SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ADAMO c. ITALIA (Cercetarea nr. 40944/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2000 DEFINITIVF 25/04/2000 În cauza Adamo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte, Conforti Loucaide Kūris Fuhrmann Jungwiert Traja judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 11 ianuarie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. La 8 noiembrie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Sergio Belperio, avocat în Benevent. Guvernul italian ( mai) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza. Camera a declarat cererea admisibilă la 4 mai 1999. DE FAPT, la 11 mai 1987, reclamantul a solicitat inculpaților domnului și doamnei D. să-i plătească o anumită sumă. Tribunalul din Benevent a acceptat cererea sa prin ordonanța din 15 mai 1987. mai 1987, notificată la 29 mai 1987. Inculpații au opus ordinul la 17 iunie 1987 [1] . Ei au depus, de asemenea, o cerere reconvențională pentru repararea daunelor. Încheierea cauzei a început la 26 octombrie 1987. noiembrie 1987, judecătorul de punere în funcțiune a respins cererea reclamantului privind executarea provizorie a ordinului și a numit un expert, care a depus jurământul la 29 februarie 1988. După două audieri privind raportul de competență, la 23 octombrie 1989 la rejudecare a fost pronunțat la 24 februarie 1989. În noiembrie 1989, când a venit ziua în care a fost amânat procesul, părțile au încercat să ajungă la o înțelegere pe cale amiabilă, iar încercarea a eșuat la data de 20 e.n. aprilie 1990 la rejudecare a fost retrimis la 14 decembrie 1990 pentru prezentarea concluziilor. Această audiere nu a avut loc deoarece în acea zi avocații au făcut grevă. Lanțul din 29 mai 1991 a fost amânat din oficiu la 3 iunie 1991, data la care a avut loc prezentarea concluziilor. La data de 2 iunie 1992, tribunalul a decis să plătească și a acceptat cererea reconvențională. Această hotărâre a fost acceptată de autoritatea a ceea ce a fost judecat la 21 aprilie 1998. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul declară încălcarea principiului termenului rezonabil Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 iunie 1987 și s-a încheiat la 6 martie 1997 și, prin urmare, a durat mai mult de nouă ani și opt luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care instanța constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 11.În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite decât să se șteargă în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 24 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea, după ce a luat în considerare observațiile prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 24 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 803 352 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată și acordă reclamantului. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 24 000 000 (24 milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 803 352 (trei milioane opt sute trei mii trei sute cincizeci și doi) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa moduliere Președinte [1] Începutul perioadei care urmează să fie luată în considerare.
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ADAMO c. ITALIE
(Requête n°
40944/98)
ARRÊT
25 janvier 2000
25/04/2000
En l’affaire Adamo c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Loucaides
,
M.
P.
Kūris
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
K.
Jungwiert
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Nino Andrea Adamo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 8 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40944/98. Le requérant est représenté par M
e
Sergio Belperio, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
2.
La chambre a déclaré la requête recevable le 4 mai 1999.
3.
Le 11 mai 1987, le requérant enjoignit aux défendeurs M. M. et Mme D. de lui payer une certaine somme. Le tribunal de Bénévent fit droit à sa demande par ordonnance du 15
mai 1987, notifiée le 29 mai 1987. Les défendeurs firent opposition à l’injonction le 17
juin 1987
[1]
. Ils déposèrent également une demande reconventionnelle en réparation des dommages.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 26 octobre 1987. Le 30
novembre 1987, le juge de la mise en état rejeta la demande du requérant visant l’exécution provisoire de l’injonction et nomma un expert, qui prêta serment le 29 février 1988. Après deux audiences concernant le rapport d’expertise, le 23 octobre 1989 l’audience fut renvoyée d’office au 24
novembre 1989. Le jour venu, l’audience fut reportée pour permettre aux parties de tenter de parvenir à un règlement amiable. La tentative ayant échouée, le 20
avril 1990 l’audience fut renvoyée au 14 décembre 1990 pour la présentation des conclusions. Cette audience ne se tint pas car ce jour-là les avocats faisaient grève. L’audience du 29 mai 1991 fut ajournée d’office au 3 juin 1991, date à laquelle eut lieu la présentation des conclusions.
5.
L’audience de plaidoiries fixée au 2 juin 1992 fut renvoyée d’office à deux reprises jusqu’au 11 février 1997. Par un jugement du 4 mars 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 6 mars 1997, le tribunal annula l’injonction de payer et fit droit à la demande reconventionnelle. Ce jugement acquit l’autorité de la chose jugée le 21 avril 1998.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue la violation du principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 17 juin 1987 et s'est terminée le 6
mars 1997.
9.
Elle a donc duré plus de neuf ans et huit mois, pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
11.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu
’
il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d
’
effacer qu
’
imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s
’
il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
12.
Le requérant réclame 24 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
13.
La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 24 000 000 ITL.
B.
Frais et dépens
14.
Le requérant demande également 3 803 352 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
15.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
16.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser
au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 24 000 000 (vingt-quatre millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 803 352 (trois millions huit cent trois mille trois cent cinquante-deux) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président
[1]
Début de la période à prendre en considération.