STRASBURG 8 februarie 2000 DEFINITIVF 08/05/2000 În la Cauza Monti c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo aukur Jörundsson Zupančič Panțaníru Maruste judecători și M. O După ce a intenționat în camera consiliului la 25 ianuarie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. Enrico Monti a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 noiembrie 1995 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale la data de 22 iunie.
1998 sub numărul dosarului 41815/95. La 14 martie și 9 mai 1984, guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza. Camera a declarat cererea admisibilă la 1 iunie 1999. ÎN FAȚĂ la 14 martie și 9 mai 1984, reclamantul a introdus în fața Tribunalului Administrativ Regional din Campania recursuri pentru anularea a două decizii de securitate socială (INADEL) La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat stabilirea datei audierilor. La 15 iulie 1986, președintele Tribunalului a stabilit o audiere la 26 noiembrie 1986. 30 aprilie 1987, instanța pronunțată la reunirea celor două acțiuni și a ordonat INADEL să furnizeze în termen de 30 de zile explicații cu privire la sumele plătite de angajatorul reclamantului, și anume dacă acestea fuseseră plătite în baza asigurării de sănătate sau a asigurării de bătrânețe.
1989. printr-o hotărâre interlocutorie din 10 ianuarie 1990, al cărei text a fost depus la grefa din aprilie 1990, tribunalul a stabilit un termen de 30 de zile la administrație pentru a-i permite să furnizeze aceleași informații. La 16 iulie 1990, reclamantul a solicitat stabilirea datei ședinței. În ianuarie 1991, printr-o hotărâre interlocutoare din 13 martie 1991, al cărei text a fost depus la grefa din octombrie 1991, Tribunalul a stabilit un termen de 30 de zile la administrație pentru a-i permite să furnizeze aceleași informații, deoarece nu a dat curs primelor două hotărâri. La 15 ianuarie 1992, reclamantul a solicitat stabilirea datei ședinței. În august 1982, președintele Tribunalului a stabilit o audiere la 28 octombrie 1992, printr-o hotărâre interlocutoare din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din aprilie 1993, instanța a ordonat organismului care a preluat activitățile angajatorului reclamantului să depună la dosar anumite documente.
reclamanta a solicitat stabilirea datei ședinței. Procedura era încă în curs de desfășurare la 11 ianuarie 2000. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 martie 1984 și era încă în curs de desfășurare la 11 ianuarie 2000. La această dată, Curtea a durat deja aproape 15 ani și 10 luni pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care trebuie să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) la existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări la cerina în măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. În măsura în care a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerina În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții care a suferit, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Curtea, după luarea în considerare a observațiilor prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 48 000 000 de lire italiene (ITL). Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 de lire italiene (ITL) pentru cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată pentru procedura în fața Curții și de acordul cu reclamantul.interese moratoriu 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în l'în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 48 000 000 (cu 40 de milioane) lira italiană pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lira italiană pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % la an începând cu expirarea termenului respectiv și până la plata efectuată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 8 februarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O
AFFAIRE MONTI c. ITALIE [1] (Requête n° 41815/98) ARRÊT STRASBOURG 8 février 2000 DÉFINITIF 08/05/2000 En l’affaire Monti c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. G aukur Jörundsson , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , M. R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Enrico Monti (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 3 novembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 juin 1998 sous le numéro de dossier 41815/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
2.La chambre a déclaré la requête recevable le 1er juin 1999. EN FAIT
3.Les 14 mars et 9 mai 1984, le requérant introduisit devant le tribunal administratif régional de Campanie des recours visant à obtenir l'annulation de deux décisions de la sécurité sociale ( INADEL ) de ne pas prendre en considération certaines années de travail du requérant pour le calcul de son indemnité de fin de contrat.
4.A une date non précisée, le requérant demanda la fixation de la date des audiences. Le 15 juillet 1986, le président du tribunal fixa une audience au 26 novembre 1986. Par un jugement interlocutoire du 27 février 1987, dont le texte fut déposé au greffe le 30 avril 1987, le tribunal prononça la jonction des deux recours et ordonna à l'INADEL de fournir dans les trente jours des explications quant aux sommes versées par l'employeur du requérant, à savoir si elles avaient été versées au titre de l'assurance maladie ou de l'assurance vieillesse. L'audience suivante eut lieu le 6 décembre 1989. Par un jugement interlocutoire du 10 janvier 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 17 avril 1990, le tribunal fixa un délai de trente jours à l'administration pour lui permettre de fournir les mêmes informations. Le 16 juillet 1990, le requérant demanda la fixation de la date de l'audience. Celle-ci eut lieu le 9 janvier 1991. Par un jugement interlocutoire du 13 mars 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 18 octobre 1991, le tribunal fixa un délai de trente jours à l'administration pour lui permettre de fournir les mêmes informations, puisqu'elle n'avait pas donné suite aux deux premiers jugements. Le 15 janvier 1992, le requérant demanda la fixation de la date de l'audience. Le 5 août 1982, le président du tribunal fixa une audience au 28 octobre 1992. Par un jugement interlocutoire du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 28 avril 1993, le tribunal ordonna à l'organisme ayant repris les activités de l'employeur du requérant de verser au dossier certains documents.
5.Le 3 mars 1994, l e requérant demanda la fixation de la date de l'audience. La procédure était encore pendante au 11 janvier 2000. EN DROIT I.
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
7.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.La période à considérer a débuté le 14 mars 1984 et était encore pendante au 11 janvier 2000.
9.Elle avait, à cette date, déjà duré presque quinze ans et dix mois, pour une instance.
10.La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
13.Le requérant s’en remet à la Cour quant au préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.
14.La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 48 000 000 lires italiennes (ITL). B. Frais et dépens
15.Le requérant s’en remet également à la Cour pour les frais et dépens encourus devant celle-ci.
16.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
17.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 48 000 000 (quarante-huit millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.