- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 ianuarie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
Glebe Visconti împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GLEBE VISCONTI c. ITALIA (solicitarea nr. 40941/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2000 DEFINITIVF 25/04/2000 În cauza Glebe Visconti c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte, Conforti Loucaide Kūris Fuhrmann Jungwiert Traja judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 11 ianuarie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant german, Gerda Glebe Visconti ( Guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza.
Camera a declarat cererea admisibilă la 4 mai 1999. La 9 februarie 1988, reclamanta și soțul ei, în numele mamei reclamantei, au atribuit doi medici și o Unitate Sanitară Locală în fața Tribunalului din Torino pentru a obține repararea daunelor suferite de mama reclamantei în urma unei intervenții chirurgicale. 1988 a fost amânată din oficiu la 4 octombrie 1988, data la care judecătorul a numit un expert și a amânat cazul la 16 noiembrie 1988. În ziua următoare, expertul a cerut să fie eliberat și judecătorul a numit un nou expert, care a depus jurământul la 14 februarie 1989. Cele patru audieri care au durat între 12 iulie 1989 și 12 iulie 1989. Decembrie 1990 au fost exmatriculate pentru că expertul nu a prezentat raportul său.
Ședința din 13 martie 1991 a fost amânată până la 9 octombrie 1991 pentru că în acea zi avocații greveau. La acea dată, judecătorul a constatat că expertul nu a depus încă la grevă raportul său și a amânat cazul la 25 martie 1992. La 24 ianuarie 1995, judecătorul a fixat ședința de prezentare a concluziilor la 23 mai 1995. Cu toate acestea, această audiere a fost amânată mai întâi la 8 mai 1996 ca urmare a grevei avocaților, apoi la 4 decembrie 1996 la cererea reclamantei. În ziua următoare, judecătorul a declarat întreruperea procesului ca urmare a decesului mamei reclamantei. La 20 mai 1997, recurenta a reînceput procedura.
Prin ordonanța din 13 iunie 1997, judecătorul a stabilit reluarea procedurii la 15 octombrie 1997. În ziua următoare, ședința pentru prezentarea concluziilor a fost stabilită la 10 iunie 1998 ; cu toate acestea, aceasta din urmă nu a avut loc decât la 26 ianuarie 1999, deoarece a fost mai întâi amânată ca urmare a depunerii anumitor documente de către reclamantă și apoi din oficiu. A doua zi a avut loc, de asemenea, la tribunalul de pledoarii. printr-o hotărâre definitivă din 20 mai 1999, al cărui text a fost depus la grefa la o dată nespecificată, tribunalul a constatat lipsa de temei a punerii în fața justiției a autorității Sanitare Locale și a redeschis instanța pentru a numi un expert. Printr-o ordonanță în afara audierii din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 25 mai 1999, tribunalul a numit un expert și a fixat la reședința din 6 iulie 1999 1999 pentru depunerea jurământului de către acesta din urmă.
La această dată, la data la care expertul fiind absent, cauza a fost amânată la 14 octombrie 1999. La această audiere, expertul a refuzat mandatul, judecătorul a numit un alt expert și a amânat cauza la 16 noiembrie 1999 pentru depunerea jurământului. În ziua următoare, cel de-al doilea expert a refuzat mandatul, deoarece avusese anterior relații profesionale cu una dintre părți, judecătorul a numit un alt expert și a amânat cauza la 1 februarie 2000 pentru depunerea jurământului.
ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE recurenta invocă încălcarea principiului în termen rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 9 februarie 1988 și este încă în curs de desfășurare. 10. Aceasta a durat deja aproximativ 11 ani și 11 luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care instanța constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție (12) În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite decât să se șteargă în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 123 600 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea, după ce a luat în considerare observațiile prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde recurentei 37 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 15. De asemenea, recurenta solicită 15 946 350 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale.
Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 37 000 000 (treme-șapte milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu 2,5 % l de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE GLEBE VISCONTI c. ITALIE (Requête n° 40941/98) ARRÊT STRASBOURG 25 janvier 2000 DÉFINITIF 25/04/2000 En l’affaire Glebe Visconti c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : M. J.-P. Costa , président, M. B. Conforti , M. L. Loucaides , M. P. Kūris , M. W. Fuhrmann , M. K. Jungwiert , M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante Allemande, M me Gerda Glebe Visconti (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 29 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40941/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
La chambre a déclaré la requête recevable le 4 mai 1999. EN FAIT
Le 9 février 1988, la requérante et son mari, au nom de la mère de la requérante, assignèrent deux médecins et une Unité Sanitaire Locale devant le tribunal de Turin afin d'obtenir la réparation des dommages subis par la mère de la requérante suite à une intervention chirurgicale.
La mise en état de l'affaire commença le 13 avril 1988. L'audience prévue au 10 mai 1988 fut reportée d'office au 4 octobre 1988, date à laquelle le juge nomma un expert et ajourna l'affaire au 16 novembre 1988. Le jour venu, l'expert demanda d'être dispensé et le juge nomma un nouvel expert, qui prêta serment le 14 février 1989. Les quatre audiences qui se tinrent entre le 12 juillet 1989 et le 12 décembre 1990 furent renvoyées car l'expert n'avait pas remis son rapport. L'audience du 13 mars 1991 fut reportée au 9 octobre 1991 car ce jour ‑ là les avocats faisaient grève. A cette date, le juge constata que l'expert n'avait pas encore déposé au greffe son rapport et ajourna l'affaire au 25 mars 1992. Après trois audiences, le 1er mars 1994 les défendeurs déposèrent des mémoires. Le 24 janvier 1995, le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 23 mai 1995. Toutefois, cette audience fut d'abord reportée au 8 mai 1996 suite à une grève des avocats, ensuite au 4 décembre 1996 à la demande de la requérante. Le jour venu, le juge déclara l'interruption du procès suite au décès de la mère de la requérante.
Le 20 mai 1997, la requérante reprit la procédure. Par une ordonnance hors audience du 13 juin 1997, le juge fixa la reprise de l’instruction au 15 octobre 1997. Le jour venu, l'audience pour la présentation des conclusions fut fixée au 10 juin 1998 ; toutefois, cette dernière ne se tint que le 26 janvier 1999, car elle fut d’abord reportée suite au dépôt de certains documents par la requérante et puis d’office. Le jour venu, eut lieu aussi l’audience de plaidoiries. Par un jugement non définitif du 20 mai 1999, dont le texte fut déposé au greffe à une date non précisée, le tribunal constata le défaut de fondement de l’assignation en justice de l’Unité Sanitaire Locale et rouvrit l’instruction afin de nommer un expert.
Par une ordonnance hors audience du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25 mai 1999, le tribunal nomma un expert et fixa l’audience du 6 juillet 1999 pour la prestation de serment de ce dernier. A cette date, l’expert étant absent, l’affaire fut reportée au 14 octobre 1999. A cette audience, l’expert refusa le mandat, le juge nomma un autre expert et ajourna l’affaire au 16 novembre 1999 pour la prestation de serment. Le jour venu, le deuxième expert refusa le mandat car il avait eu auparavant des rapports professionnels avec une des parties, le juge nomma un autre expert et ajourna l’affaire au 1 er février 2000 pour la prestation de serment. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. La requérante allègue la violation du principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 9 février 1988 et est à ce jour encore pendante.
Elle a déjà duré environ onze ans et onze mois, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1. Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu ’ il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d ’ effacer qu ’ imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s ’ il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 123 600 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'elle aurait subis.
La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 37 000 000 ITL. B. Frais et dépens
La requérante demande également 15 946 350 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 37 000 000 (trente-sept millions) lires italiennes pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président