SECȚIUNEA A MANCA c. ITALIA (Cercetarea nr. 409398/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2000 DEF 25/04/2000 În cauza Manca c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte, Conforti Loucaide Kūris Fuhrmann Jungwiert Traja judecători și Dolle graffière de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 11 ianuarie 2000, acesta a fost adoptat la această dată, la data inițială a procedurii, la data inițială a cauzei se afla o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățenii italieni, domnul Renata Enza și Maria Antonietta Manca, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1998 sub numărul de dosar 40938/95. Guvernul italian (atlânz) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza. Camera a declarat cererea admisibilă la 4 mai 1999. La 9 noiembrie 1987, recurentele și sora lor au numit-o pe doamna P. și pe domnul N. în fața Tribunalului din Sassari pentru a se asigura că nu există nicio servitute de trecere pe teritoriul lor, de a obține demolarea lucrărilor realizate de pârâti, precum și repararea daunelor suferite. La 12 ianuarie 1988 a început punerea în funcțiune a cazului, douăzeci și una de audieri mai târziu, dintre care cinci au fost amânate la cererea părților și patru la cererea pârâtilor, judecătorul de punere în funcțiune a numit un expert la 3 noiembrie 1992 care a acceptat astfel cererea părților din 22 noiembrie 1988. În noiembrie 1992, cele două audieri care au avut loc la 2 și 23 martie 1993 au fost amânate pentru a permite părților să examineze raportul de expertiză. În iunie 1994, judecătorul de punere în funcțiune a amânat cazul la 21 iunie 1994. Această audiere nu a putut avea loc deoarece judecătorul fusese transferat și instrucțiunile nu au reînceput decât la 18 martie 1996. În acea zi, inculpații au cerut o exmatriculare pentru a-și recupera dosarul care dispăruse din transplant. Ședințele din 24 mai și 15 iulie 1996 au fost amânate din același motiv. Următoarea ședință trebuia să aibă loc în octombrie 1996. La 4 martie 1997, judecătorul de punere în stare de arest a primit cererea de audiere a martorilor prezentată de părți la 2 iunie 1992 și a stabilit următoarea ședință la 6 mai 1997. În ziua următoare, martorii au fost prezenți, dar judecătorul a amânat audierea la 17 iunie 1997. 1997. Cu toate acestea, această audiere nu a putut avea loc decât la 21 aprilie 1998, deoarece a fost amânată din oficiu ca urmare a mutației judecătorului. La această dată, judecătorul a amânat cauza la 16 februarie 1999. Conform informațiilor furnizate de recurente prin scrisoarea din 25 mai 1999, înainte de această dată cauza fusese atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri ( sezione stralcio ) și nu a fost încă stabilită nici o înfățișare n mai. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurentele au declarat încălcarea principiului Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 noiembrie 1987 și era încă în curs de desfășurare la 25 mai 1999 10. Curtea reamintea că, la această dată, a durat deja mai mult de 11 ani și șase luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de încălcări la cerina în măsura în care instanța constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite ștergerea a ceea ce este necesar pentru a face, În mod imperfect, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 13. Recurentele solicită 22 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea, după luarea în considerare a observațiilor prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde fiecărei reclamante 11 000 000 000 ITL. Interese moratorii 15. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 11 000 000 (unsprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la data Expirarea termenului respectiv și până la plată. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 25 ianuarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE MANCA c. ITALIE
(Requête n°
40938/98)
ARRÊT
25 janvier 2000
25/04/2000
En l’affaire Manca c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Loucaides
,
M.
P.
Kūris
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
K.
Jungwiert
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissantes italiennes, M
mes
Renata Enza et Maria Antonietta Manca (« les requérantes »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15
novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40938/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
2.
La chambre a déclaré la requête recevable le 4 mai 1999.
3.
Le 9 novembre 1987, les requérantes et leur sœur assignèrent Mme
4.
La mise en état de l'affaire commença le 12 janvier 1988. Vingt et une audiences plus tard, dont cinq furent reportées à la demande des parties et quatre à la demande des défendeurs, le juge de la mise en état nomma un expert le 3 novembre 1992 faisant ainsi droit à la demande des parties du 22
novembre 1988. La prestation de serment eut lieu le 24
novembre 1992. Les deux audiences qui se tinrent les 2 et 23 mars 1993 furent ajournées pour permettre aux parties d'examiner le rapport d'expertise. Quatre audiences plus tard, le 7
juin 1994, le juge de la mise en état ajourna l'affaire au 21 juin 1994. Cette audience ne put avoir lieu car le juge avait été muté et l'instruction ne reprit que le 18 mars 1996. Ce jour-là, les défendeurs demandèrent un renvoi afin de retrouver leur dossier qui avait disparu du greffe. Les audiences des 24 mai et 15
juillet 1996 furent reportées pour la même raison. L'audience suivante devait avoir lieu le
14
octobre
mars 1997, le juge de la mise en état accueillit la demande d'audition de témoins présentée par les parties le 2 juin 1992 et fixa l'audience suivante au 6 mai 1997.
5.
Le jour venu, des témoins avaient comparu mais le juge ajourna leur audition au 17
juin
1997.Toutefois, cette audience ne se put avoir lieu que le 21 avril 1998, car elle fut reportée d’office suite à la mutation du juge. A cette date, le juge ajourna l’affaire au 16
février
1999.
6.
Selon les informations fournies par les requérantes par lettre du 25
mai
1999, avant cette date l’affaire avait été attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
) et aucune audience n’avait encore été fixée.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Les requérantes allèguent la violation du principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 9 novembre 1987 et était encore pendante au 25 mai 1999.
10.
Elle avait, à cette date, déjà duré plus de onze ans et six mois, pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu
’
il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d
’
effacer qu
’
imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s
’
il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Les requérantes réclament 22 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elles auraient subi.
14.
La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérante 11 000 000 ITL.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 11 000 000 (onze millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président