- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 ianuarie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Moni împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MONI c. ITALIA (Cercetarea nr. 35784/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 ianuarie 2000 În cauzele Moni c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. R ozakis președintele M. F ischemibach, B. Conforti, P. Lorenzen, dl Tsatsa-Nikolovska dnii A. B. Baka, E. Levits, judecători și de E. F ribergh grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 16 decembrie 1999, acesta a fost adoptat la această dată de procedură la data inițială a cauzei (nr. 35784/97) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant italian, dl Salvatore Angelo Moni, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 10 ianuarie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului).
Guvernul Italiei este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza. La 21 octombrie 1998, Comisia (Camera întâi) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitându-l să prezinte în scris observații cu privire la admisibilitate și la temeinicia acesteia. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 din noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 alin. (2) din protocol, cauza este examinată de Curte în conformitate cu dispozițiile protocolului menționat anterior. În conformitate cu art. 52 alin. Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul secțiunii menționate îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul art. 27 alin. (2) din Convenție și 26 alin. (1) lit. (a) din regulament.
Rozakis, președintele secțiunii [art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți membri desemnați de acesta din urmă pentru a completa camera au fost dl Fischbach, dl Lorenzen, dl Tsatsa-Nikolovska, dl A. B. Baka și dl E. Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Guvernul și-a prezentat observațiile la 24 februarie 1999 și reclamantul a răspuns la aceasta la 22 martie 1999. Mai 1999, Curtea a declarat cererea admisibilă. În urma unui schimb de corespondență, la 25 octombrie 1999, grefierul secțiunii a propus părților încheierea unui acord amiabil în sensul art. 38 alin. (1) lit. (b) din Convenție. La 8 și, respectiv, 24 noiembrie 1999, reclamantul și guvernul au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluții amiabile a cauzei.
Deținut din 1988, reclamantul a fost condamnat la 28 de ani și 9 luni de închisoare pentru participarea la răpire în scopul extorcării, încălcarea legislației privind armele, tentativă de omor și alte încălcări ale legii. La 8 iulie 1992, reclamantului i s-a impus un regim special de detenție în timp ce se afla în închisoarea din Ascoli Piceno. Acest regim era prevăzut la art. 41a din Legea privind administrația penitenciară (Legea privind pedeapsa cu închisoarea din 26 iulie 1975), astfel cum a fost modificată prin Legea privind închisoarea din 7 august 1992. La 11 iulie 1992, judecătorul pentru aplicarea pedepsei cu închisoarea Macerata impune reclamantului controlul corespondenței sale pe durata unui an (20 iulie 1992-20 iulie 1993). La termen, controlul a fost prelungit până la 31 ianuarie 1994. La 28 octombrie 1993, instanța de aplicare a culpelor de dalmă a acceptat cererea reclamantului și a anulat regimul special de detenție.
Această decizie a fost aplicată începând cu 21 noiembrie 1993. 10. Cu toate acestea, la 13 octombrie 1993, reclamantul fusese transferat la închisoarea din Spolet, iar la 27 octombrie 1993 primise notificarea unei alte decizii din 22 octombrie 1993 de a prezenta corespondența sa unei vize de cenzură. Această decizie, luată de judecător cu privire la aplicarea pedepselor de la Spoleto, nu indica niciun termen în ceea ce privește durata sa de punere în aplicare. în drept 11. La 24 noiembrie 1999, Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului din Italia, declar că, în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea nr. 35784/97 formulată de dl. Angelo Moni, guvernul italian îi oferă acestuia suma de 7 000 000 de lire care acoperă atât prejudiciul moral, cât și cheltuielile suportate de reclamant, imediat după notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Pe de altă parte, aș dori să subliniez faptul că, pentru a evita, în viitor, situații similare cu cele descrise de reclamant la punctul de vedere al articolului 8 din Convenție și care vizează controlul corespondenței sale, la 23 iulie 1999, Guvernul Italiei a prezentat Senatului un proiect de lege (nr. 4172) care vizează aducerea unui număr de modificări la Legea nr. 354 din 26. iulie 1975, în special în ceea ce privește dispozițiile referitoare la controlul corespondenței deținuților; conform raportului ministrului Justiției din Senat, acest proiect de lege ar trebui să aducă un remediu pentru încălcările constatate de Curte în cauzele Diana și Domenichini c. Italia.
În plus, Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Ö Ö Õ Ö Ö Õ Ö Ö Ö Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Am luat cunoștință de declarația guvernului italian conform căreia el este dispus să-mi plătească suma de 7 000 000 de lire, acoperind atât prejudiciul moral, cât și cheltuielile suportate, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei având ca origine cererea nr. 35784/97 pe care am înaintat-o în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului.
În plus, accept propunerea guvernului și renunț la orice altă pretenție față de Italia cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri. Declar că această declarație a fost soluționată definitiv. Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului de procedură amiabil la care am ajuns eu și guvernul. În plus, sunt dispus să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile (art. 39 din convenție). Aceasta se asigură că regulamentul menționat se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de convenție sau de protocoalele sale [art. 37 alineatul (1) in fine din convenție și art. 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură].
14. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITÉ, hotărăște să șteargă cauza din rol. Ia notă de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 11 ianuarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE MONI c. ITALIE (Requête n° 35784/97) ARRÊT STRASBOURG 11 janvier 2000 En l’affaire Moni c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. R ozakis , président , M. F ischbach, B. Conforti, P. Lorenzen, M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. A. B. Baka, E. Levits, juges , et de M. E. F ribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 décembre 1999, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 35784/97) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M . Salvatore Angelo Moni (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 10 janvier 1997, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le Gouvernement de l’Italie est représenté par son agent, M. U. Leanza.
Détenu pour purger une peine, le requérant se plaignait du contrôle depuis cinq ans de sa correspondance. Il invoquait l’article 8 de la Convention. Le 21 octobre 1998, la Commission (première chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 2 de celui-ci, l’affaire est examinée par la Cour conformément aux dispositions dudit Protocole.
Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. B. Conforti, juge élu au titre de l’Italie (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et M. C. L. Rozakis, président de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M. M. Fischbach, M. P. Lorenzen, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. A. B. Baka et M. E. Levits (article 26 § 1 b) du règlement).
Le Gouvernement a présenté ses observations le 24 février 1999 et le requérant y a répondu le 22 mars 1999.
Le 25 mai 1999, la Cour a déclaré la requête recevable.
Après un échange de correspondance, le 25 octobre 1999, le greffier de section a proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article 38 § 1 b) de la Convention. Les 8 et 24 novembre 1999 respectivement, le requérant et le Gouvernement ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire. EN FAIT
Détenu depuis 1988, le requérant a été condamné à 28 ans et 9 mois de prison pour participation à un enlèvement à des fins d’extorsion, violation de la législation sur les armes, tentative d’homicide et autres infractions à la loi. Le 8 juillet 1992, le requérant se vit imposer un régime spécial de détention alors qu'il se trouvait dans la prison d’Ascoli Piceno. Ce régime était prévu par l'article 41 bis de la loi sur l'administration pénitentiaire (loi n 354 du 26 juillet 1975), tel qu'il a été modifié par la loi n 356 du 7 août 1992. Le 11 juillet 1992, le juge de l'application des peines de Macerata imposa au requérant le contrôle de sa correspondance pour la durée d'une année (20 juillet 1992-20 juillet 1993). A l'échéance, le contrôle fut prorogé jusqu'au 31 janvier 1994.
Le 28 octobre 1993, le tribunal de l’application des peines d’Ancône fit droit à la demande du requérant et annula le régime spécial de détention. Cette décision fut appliquée à partir du 21 novembre 1993.
Toutefois, le 13 octobre 1993, le requérant avait été transféré à la prison de Spolète, et le 27 octobre 1993, avait reçu la notification d'une autre décision du 22 octobre 1993, de soumettre sa correspondance à un visa de censure. Cette décision, prise par le juge de l'application des peines de Spoleto, n'indiquait aucun délai quant à sa durée de mise en oeuvre. en droit
Le 24 novembre 1999, la Cour a reçu la déclaration suivante de la part du Gouvernement de l’Italie : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 35784/97, introduite par M. Angelo Moni, le Gouvernement italien offre de verser à celui-ci la somme de 7 000 000 lires couvrant tant le préjudice moral que les frais encourus par le requérant, dès la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. Je signale, d’autre part, que afin d’éviter, à l’avenir, des situations similaires à celle dénoncée par le requérant sous l’angle de l’article 8 de la Convention et visant le contrôle de sa correspondance, le 23 juillet 1999, le Gouvernement de l’Italie a présenté au Sénat un projet de loi (n° 4172) visant à apporter un certain nombre de modifications à la loi n° 354 du 26 juillet 1975, notamment en ce qui concerne les dispositions en matière de contrôle de la correspondance des détenus. D’après le rapport du Ministre de la Justice au Sénat, ce projet de loi devrait porter remède aux violations constatées par la Cour dans les affaires Diana et Domenichini c. Italie. En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
Le 8 novembre 1999, la Cour a reçu la déclaration suivante signée par le requérant : « J’ai pris connaissance de la déclaration du Gouvernement italien selon laquelle il est prêt à me verser la somme de 7 000 000 lires, couvrant tant le préjudice moral que les frais encourus, en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 35784/97 que j’ai introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme. J’accepte la proposition du Gouvernement et je renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de l’Italie à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée. La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus. En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme, tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1 in fine de la Convention et 62 § 3 du règlement).
Partant, il échet de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à L’UNANIMITé, 1. Décide de rayer l’affaire du rôle. 2 . Prend note de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 janvier 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président