SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL LIDDO ȘI BATTETA c. ITALIA (solicitarea nr. 4095/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2000 DEFINITIVF 25/04/2000 În la: cauza Liddo și Batteta c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Conforti L. Loucaides, Kūris Fuhrmann Jungwiert Traja judecători și dl Dolle Griffière de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 11 ianuarie 2000, acesta a fost adoptat la această dată, la data inițială a procedurii, la data inițială a cauzei, și a fost pronunțat împotriva Republicii Italiene, printre care cetățeni italieni, dnii Giuseppe și Antonio Liddo și Maria Batteta (în special, cei care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului) la data de 27 ianuarie 2000. noiembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (adică Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1998 sub numărul de dosar 4095/98. Reclamanții sunt reprezentați de Maria Gabriella Cetroni Ciraolo, avocată la Roma. Guvernul italian ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza. Camera a declarat cererea admisibilă la 4 mai 1999. La 31 ianuarie 1989, primul reclamant și reclamanta au adresat întreprinderile S. și C. în fața Tribunalului din Roma, în nume propriu și în numele celui de-al doilea reclamant, minor la momentul respectiv, pentru a obține constatarea viciilor ascunse ale unui produs electrocasnic și repararea daunelor suferite ca urmare a unui accident. Începând cu 11 aprilie 1989, a fost numit un expert, dintre cele cinci audieri care au avut loc între 22 mai 1989 și 3 aprilie 1990, trei au vizat raportul de competență și două audieri ale martorilor. Într-o hotărâre definitivă din 22 ianuarie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 17 iunie 1992, tribunalul a constatat responsabilitatea pârâtelor. printr-o ordonanță din aceeași zi, instanța a dispus reluarea procedurii de evaluare a daunelor și convoqua l'expert pentru încuviințarea din 16 noiembrie 1992 în fața judecătorului de punere în funcțiune. La acea dată, expertul a depus jurământul pentru o completare de competență. Cele cinci audieri care au avut loc între 4 iulie 1994 și 21 martie 1995 au vizat completarea de competență. La 5 iunie 1995, nu s-a ținut de cuvânt pentru că în acea zi avocații au făcut grevă. La 1 februarie a fost rejudecat la rejudecare din cauza absenței părților. 18 Septembrie 1996, reclamanții au solicitat aplicarea articolului 186c din Codul de procedură civilă, în vederea obținerii unei decizii provizorii a litigiului. Această ședință, precum și celelalte două care i-au succedat până la 16 octombrie 1997 au fost exmatriculate deoarece anumite documente din dosar fuseseră pierdute. În ziua următoare, judecătorul a emis o ordonanță în conformitate cu art. 186 c, acordându-le o anumită sumă reclamanților, și stabilește încuviințarea pledoariilor la data de 11 mai 2001. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții au declarat încălcarea principiului termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 31 ianuarie 1989 și este încă în curs de desfășurare; prin urmare, a durat mai mult de 10 ani și 11 luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care trebuie să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) la În măsura în care instanța constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite ștergerea a ceea ce este necesar pentru a face, Cu imperfecțiune a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 12. Reclamanții solicită fiecare cel puțin 20 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea, după ce a luat în considerare observațiile prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 28 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată14, reclamanții solicită, de asemenea, 15 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 1 500 000 ITL fiecărui solicitant. Interese moratorii 16. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 28 000 000 (88 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE LIDDO ET BATTETA c. ITALIE
(Requête n°
40950/98)
ARRÊT
25 janvier 2000
25/04/2000
En l’affaire Liddo et Batteta c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
B.
Conforti
,
M.
M.
P.
Kūris
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
K.
Jungwiert
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Giuseppe et Antonio Liddo et Maria Batteta (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 27
novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40950/98. Les requérants sont représentés par M
e
Maria Gabriella Cetroni Ciraolo, avocate à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)
est représenté par son agent, M. U. Leanza.
2.
La chambre a déclaré la requête recevable le 4 mai 1999.
3.
Le 31 janvier 1989, le premier requérant et la requérante assignèrent les entreprises S. et C. devant le tribunal de Rome, en leur nom propre et au nom du deuxième requérant, mineur à l’époque, afin d’obtenir le constat des vices cachés d’un produit électroménager et la réparation des dommages subis suite à un accident.
4.
La mise en état de l'affaire commença le 11 avril 1989, par la nomination d’un expert. Des cinq audiences qui se tinrent entre le 22
mai
1989 et le 3 avril 1990, trois concernèrent le rapport d’expertise et deux l’audition de témoins. L’audience de présentation des conclusions eut lieu le 1er
octobre 1990 et celle de plaidoiries le 15
janvier 1992. Par un jugement non définitif du 22 janvier 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 17 juin 1992, le tribunal constata la responsabilité des défenderesses. Par une ordonnance du même jour, le tribunal ordonna la reprise de la procédure pour l’évaluation des dommages et convoqua l’expert pour l’audience du 16
novembre 1992 devant le juge de la mise en état.
5.
A cette date, l’expert prêta serment pour un complément d’expertise. Les cinq audiences qui se tinrent entre le 4 juillet 1994 et le 21 mars 1995 concernèrent le complément d’expertise. Le 5 juin 1995, l’audience ne se tint pas car ce jour-là les avocats faisaient grève. Le 1er février 1996, l’audience fut renvoyée à cause de l’absence des parties. Le 18
septembre 1996, les requérants demandèrent l’application de l’article 186
quater
du Code de procédure civile, visant à obtenir une décision provisoire du litige. Cette audience, ainsi que les deux autres qui lui succédèrent jusqu’au 16
octobre 1997 furent renvoyées car certains documents du dossier avaient été égarés. Le jour venu, le juge prononça une ordonnance conformément à l’article 186
quater
, accordant une certaine somme aux requérants, et fixa l’audience de plaidoiries au 11 mai 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Les requérants allèguent la violation du principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 31 janvier 1989 et est à ce jour encore pendante.
9.
Elle a donc duré un peu plus de dix ans et onze mois, pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
11.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu
’
il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d
’
effacer qu
’
imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s
’
il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
12.
Les requérants réclament chacun au moins 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'ils auraient subis.
13.
La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 28 000 000 ITL.
B.
Frais et dépens
14.
Les requérants demandent également 15 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
15.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et accorde donc 1 500 000 ITL à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
16.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 28 000 000 (vingt-huit millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 500 000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président