SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SCARANO c. ITALIA (Cercetarea nr. 4092/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2000 DEFINITIVF 25/04/2000 În litigiul Scarano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte, Conforti Loucaide Kūris Fuhrmann Jungwiert Traja judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 11 ianuarie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. Vincenzo Scarano a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 11 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului) la data de 27 aprilie 1998 sub numărul de dosar 409299/98. La data de 16 mai 1983, reclamantul a fost numit de către societatea cu răspundere limitată A. în fața Tribunalului din Campobasso pentru a obține plata unei anumite sume în executarea unui contract și repararea daunelor suferite. Din cele șapte audieri prevăzute între 10 ianuarie 1984 și 11 martie 1986, una a fost amânată din oficiu, două ca urmare a absenței consiliului reclamantului bolnav, una la cererea reclamantei fără opoziție și una dedicată depunerii de memorii. 1986, judecătorul s-a reținut să decidă cu privire la cererea de numire a unui expert. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 30 septembrie 1986, judecătorul a numit un expert și a fixat pentru jurământul acestuia din 16 decembrie 1986. Următoarele patru audieri au fost exmatriculate deoarece expertul nu a prezentat raportul său, deși ar fi fost solicitat de două ori de grefă. Ședința prevăzută la 14 decembrie 1986 Iunie 1988 nu a stat în urma mutației judecătorului. Printr-o ordonanță fără audiere din 3 ianuarie 1989, președintele Tribunalului a numit un nou judecător, care a fixat următoarea ședință la 6 martie 1989. În ziua următoare, procesul a fost întrerupt ca urmare a decesului consiliului reclamantului. La o dată nespecificată, reclamanta a reluat procedura și ședința următoare a fost stabilită la 5 iunie 1989. Cu toate acestea, a fost amânată în primul rând la 30 octombrie 1989 din cauza absenței reclamantului și apoi din oficiu la 27 februarie 1990. La 23 octombrie 1990, judecătorul l-a convocat pe expert la ședința din 8 februarie 1991, pentru a-i încredința un supliment de expertiză. Septembrie 1993, patru au fost trimise din oficiu - dintre care una din cauza lipsei de săli de judecată - una la cererea reclamantului, una la cererea părților pentru a încerca să ajungă la o soluționare amiabilă a cazului și una a fost amânată deoarece expertul nu a prezentat raportul său. La 13 decembrie 1993, judecătorul a fixat ședința de prezentare a concluziilor la 28 februarie 1994 Cu toate acestea, a avut loc numai la 6 iunie 1994, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. Ședința pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 13 octombrie 1994, dar nu a avut loc decât la 22 octombrie 1998, ca urmare a patru trimiteri din oficiu și a patru trimiteri la cererea părților. Printr-o hotărâre din 28 octombrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă în ziua următoare, Tribunalul a respins cererea societății reclamante. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, recurentul invocă încălcarea principiului termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 mai 1983 și s-a încheiat la 29 octombrie 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de 15 ani și cinci luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care trebuie să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) la În măsura în care instanța constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite ștergerea a ceea ce este necesar pentru a face, Cu imperfecțiune a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 13. Reclamantul solicită 586 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea, după luarea în considerare a observațiilor prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 48 000 000 ITL. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 33 807 162 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 567 200 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 567 200 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordul cu reclamantul. 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în la fel de unanimă, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 48 000 000 (cu 40 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 567 200 (cincizeci și șapte de mii două sute) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE SCARANO c. ITALIE
(Requête n°
40929/98)
ARRÊT
25 janvier 2000
25/04/2000
En l’affaire Scarano c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Loucaides
,
M.
P.
Kūris
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
K.
Jungwiert
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Vincenzo Scarano (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 11 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40929/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
2.
La chambre a déclaré la requête recevable le 4 mai 1999.
3.
Le 16 mai 1983, le requérant fut assigné par la société à responsabilité limitée A. devant le tribunal de Campobasso afin d'obtenir le paiement d'une certaine somme en exécution d'un contrat et la réparation des dommages subis.
4.
La mise en état de l'affaire commença le 21 juin 1983. Des sept audiences prévues entre le 10 janvier 1984 et le 11 mars 1986, une fut reportée d'office, deux suite à l'absence du conseil du requérant qui était malade, une à la demande de la demanderesse sans opposition du requérant et une fut consacrée au dépôt de mémoires. A l'audience du 24
juin
1986, le juge se réserva de décider quant à la demande de nomination d'un expert. Par une ordonnance hors audience du 30
septembre
1986, le juge nomma un expert et fixa pour le serment de ce dernier l'audience du 16 décembre 1986. Les quatre audiences suivantes furent renvoyées car l'expert n'avait pas remis son rapport, bien qu'il eût été sollicité deux fois par le greffe. L'audience prévue au 14
juin
1988 ne se tint pas suite à la mutation du juge. Par une ordonnance hors audience du 3
janvier
1989, le président du tribunal nomma un nouveau juge, qui fixa l'audience suivante au 6
mars
1989.Le jour venu, le procès fut interrompu suite au décès du conseil du requérant.
5.
A une date non précisée, la demanderesse reprit la procédure et l'audience suivante fut fixée au 5 juin 1989. Toutefois elle fut reportée d'abord au 30 octobre 1989 en raison de l'absence du requérant et ensuite d'office au 27 février 1990. Le 23 octobre 1990, le juge convoqua l'expert à l'audience du 8 février 1991, afin de lui confier un complément d'expertise. Le jour venu, l'expert prêta serment. Des neuf audiences prévues entre le 28
juin
1991 et le 30
septembre 1993, quatre furent renvoyées d'office - dont une en raison du manque de salles d'audience -, une à la demande du requérant, une à la demande des parties afin d'essayer de parvenir à un règlement à l'amiable de l'affaire et une fut reportée car l'expert n'avait pas remis son rapport. Le 13 décembre 1993, le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 28
février
1994
; toutefois, elle ne se tint que le 6 juin 1994, suite à un renvoi d'office. L'audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 13 octobre 1994, mais elle ne se tint que le 22 octobre 1998, suite à quatre renvois d'office et à quatre renvois à la demande des parties.
6.
Par un jugement du 28 octobre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le jour suivant, le tribunal rejeta la demande de la société demanderesse.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue la violation du principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 16 mai 1983 et s'est terminée le 29
octobre 1998.
10.
Elle a donc duré plus de quinze ans et cinq mois, pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu
’
il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d
’
effacer qu
’
imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s
’
il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 586 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.
14.
La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 48 000 000 ITL.
B.
Frais et dépens
15.
Le requérant demande également 33 807 162 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 567 200 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 567 200 ITL au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 48 000 000 (quarante-huit millions) lires italiennes pour dommage moral et 567 200 (cinq cent soixante-sept mille deux cents) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président