- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 martie 2023
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Lara Turism S.R.L. împotriva României
Traducere în română Auto
CUARTA DECIZIE A SECȚIEI nr. 40841/20 LARA TURISM S.R.L. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 28 martie 2023 în calitate de comitet compus din: Faris Vehabović , Președintele Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins , judecători și Crina Kaufman, grefierul adjunct al secțiunii interioare, având în vedere: cererea (nu. 40841/20) împotriva României depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 26 august 2020 de o societate română („societatea reclamantă”), Lara Turism S.R.L., înființată în 2004 și reprezentată de dl H. Brisc și dl I.A. Soiom, avocați care practică în Cluj Napoca.
Prin deliberare, decide după cum urmează: OBIECTUL CAUZEI Cazul se referă, în principal, la procedurile administrative introduse de societatea reclamantă, o societate de răspundere limitată românească cu un capital social de 200 lei (RON) român (aproximativ 50 euro (EUR) în acel moment), cerând anularea unui raport de infracțiune pentru furnizarea de servicii turistice fără autorizație. La 18 decembrie 2018, în urma unei inspecții a activităților desfășurate de societatea reclamantă, autoritățile administrative competente ale Ministerului Turismului au produs un raport privind infracțiunile care au atins societatea reclamantă RON 40.000 (aproximativ 8.200 EUR) pentru furnizarea de servicii turistice fără autorizare.
a) și 16 § 1 a) din Decizia Guvernamentală nr. 1267/2010 privind certificatele de clasificare, licențele și brevetele pentru activitățile turistice, care a sancționat furnizarea de servicii turistice fără autorizare cu amenzi între RON 40.000 și 50.000. La 28 ianuarie 2019, societatea reclamantă a depus o plângere la Curtea Turda de District, în scopul de a anula raportul.
Acesta a contestat interpretarea și aplicarea de către autoritățile de inspecție a dispozițiilor juridice relevante și, în special, baza juridică presupusă greșită pentru clasificarea infracțiunii administrative; a afirmat că, în loc de aplicarea articolelor 15 a) și 16 § 1 a) a Deciziei guvernamentale nr. 1267/2010, autoritățile de inspecție ar fi trebuit să aplice articolele 15 lit. b) din același act juridic, care se referă la furnizarea de servicii turistice cu o autorizație expirată și care a fost pedepsită cu o amendă între RON 20.000 și 40.000 în temeiul articolului 16 § 1 lit. c). De asemenea, a susținut că amenzile impuse de autoritățile de inspecție au fost disproporționate față de pericolul social al infracțiunii administrative presupuse și au solicitat înlocuirea acestuia cu un avertisment.
La 29 iulie 2019 Curtea de district Turda a permis plângerea societății reclamante și a respins raportul din motivele că nu a respectat condițiile de fond prevăzute de lege și că sancțiunile aplicate nu îndeplinesc criteriile de proporționalitate. Curtea internă a subliniat că legislația națională a făcut o distincție clară între societățile care furnizează servicii fără autorizație și societățile ale căror autorizație a expirat și amenzile prevăzute pentru astfel de situații diferă, fiind mai mici în ultimul caz. De asemenea, a remarcat că societatea reclamantă a obținut o autorizație în 2005, care a expirat în 2008, și, prin urmare, autoritățile de inspecție ar trebui să fi impus o amendă pentru furnizarea de servicii cu o autorizație expirată în loc de o amendă pentru furnizarea de servicii fără autorizație.
Prin decizia finală din 27 februarie 2020, Curtea județului Cluj a permis un recurs asupra punctelor de drept depuse de autoritățile de inspecție și a anulat hotărârea de primă instanță. Hotărârea cu privire la fondurile pe care le-a respins plângerea societății reclamante constatând că interpretarea legii de către autoritățile de inspecție a fost corectă. Acesta a remarcat faptul că reclamantul a fost autorizat să își desfășoare activitatea în 2005 în conformitate cu Decizia guvernamentală nr. 1328/2001, care a fost ulterior abrogată prin Decizia guvernamentală nr. 709/2009 și, respectiv, prin Decizia guvernamentală nr. 1267/2010.
În plus, Comisia a remarcat că, chiar dacă autorizația sa a expirat cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a deciziei guvernamentale 1267/2010, societatea reclamantă nu a urmat procedura de obținere a unei noi autorizații în temeiul dispozițiilor aplicabile ale deciziilor guvernamentale adoptate în 2009 sau în 2010. În consecință, instanța internă a susținut că dispozițiile aplicabile în acest caz sunt cele prevăzute la art. 15 lit. a) privind furnizarea de servicii fără autorizație, așa cum au fost aplicate corect de autoritățile de inspecție. Acesta a susținut, de asemenea, că valoarea amenzii impuse societății reclamante era minimul prevăzut de legea privind această contravenție și a respins cererea reclamantului de a-l înlocui cu un avertisment.
Societatea reclamantă s-a plâns că interpretarea arbitrară și restrictivă a dispozițiilor juridice aplicabile de către autoritățile de inspecție și instanța internă de ultima instanță, care a condus la impunerea unei sancțiuni mai grele a fost încălcarea articolului 7 din Convenție. EVALUAREA TRIBUNALULUI Curtea va determina în primul rând propunerea sa (a se vedea Blečić c. Croația) [GC], nr. 59532/00, § 67, CEDO 2006 III) aplicabilitatea articolului 7 din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie să se asigure dacă măsura impugnată, și anume impunerea unei amenzi administrative asupra societății reclamante, ar trebui considerată o penalizare în sensul autonom al articolului 7. Criteriile de stabilire a noțiunii de penalitate au fost rezumate în G.I.E.M.
S.R.L. și alții c. Italia [GC], nos. 1828/06 și alți 2, §§§ 210-33, 28 iunie 2018. De la început, Curtea constată că, în acest caz, măsura contestată nu a fost impusă ca urmare a condamnării penale a societății reclamante, ci pentru comisionarea unei infracțiuni administrative sanctionate de autoritățile de inspecție cu impunerea unei amenzi, revizuite ulterior de instanțe civile (a se vedea punctele 2, 4 și 5 de mai sus) în cadrul procedurilor care intră în esențial în cadrul dreptului administrativ. 10. În ceea ce privește clasificarea amenzii impuse societății reclamante în dreptul intern, Curtea constată că aceaceasta a fost prescrisă prin Decizia Guvernului nr. 1267/2010 care vizează reglementarea desfășurării activităților turismului de către societățile comerciale (a se vedea punctul 2 de mai sus).
Măsura nu a fost astfel stabilită în dreptul penal. 11. Cu toate acestea, întrucât caracterizarea în temeiul dreptului intern are doar o valoare relativă, natura infracțiunii, considerată și în ceea ce privește natura pedepsei corespunzătoare, reprezintă un factor de evaluare a unei greutăți mai mari. În acest sens, Curtea observă că amenzile au fost impuse societății reclamante în temeiul unor dispoziții juridice generale aplicabile tuturor societăților care desfășoară activități turistice, care prescriu desfășurarea unui anumit tip, în special, de activități cu o autorizație validă și de a pune cerința rezultată sub rezerva unei sancțiuni care sunt punitive în scopul său. În cazul instantaneu, amendă a fost, fără îndoială, substanțială pentru societatea reclamantă și nu a avut drept scop compensarea pecuniară pentru daune, ci ca pedeapsă pentru a dissuade recidiva.
Prin urmare, Curtea consideră că caracterul general al articolului 7 din Convenție și scopul pedepsei impuse societății reclamante, fiind atât disuasive, cât și punitive, sunt suficiente pentru a demonstra că sancțiunile în cauză au fost, în ceea ce privește art. 7 din Convenția, de natură penală. 12. În ceea ce privește severitatea măsurii, Curtea constată că tipul infracțiunii administrative pentru care societatea reclamantă a fost considerată responsabilă a fost pedepsită cu o amendă, care, deși nu a putut fi transformată în privație de libertate în caz de nepagare, a fost de o sumă semnificativă și, prin urmare, a avut potențialul de a afecta substanțial performanța ulterioară a activității societății solicitantă (a se vedea Del Río Prada c. Spania [GC], nr. 42750/09 § 82, CEDH 2013). 13. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că amenzile impuse societății reclamante pot fi considerate ca fiind o „penă” în sensul articolului 7 din Convenție.
14. Curtea va stabili în continuare dacă interpretarea dreptului intern de către autoritățile de inspecție și instanța de ultima instanță a fost arbitrară și restrictivă și, prin urmare, în încălcarea articolului 7 din Convenție. 15. În acest sens, aceasta reiterează că principiul legalității impune definirea clară a infracțiunilor și a sancțiunilor corespunzătoare prin lege. Conceptul de „lege” în sensul articolului 7 cuprinde cerințe calitative, în special cele de accesibilitate și prevedere (G.I.E.M. S.R.L. și alții c. Italia [GC], citate mai sus, § 242, și Del Río Prada c. Spania [GC], citat mai sus, § 91). 16. În acest caz, Curtea constată că dispozițiile juridice relevante, și anume Decizia guvernamentală nr. 1267/2010, și în special articolele 15 și 16 din decizia respectivă, au fost formulate cu suficientă precizie pentru a permite societății reclamante să discerneze, într-un mod rezonabil în circumstanțe, domeniul de aplicare al sancțiunii impuse.
Prin urmare, Curtea consideră că legea respectă cerințele de accesibilitate și de previzibilitate. 17. Curtea subliniază, în plus, că, în orice sistem de drept, poate exista un element inevitabil de interpretare judiciară, rolul de judecată conferit în instanță este tocmai de a dissipa îndoielile de interpretare care rămân (a se vedea Cafkaris v. Cipru [GC], nr. 21906/04 § 141, ECHR 2008). De asemenea, Curtea își reiterează jurisprudența stabilită în sensul că este în primul rând pentru autoritățile naționale să interpreteze și să aplice dreptul intern și că, în principiu, nu este sarcina sa de a se înlocui cu jurisdicțiile interne.
Având în vedere natura subsidiară a sistemului Convenției, nu este funcția Curții să se ocupe de erorile de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție și cu excepția cazului în care evaluarea națională este manifeste arbitrară (a se vedea Vasiliauskas c. Lituania, [GC], nr. 35343/05, § 160, CEDH 2015). 18. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea remarcă că instanța internă de ultimă instanță a efectuat o analiză detaliată a dispozițiilor juridice aplicabile (a se vedea punctul 5 de mai sus).
Curtea internă de ultima instanță a remarcat că, chiar dacă societatea reclamantă a fost autorizată să își desfășoare activitatea în 2005, în conformitate cu Decizia guvernamentală nr. 1328/2001 Noile dispoziții juridice privind autorizarea activităților societăților au intrat în vigoare în 2009 și, respectiv, 2010 și au subliniat faptul că societatea reclamantă nu a putut prezenta o autorizație, chiar și expirat, eliberată în conformitate cu o procedură și în conformitate cu cerințele legislației în vigoare la momentul inspecției, și anume Decizia guvernamentală nr. 1267/2010. Curtea consideră că interpretarea instanței interne de ultimă instanță pare să fie în conformitate cu dispozițiile juridice aplicabile în vigoare în momentul respectiv și nu poate discerna nici un semn că concluziile sale au fost arbitrare sau manifestement irazonabile.
19. Cererea este, în consecință, manifestament nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului (a) și 4 din convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 20 aprilie 2023. Crina Kaufman Faris Vehabović Președintele adjunct al grefierului interimar
FOURTH SECTION
DECISION Application no. 40841/20
LARA TURISM S.R.L.
against Romania The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 28 mars 2023 as a Committee composed of: Faris Vehabović , President , Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins , judges , and Crina Kaufman, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 40841/20) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 26 August 2020 by a Romanian company (“the applicant company”), Lara Turism S.R.L., set up in 2004 and represented by Mr H. Brisc and Mr I.A. Soiom, lawyers practising in Cluj Napoca. Having deliberated, decides as follows:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. The case mainly concerns administrative proceedings brought by the applicant company, a Romanian limited liability company with a social capital of 200 Romanian lei (RON) (approximately 50 euros (EUR) at the time), seeking the annulment of an offence report for providing tourism services without authorisation. 2 . On 18 December 2018, following an inspection of the activities carried out by the applicant company, the competent administrative authorities of the Ministry of Tourism produced an offence report fining the applicant company RON 40,000 (approximately EUR 8,200) for providing tourism services without authorisation. The fine was based on the provisions of Articles 15 let a) and 16 § 1 let a) of Government Decision no. 1267/2010 concerning the classification certificates, licenses and patents for tourism activities, which sanctioned the provision of tourism services without authorisation with fines between RON 40,000 and 50,000.
On 28 January 2019 the applicant company filed a complaint with the Turda District Court seeking to set aside the report. It challenged the interpretation and application by the inspection authorities of the relevant legal provisions and, in particular, the alleged wrong legal basis for classifying the administrative offence; it claimed that instead of applying Articles 15 let a) and 16 § 1 let a) of Government Decision no. 1267/2010, the inspection authorities should have applied Articles 15 let b) of the same legal act, which concerned the provision of tourism services with an expired authorisation and which was punishable with a fine between RON 20,000 and 40,000 under Article 16 § 1 let c). It also contended that the fine imposed by the inspection authorities was disproportionate to the social danger of the administrative offence allegedly committed and requested its replacement with a warning. 4 . On 29 July 2019 the Turda District Court allowed the applicant company’s complaint and set aside the report on the grounds that it did not comply with the conditions of merits laid down by law and that the sanction applied did not meet the proportionality criteria. The domestic court pointed out that the national law made a clear distinction between companies providing services without authorisation and companies whose authorisation expired and the fines provided for such situations differed, being lower in the latter case. It further noted that the applicant company had obtained an authorisation in 2005, which had expired in 2008, and therefore the inspection authorities should have imposed a fine for providing services with an expired authorisation instead of a fine for providing services without authorisation. 5 . By a final decision of 27 February 2020, the Cluj County Court allowed an appeal on points of law lodged by the inspection authorities and overturned the first-instance judgment. Ruling on the merits it dismissed the applicant company’s complaint finding that the interpretation of the law by the inspection authorities had been correct. It noted that the applicant was authorised to carry out its activity in 2005 in accordance with Government Decision no. 1328/2001, which was subsequently repealed by Government Decision no. 709/2009 and Government Decision no. 1267/2010 respectively. It further noted that even though its authorisation had expired long before the entry into force of the government decision 1267/2010 the applicant company had not followed the procedure to obtain a new authorisation under the applicable provisions of the Government decisions enacted either in 2009 or in 2010. Consequently, the domestic court held that the applicable provisions in the present case were those of Article 15 let a) concerning the provision of services without an authorisation, as correctly applied by the inspection authorities. It also held that the amount of the fine imposed on the applicant company was the minimum prescribed by the law on that contravention and rejected the claimant’s request to replace it with a warning.
The applicant company complained that the arbitrary and restrictive interpretation of the applicable legal provisions by the inspection authorities and the domestic court of last resort, which lead to the imposition of a heavier penalty was in breach of Article 7 of the Convention.
THE COURT’S ASSESSMENT
7. The Court will first determine of its own motion (see Blečić v. Croatia [GC], no. 59532/00, § 67, ECHR 2006 ‑ III) the applicability of Article 7 of the Convention. It must therefore ascertain whether the impugned measure, namely the imposition of an administrative fine on the applicant company, should be regarded as a penalty within the autonomous meaning of Article 7.
The criteria for establishing the notion of penalty have been summarised in G.I.E.M. S.R.L. and Others v. Italy [GC], nos. 1828/06 and 2 others, §§ 210-33, 28 June 2018.
From the outset the Court notes that in the present case the disputed measure was not imposed as a result of the criminal conviction of the applicant company but for the commission of an administrative offence sanctioned by the inspection authorities with the imposition of a fine, subsequently reviewed by civil courts (see paragraphs 2, 4 and 5 above) in proceedings which essentially fall within the ambit of administrative law.
As regards the classification of the fine imposed on the applicant company in domestic law, the Court notes that it was prescribed by Government Decision no. 1267/2010 aimed at regulating the performance of tourism activities by commercial companies (see paragraph 2 above). The measure was thus not set out in criminal law.
However, as the characterisation under domestic law has only a relative value, the very nature of the offence, considered also in relation to the nature of the corresponding penalty, represents a factor of assessment of greater weight. In this regard the Court observes that the fine was imposed on the applicant company under general legal provisions applying to all companies carrying out tourism activities. They prescribe conduct of a certain kind, in particular, to perform their activities with a valid authorisation and make the resultant requirement subject to a sanction that is punitive in its purpose. In the instant case, the fine was undoubtedly substantial for the applicant company and not intended as pecuniary compensation for damage but as a punishment to deter reoffending. Consequently, the Court considers that the general character of the rule and the purpose of the penalty imposed on the applicant company, being both deterrent and punitive, suffice to show that the penalty in question was, in terms of Article 7 of the Convention, criminal in nature.
As regards the severity of the measure, the Court notes that the kind of administrative offence for which the applicant company was held liable was punishable by a fine, which although it could not be converted into deprivation of liberty in the event of non-payment, was of a significant amount and consequently it had the potential to substantially impact the further performance of the applicant company’s activity (see Del Río Prada v. Spain [GC], no. 42750/09 § 82, ECHR 2013).
Having regard to the foregoing, the Court concludes that the impugned fine imposed on the applicant company can be regarded as a “penalty” within the meaning of Article 7 of the Convention.
The Court will further determine whether the interpretation of the domestic law by the inspection authorities and the court of last resort was arbitrary and restrictive and therefore in breach of Article 7 of the Convention.
In this connection it reiterates that the principle of legality requires the offences and corresponding penalties to be clearly defined by law. The concept of “law” within the meaning of Article 7 comprises qualitative requirements, in particular those of accessibility and foreseeability ( G.I.E.M. S.R.L. and Others v. Italy [GC], cited above, § 242, and Del Río Prada v. Spain [GC], cited above, § 91).
In the present case, the Court notes that the relevant legal provisions, namely Government Decision no. 1267/2010, and in particular Articles 15 and 16 of that decision, were formulated with sufficient precision to enable the applicant company to discern, to a degree that was reasonable in the circumstances, the scope of the penalty imposed. The Court considers therefore that the law satisfies the requirements of accessibility and foreseeability.
The Court further stresses that however clearly drafted a legal provision may be, in any system of law, there is an inevitable element of judicial interpretation. The role of adjudication vested in the courts is precisely to dissipate such interpretational doubts as remain (see Kafkaris v. Cyprus [GC], no. 21906/04 § 141, ECHR 2008). The Court also reiterates its settled case-law to the effect that it is primarily for the national authorities to interpret and apply domestic law and that, in principle, it is not its task to substitute itself for the domestic jurisdictions. Given the subsidiary nature of the Convention system, it is not the Court’s function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court, unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention and unless that domestic assessment is manifestly arbitrary (see Vasiliauskas v. Lithuania , [GC], no. 35343/05, § 160, ECHR 2015).
Turning to the present case, the Court notes that the domestic court of last instance conducted a detailed analysis of the applicable legal provisions (see paragraph 5 above). It considered that the assessment made by the first ‑ instance court had not been accurate as it had omitted to examine the succession in time of the applicable legal provisions. The domestic court of last instance noted that even though the applicant company had been authorised to perform its activity in 2005, in accordance with Government Decision no. 1328/2001 new legal provisions concerning the authorisation of companies’ activities entered into force in 2009 and 2010 respectively and stressed the fact that the applicant company had not been able to present an authorisation, even expired, issued according to a procedure and in compliance with the requirements of the law in force at the time of the inspection, namely Government Decision no. 1267/2010. The Court considers that the interpretation of the domestic court of last resort appears to be in line with the applicable legal provisions in force at the relevant time and cannot discern any signs that its findings were arbitrary or manifestly unreasonable.
The application is accordingly manifestly ill-founded and must be rejected under Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 20 April 2023. Crina Kaufman Faris Vehabović Acting Deputy Registrar President