CtEDO 11.01.2000 Auto

KIZILÖZ v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
11.01.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly admissible;Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
KIZILÖZ v. TURKEY (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32962/96 de Halil KIZILÖZ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune) care așeză la 11 ianuarie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, secretarul secțiunii având în vedere art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale; având în vedere cererea introdusă la 25 iunie 1996 de Halil KIZILÖZ împotriva Turciei și înregistrată 13 septembrie 1996 în dosarul nr. 32962/96; având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 din Regulamentul Curții; Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat la 12 decembrie 1997 și observațiile în răspuns transmise de reclamant la 26 ianuarie 1998; după deliberare; Hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1957 și trăiește în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 decembrie 1980 ofițerii de poliție din Hotărârea de Securitate Ankara au arestat reclamantul în posesie de cărți de identitate false și arme. Reclamantul a fost suspectat de a fi membru al unei organizații ilegale, Dev-Yol (Camera Revoluțională). El a fost apoi luat în custodie de poliție. La 8 ianuarie și 25 decembrie 1981, reclamantul a fost interogat de ofițeri de poliție. El a mărturisit că a fost membru al Dev-Yol și că a fost implicat în activitățile sale ilegale. El a declarat că a fost responsabil pentru distribuirea de prospecte și reviste, colectarea de bani, furnizarea de cazare și sedii de afaceri membrilor organizației și producerea de cărți de identitate false, permise de conducere și timbre pentru autentificarea documentelor oficiale. El a declarat, de asemenea, că a participat la o serie de demonstrații ilegale. La 23 martie 1981, reclamantul a fost adus în fața procurorului public militar. În timpul interogativei sale de către Procurorul public, el a refuzat afirmația că el a fost membru al Dev-Yol, dar a recunoscut că a produs carduri de identitate false pentru el însuși. La 15 noiembrie 1981, Curtea de Lege Marțială din Ankara ( Sıkıyönetim Mahkemesi ) a ordonat detenția reclamantului la reținere. În timpul interogativei sale de către judecătorul investigator, reclamantul a negat că a fost membru al Dev-Yol, dar a recunoscut că armele și gloanțele găsite în posesia sa îi aparțineau. La 26 februarie 1982 procurorul public militar a depus un proiect de inculpare la Curtea Marțială din Ankara împotriva reclamantului și a altor 723 acuzați. Procurorul public a acuzat reclamantul de a fi membru al Dev-Yol, al cărui obiect a fost de a submina ordinul constituțional și a înlocui cu un regim marxist-leninist. Procurorul public militar a indicat în continuare implicarea reclamantului în activitățile ilegale ale Dev-Yol, cum ar fi furnizarea de cazare și sedii de afaceri membrilor organizației, producând și folosind cărți de identitate false, acordând ordine militantilor sub comanda sa și participand la demonstrații ilegale. Procurorul a cerut ca reclamantul să fie condamnat în conformitate cu art. 168 § 1 din Codul Penal Turc ( Türk Ceza Kanunu ) și cu art. 17 din Legea nr. 1402. La 24 aprilie 1985, reclamantul a fost eliberat sub condiție în timpul procesului. După ce legea marțială a fost ridicată la 19 iulie 1987, Curtea de Lege Marțială din Ankara a luat numele Curții de Lege Marțială atașate de Corpul 4 al Armatei. La o dată neespecificată, Curtea de Lege Marțială a condamnat reclamantul din cauza aderării sale la Dev-Yol. Curtea a condamnat reclamantul la 13 ani și 4 luni de închisoare și l-a interzis permanent de la muncă în serviciul public, în conformitate cu art. 168 § 1 din Codul Penal turc și cu art. 17 din Legea nr. 1402. De asemenea, Curtea a hotărât să deducă din condamnarea reclamantului durata de timp pe care a petrecut-o în închisoare în așteptarea procesului. Curtea a susținut că mărturisirea reclamantului și a altor inculpați, rapoarte de experiență, cărți de identitate false și arme și gloanțe găsite în posesia sa și-a pedepsit condamnarea. La 22 iulie 1991, reclamantul a fost eliberat în timp de proces în conformitate cu Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991. În urma promulgării Legii din 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția instanțelor de drept marțial, Curtea de Casație ( Yarghitay ) a achiziționat competența în privința cauzei și dosarul a fost trimis la ea. La 27 decembrie 1995, Curtea de Casație a examinat decizia Curții Marțială și a redus condamnarea reclamantului la zece ani de închisoare. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura penală interzisă împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în timp ce a fost judecat de Curtea Marțială care nu avea independență și imparțialitate. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 3 din Convenție, că nu a fost informat în mod prompt cu privire la natura și cauza acuzației împotriva lui, că nu a avut timp suficient pentru a pregăti apărarea și că a fost imposibil ca acesta să examineze martorii împotriva lui. Reclamantul se plâng în temeiul articolelor 10 și 11 din Convenție că a fost condamnat din cauza avizelor sale politice. PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 25 iunie 1996 și înregistrată la 13 septembrie 1996. La 2 iulie 1997, Comisia a hotărât să comunice guvernului contestat plângerile reclamantului cu privire la lungimea și echitatea procedurii penale instituite împotriva acestuia, independența și imparțialitatea Curții de Lege marțială și interferența cu libertatea sa de exprimare și să declare inadmisibilă restul cererii. Observațiile scrise ale Guvernului au fost prezentate la 28 iulie 1997, după prelungirea termenului stabilit în acest scop. Reclamantul a răspuns la 26 februarie 1998. La 1 noiembrie 1998, prin aplicarea articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, cazul a scăzut să fie examinat de către Curte în conformitate cu dispozițiile acestui protocol. Obiecția preliminară a guvernului DREPTului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne fără a indica ce remedii erau disponibile. Curtea reamintește că singurele remedii pe care le impune art. 35 § 1 din Convenție sunt cele care se referă la încălcările presupuse; existența acestor remedii trebuie să fie suficient de sigure nu numai în teorie, ci și în practică, în lipsa de accesibilitate și eficacitate necesară; și cade în favoarea statului contestat, în cazul în care nu este epuizată, pentru a stabili că aceste condiții sunt îndeplinite (a se vedea, printre multe autoritățile, De Jong, Baljet și Van den Brink v. Hotărârea Țărilor de Jos din 22 mai 1984, Serie A nr. 77, p. 19, § 39). În măsura în care plângerile reclamantei se referă la durata procedurii penale împotriva acestuia, Curtea observă că guvernul nu a stabilit existența unui remediu eficace în acest sens. În ceea ce privește plângerile reclamantei privind independența și imparțialitatea Curții Marțială, Curtea observă că competența Curților de Justiție Marțială a fost prevăzută în mod explicit până la modificarea legislației la 27 decembrie 1993, prin Codul de Procedință Penală Militară (Legea nr. 353) și prin art. 23 din Legea nr. 1402 din 13 mai 1971, prin Legea Martială. În acest sens, Curtea consideră că, chiar presupunând că reclamantul a depus un recurs în sensul că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial, orice astfel de recurs ar fi fost condamnat la eșec. Prin urmare, Curtea consideră că afirmația Guvernului că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne nu poate fi susținută. Reclamantul se plânge că procedura penală interzisă împotriva lui nu a fost încheiată într-un „temps motivabil” și că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat în timp ce el a fost judecat de Curtea Marțială, care lipsește independența și imparțialitate. El se plânge în continuare că nu a fost informat în mod prompt despre natura și cauza acuzației împotriva lui, că nu a avut timp suficient pentru a pregăti apărarea și că a fost imposibil pentru el să examineze martorii împotriva lui. El invocă art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție, care prevede, în măsura în care este relevant: „1. În hotărârea ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial ... Oricine acuzat de o infracțiune are următoarele drepturi minime: (a) să fie informat cu promptitudine, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzației împotriva lui; (b) să aibă timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării sale... (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui...” Guvernul susține că lungimea procedurii penale aduse împotriva reclamantului nu poate fi considerată nejustificabil de lungă datorită dificultăților în examinarea miilor de dosare. Guvernul subliniază, de asemenea, complexitatea cauzei și natura infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul, susținând că instanța a tratat un proces cu 723 de inculpați, inclusiv reclamantul, al căror activități și legături cu alți inculpați au trebuit să fie stabilite. T Curtea de Lege Marțială a urmat o procedură accelerată și a făcut toate eforturile pentru accelerarea procesului. Între 18 octombrie 1982 și 19 iulie 1989, a avut 512 audieri, la un ritm de 3 pe săptămână. Ancheta, în timpul cărora toți acuzații au fost interogați, a durat 5 ani. Procurorul public, la care a fost trimis dosarul la 11 noiembrie 1987, nu a putut să-și completeze 1.766 de pagini de depuneri scrise înainte de 23 martie 1988. Audierile orale, care au început la 11 mai 1988, au durat 10 luni. În cele din urmă, dosarul a constituit aproximativ o mie de ligatori de foaie liberă și rezumatul hotărârii a mers la cel puțin 264 pagini. În ceea ce privește independența și imparțialitatea Curților de Justiție Marțială, Guvernul contestat susține că cei doi judecători militari și cei doi judecători civili care stau pe Tribunalul de Justiție Marți beneficiază de garanțiile de independență judiciară și de imunitate prevăzute în Constituție. În acest timp, instanța nu a putut pronunța o hotărâre finală asupra cazului său. Complexitatea cauzei și numărul mare de inculpați nu pot justifica durata procedurii care au durat 16 ani. Reclamantul susține în continuare că în această perioadă a suferit prejudiciu material și moral. Curtea constată că Guvernul nu a contestat acuzațiile reclamantului că nu a fost informat în mod prompt despre natura și cauza acuzării împotriva acestuia, că nu a avut timp suficient pentru a pregăti apărarea și că a fost imposibil ca acesta să examineze martorii împotriva acestuia. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Reclamantul se plâng în temeiul articolelor 10 și 11 din Convenție că a fost condamnat din cauza avizelor sale politice. Guvernul concurează cu privire la plângerile de mai sus, susținând că, în nici o etapă înaintea instanțelor interne, reclamantul se baza pe articolele 10 și 11 din Convenție, sau pe argumente privind același efect sau similar pe baza dreptului intern, subliniind că reclamantul are garanții suficiente în temeiul dreptului intern pentru protecția drepturilor sale garantate în temeiul articolelor 10 și 11 din Convenție. Prin urmare, acestea susțin că această parte a cererii ar trebui să fie declarată inadmisibilă din cauza incapacității reclamantului de a evacua căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 1 din Convenție. În cazul instantaneu, întrebarea dacă reclamantul a epuizat sau nu căile de recurs interne poate fi lăsată deschisă, deoarece această parte a cererii trebuie, în orice caz, respinsă din următoarele motive. În acest sens, Curtea subliniază că, pentru a stabili dacă drepturile reclamantului în temeiul articolelor 10 și 11 din Convenție au fost încălcate, trebuie să se cerceteze în primul rând dacă condamnarea în cauză a constituit o interferență cu exercitarea drepturilor respective de către reclamant (a se vedea Hotărârea Kosiek v. Germania din 28 august 1986, Seria A nr. 105, p. 20, § 36). Curtea constată că instanța turcă a condamnat reclamantul din cauza aderării sale la o organizație ilegală și a participării sale la o serie de activități ilegale. Prin urmare, se pare că reclamantul nu a fost condamnat din cauza avizelor sale politice. Nici nu a fost interzis să primească și să transmită avizele respective. Prin urmare, Curtea consideră că nu a existat nici o ingerință în drepturile reclamantului protejate de articolele 10 și 11 din convenție și, în consecință, nu a survenit nici o întrebare cu privire la posibila justificare a acestei interferențe în temeiul alineatului (2) din aceste dispoziții. Rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILĂ, fără a prejudicia fondurile, plângerile reclamantului cu privire la dreptul său la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial; DECLAREA INADMISSIBILE restul cererii. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Register Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă