- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 ianuarie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Morese împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MORESE c. ITALIA (Cercetarea nr. 40932/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2000 DEFINITIVF 25/04/2000 În lacul Ösese c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte, Conforti Loucaide Kūris Fuhrmann Jungwiert Traja judecători și Dolle graffière de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 11 ianuarie 2000, hotărârea a fost luată la această dată, adoptată la data inițială a procedurii, la data inițială a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Vittorio quese ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 9 iulie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona) la data de 27 aprilie.
1998 sub numărul de dosar 40932/98. Guvernul italian (adică, la data de 1 mai 1999) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza. Camera a declarat cererea admisibilă la data de 4 mai 1999. La 10 septembrie 1985, reclamantul a atribuit municipiul Pignola (Potenza) în fața Tribunalului din Potenza pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a rezoluției unui contract de pârâtă. În urma numirii judecătorului, la 15 octombrie 1985 acesta a stabilit prima ședință la 8 noiembrie 1985. Cu toate acestea, în urma unei cereri din 2 noiembrie 1985 de obținere a unei expertize printr-o ordonanță din 15 noiembrie 1985, judecătorul a stabilit o nouă dată de ședință la 27 noiembrie 1985. În ziua următoare, judecătorul a acceptat cererea reclamantului și a numit un expert.
Decembrie 1985 judecătorul a numit un nou expert, care a depus jurământul în aceeași zi. Cele opt audieri prevăzute între 23 aprilie 1986 și 8 aprilie 1988, două au fost trimise din oficiu, una la cererea pârâtei în absența reclamantului, una pentru că expertul nu a prezentat raportul său, două pentru constituirea pârâtei și una pentru o excepție din incompetență. La 10 iunie 1988, procesul a fost întrerupt ca urmare a decesului consiliului reclamantului. Recurentul a reluat procedura la 2 decembrie 1988 și următoarea ședință a fost stabilită la 8 februarie 1989. Din cele treisprezece ședințe prevăzute între 19 aprilie 1989 și 24 februarie 1993, șase au fost amânate la cererea reclamantului, una la cererea pârâtei fără opoziție din partea reclamantului și trei din oficiu.
La 26 martie 1993, judecătorul a fixat la amînare prezentarea concluziilor la 4 iunie 1993. 1993. Ședința pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 24 martie 1994. printr-o hotărâre definitivă din 14 aprilie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 11 iunie 1994, Tribunalul a primit cererea reclamantului. Cu toate acestea, raportul de expertiză care nu figurează în dosar, Tribunalul a prezentat părțile în fața instanței la ședința din 23 noiembrie 1994 pentru a determina valoarea prejudiciului. Din cauza mutației judecătorului, procedura a rămas în așteptare până la 12 martie 1997. La această audiere, reclamantul și-a depus copia raportului de expertiză. După o audiere și o trimitere din oficiu, la 25 iunie 1997 judecătorul se rezerva să decidă cu privire la cererea de numire a unui expert.
Printr-o ordonanță din 28 noiembrie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 3 decembrie 1997, judecătorul a respins această cerere și a amânat cazul la 14 ianuarie 1998. Ședința de prezentare a concluziilor a avut loc la 8 aprilie 1998. La acea dată, judecătorul a fixat la reședința de audiere a pledoariilor în fața camerei competente la 21 ianuarie 1999. Printr-o ordonanță în afara instanței emisă și depusă la grefă în aceeași zi, instanța redeschide instanța și trimite părțile în fața judecătorului în instanță la data de 22 decembrie 1999 pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a diferendului.
în termen rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 septembrie 1985 și era încă în curs de desfășurare la 22 decembrie 1999. 10. La această dată, aceasta durase deja aproape paisprezece ani și trei luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, lacul Bottazzi c. Italia să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care instanța constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție (12) În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite decât să se șteargă în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită 400 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 14. Curtea, după ce a luat în considerare observațiile prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 44 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără cuantificarea cererii sale.
16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 44 000 000 (cvaante-patru milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 000 000 (două milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % la an începând cu Expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE MORESE c. ITALIE (Requête n° 40932/98) ARRÊT STRASBOURG 25 janvier 2000 DÉFINITIF 25/04/2000 En l’affaire Morese c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : M. J.-P. Costa , président, M. B. Conforti , M. L. Loucaides , M. P. Kūris , M. W. Fuhrmann , M. K. Jungwiert , M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Vittorio Morese (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 9 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40932/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
La chambre a déclaré la requête recevable le 4 mai 1999. EN FAIT
Le 10 septembre 1985, le requérant assigna la municipalité de Pignola (Potenza) devant le tribunal de Potenza afin d'obtenir réparation des dommages subis suite à la résolution d'un contrat par la défenderesse.
Suite à la nomination du juge, le 15 octobre 1985 celui-ci fixa la première audience au 8 novembre 1985. Toutefois, suite à une demande du requérant du 2 novembre 1985 tendant à obtenir une expertise , par une ordonnance du 15 novembre 1985 le juge fixa une nouvelle date d'audience au 27 novembre 1985. Le jour venu, le juge fit droit à la demande du requérant et nomma un expert. Ce dernier ayant refusé le mandat, le 11 décembre 1985 le juge nomma un nouvel expert, qui prêta serment le jour même. Des huit audiences prévues entre le 23 avril 1986 et le 8 avril 1988, deux furent renvoyées d'office, une à la demande de la défenderesse en l'absence du requérant, une car l'expert n'avait pas remis son rapport, deux concernèrent la constitution de la défenderesse et une fut consacrée à une exception d’incompétence. Le 10 juin 1988, le procès fut interrompu suite au décès du conseil du requérant.
Le requérant reprit la procédure le 2 décembre 1988 et l'audience suivante fut fixée au 8 février 1989. Des treize audiences prévues entre le 19 avril 1989 et le 24 février 1993, six furent reportées à la demande du requérant, une à la demande de la défenderesse sans opposition du requérant et trois d'office. Le 26 mars 1993, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 4 juin 1993. L'audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 24 mars 1994. Par un jugement non définitif du 14 avril 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 11 juin 1994, le tribunal fit droit à la demande du requérant. Toutefois, le rapport d'expertise ne figurant pas dans le dossier, le tribunal remit les parties devant le juge à l'audience du 23 novembre 1994 afin de déterminer le montant du dommage.
En raison de la mutation du juge, la procédure demeura en attente jusqu'au 12 mars 1997. A cette audience, le requérant déposa sa copie du rapport d'expertise. Après une audience et un renvoi d'office, le 25 juin 1997 le juge se réserva de décider quant à la demande de nomination d'un expert. Par une ordonnance hors audience du 28 novembre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 3 décembre 1997, le juge rejeta cette demande et ajourna l'affaire au 14 janvier 1998. L'audience de présentation des conclusions se tint le 8 avril 1998. A cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 21 janvier 1999. Par une ordonnance hors audience émise et déposée au greffe le même jour, le tribunal rouvrit l’instruction et remit les parties devant le juge à l’audience du 22 décembre 1999 afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Le requérant allègue la violation du principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 10 septembre 1985 et était encore pendante au 22 décembre 1999.
Elle avait, à cette date, déjà duré presque quatorze ans et trois mois, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1. Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu ’ il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d ’ effacer qu ’ imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s ’ il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 400 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.
La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 44 000 000 ITL. B. Frais et dépens
Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour, sans quantifier sa demande.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 44 000 000 (quarante-quatre millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 000 000 (deux millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président