cu toate acestea, întrucât caracterizarea în temeiul dreptului intern are doar o valoare relativă, natura infracțiunii, considerată și în ceea ce privește natura pedepsei corespunzătoare, reprezintă un factor de evaluare a unei greutăți mai mari. În acest sens, Curtea observă că amenzile au fost impuse societății reclamante în temeiul unor dispoziții juridice generale aplicabile tuturor societăților care desfășoară activități turistice, care prescriu desfășurarea unui anumit tip, în special, de activități cu o autorizație validă și de a pune cerința rezultată sub rezerva unei sancțiuni care sunt punitive în scopul său. În cazul instantaneu, amendă a fost, fără îndoială, substanțială pentru societatea reclamantă și nu a avut drept scop compensarea pecuniară pentru daune, ci ca pedeapsă pentru a dissuade recidiva. Prin urmare, Curtea consideră că caracterul general al articolului 7 din Convenție și scopul pedepsei impuse societății reclamante, fiind atât disuasive, cât și punitive, sunt suficiente pentru a demonstra că sancțiunile în cauză au fost, în ceea ce privește art. 7 din Convenția, de natură penală. 12. În ceea ce privește severitatea măsurii, Curtea constată că tipul infracțiunii administrative pentru care societatea reclamantă a fost considerată responsabilă a fost pedepsită cu o amendă, care, deși nu a putut fi transformată în privație de libertate în caz de nepagare, a fost de o sumă semnificativă și, prin urmare, a avut potențialul de a afecta substanțial performanța ulterioară a activității societății solicitantă (a se vedea Del Río Prada c. Spania [GC], nr. 42750/09 § 82, CEDH 2013). 13. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că amenzile impuse societății reclamante pot fi considerate ca fiind o „penă” în sensul articolului 7 din Convenție. 14. Curtea va stabili în continuare dacă interpretarea dreptului intern de către autoritățile de inspecție și instanța de ultima instanță a fost arbitrară și restrictivă și, prin urmare, în încălcarea articolului 7 din Convenție. 15. În acest sens, aceasta reiterează că principiul legalității impune definirea clară a infracțiunilor și a sancțiunilor corespunzătoare prin lege. Conceptul de „lege” în sensul articolului 7 cuprinde cerințe calitative, în special cele de accesibilitate și prevedere (G.I.E.M. S.R.L. și alții c. Italia [GC], citate mai sus, § 242, și Del Río Prada c. Spania [GC], citat mai sus, § 91). 16. În acest caz, Curtea constată că dispozițiile juridice relevante, și anume Decizia guvernamentală nr. 1267/2010, și în special articolele 15 și 16 din decizia respectivă, au fost formulate cu suficientă precizie pentru a permite societății reclamante să discerneze, într-un mod rezonabil în circumstanțe, domeniul de aplicare al sancțiunii impuse. Prin urmare, Curtea consideră că legea respectă cerințele de accesibilitate și de previzibilitate. 17. Curtea subliniază, în plus, că, în orice sistem de drept, poate exista un element inevitabil de interpretare judiciară, rolul de judecată conferit în instanță este tocmai de a dissipa îndoielile de interpretare care rămân (a se vedea Cafkaris v. Cipru [GC], nr. 21906/04 § 141, ECHR 2008). De asemenea, Curtea își reiterează jurisprudența stabilită în sensul că este în primul rând pentru autoritățile naționale să interpreteze și să aplice dreptul intern și că, în principiu, nu este sarcina sa de a se înlocui cu jurisdicțiile interne. Având în vedere natura subsidiară a sistemului Convenției, nu este funcția Curții să se ocupe de erorile de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție și cu excepția cazului în care evaluarea națională este manifeste arbitrară (a se vedea Vasiliauskas c. Lituania, [GC], nr. 35343/05, § 160, CEDH 2015). 18. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea remarcă că instanța internă de ultimă instanță a efectuat o analiză detaliată a dispozițiilor juridice aplicabile (a se vedea punctul 5 de mai sus). Curtea internă de ultima instanță a remarcat că, chiar dacă societatea reclamantă a fost autorizată să își desfășoare activitatea în 2005, în conformitate cu Decizia guvernamentală nr. 1328/2001 Noile dispoziții juridice privind autorizarea activităților societăților au intrat în vigoare în 2009 și, respectiv, 2010 și au subliniat faptul că societatea reclamantă nu a putut prezenta o autorizație, chiar și expirat, eliberată în conformitate cu o procedură și în conformitate cu cerințele legislației în vigoare la momentul inspecției, și anume Decizia guvernamentală nr. 1267/2010. Curtea consideră că interpretarea instanței interne de ultimă instanță pare să fie în conformitate cu dispozițiile juridice aplicabile în vigoare în momentul respectiv și nu poate discerna nici un semn că concluziile sale au fost arbitrare sau manifestement irazonabile. 19. Cererea este, în consecință, manifestament nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului (a) și 4 din convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 20 aprilie 2023. Crina Kaufman Faris Vehabović Președintele adjunct al grefierului interimar