AFFAIRE LUCIO MARIO CATILLO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA LUCIO MARIO CATILLO c. ITALIA (Cercetarea nr. 48405/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Lucio Mario Catillo c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens domnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad-hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărârea care a fost adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un cetățean italian, Lucio Mario Catillo, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 16 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 28 mai 1999 sub numărul de dosar 48405/99. Reclamantul este reprezentat de domnul A. Nardone și T. Verrilli, avocați din Benevent. Guvernul italian ( La 4 august 1992, reclamantul a înaintat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Benevent, funcționând ca judecător al muncii, în vederea obținerii unei creșteri a pensiei sale de invaliditate. La 27 august 1992, judecătorul de instanță a stabilit prima audiere la 19 ianuarie 1994. În ziua următoare, judecătorul a retrimis cauza la 18 aprilie 1994 la cererea de securitate socială, partea pârâtă. Dintre cele patru audieri prevăzute între data de 6 februarie 1995 și data de 6 februarie 1995, una a fost trimisă în fața instanței, iar celelalte trei au fost depuse la cererea părților. Cele patru audieri prevăzute între 7 iunie 1995 și 12 ianuarie 1998 au fost toate amânate din oficiu la 4 martie 1998. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 12 octombrie 1998, judecătorul a acceptat cererea reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul său de a se pronunța asupra acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 august 1992 și s-a încheiat la 12 octombrie 1998 și, prin urmare, a durat puțin peste șase ani și două luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 30 440 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE LUCIO MARIO CATILLO c. ITALIE

(Requête n°

48405/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Lucio Mario Catillo c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Lucio Mario Catillo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 28

mai

1999 sous le numéro de dossier 48405/99. Le requérant est représenté par M

es

A. Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 4 août 1992, le requérant déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir une augmentation du montant de sa pension d'invalidité.

4.

Le 27 août 1992, le juge d'instance fixa la première audience au 19

janvier 1994. Le jour venu, le juge remit l’affaire au 18 avril 1994 à la demande de la sécurité sociale, partie défenderesse. Des quatre audiences prévues entre cette date et le 6 février 1995, une fut renvoyée d’office et les trois autres furent remises à la demande des parties. Les quatre audiences prévues entre le 7 juin 1995 et le 12 janvier 1998 furent toutes reportées d’office au 4 mars 1998.

5.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 12 octobre 1998, le juge fit droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 4 août 1992 et s’est terminée le 12

octobre 1998.

9.

Elle a donc duré un peu plus de six ans et deux mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 15 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 10 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 30 440 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président