SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DEȘAMPS c. ITALIA (solicitarea nr. 38469/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 februarie 2000 ÎN LEGĂTURA DE Champs c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte L. Ferrari Bravo P. Kūris F. Tulkens W. Fuhrmann Jungwiert K. Traja judecători, precum și de domnul S. Dolle, grefiere de secțiune După ce a deliberat într-o cameră a Consiliului la 1 februarie 2000, se retrage hotărârea care a fost adoptată la aceeași dată PROCEDUL la tribunal de către domnul Luciano Deschamps (attenționarul mai), resortisant italian, la 9 februarie 1999. La originea sa se află o cerere (n 38469/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care reclamantul a sesizat-o Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (4) din Protocolul nr. 11, coroborat cu art. 100 alin. (1) și 24 alin. (6) din Regulamentul de procedură, la 31 martie 1999, un colegiu al Marii Camere a decis că cazul va fi examinat de o cameră constituită în cadrul uneia dintre secțiunile Curții. Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a treia secțiuni. Camera constituită în cadrul secțiunii menționate includea de drept pe domnul B. Conforti, judecător ales în temeiul Italiei [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură] și pe domnul J.-P. Costa, vicepreședinte al secțiunii [articolele 12 și 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți membri desemnați de acesta din urmă pentru a completa camera au fost dl Kūris, dl Tulkens, dl Fuhrmann, dl Jungwiert și dl Traja [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Prin urmare, guvernul l-a desemnat pe domnul L. Ferrari Bravo, judecător ales în temeiul San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În aprilie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționează să prezinte un nou memoriu și să se refere la observațiile sale în fața Comisiei din 13 februarie 1998. La 6 aprilie 1999, grefa a primit memoriul reclamantului. La 27 aprilie 1999, Curtea a decis că nu este necesar să se țină o audiere. La 21 iulie 1983, reclamantul a numit pe domnii L. și C. în fața Tribunalului din Parma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident pe un teren agricol. La 9 octombrie 1983, la cererea pârâtilor, societatea F. Din cele zece audieri stabilite între 15 februarie 1984 și 7 noiembrie 1986, patru au fost dedicate unei expertize, doi la audierea martorilor, doi la depunerea la grefa de documente, o predare din oficiu și una la cererea părților. Concluziile au fost prezentate la 27 martie 1987. Ședința de pledoarii, stabilită la 17 noiembrie 1988, a fost prezentată din oficiu la 31 ianuarie 1991. Prin hotărârea din 7 februarie 1991, depusă la grefa din 4 iulie 1991, tribunalul a fost parțial îndreptățit la cererea reclamantului. 10. La 11 octombrie 1991, societatea F. sesizează Curtea de Apel din Bologna. În urma unei audieri, la 7 februarie 1992, părțile și-au prezentat concluziile și ședința de pledoarii a avut loc la 18 februarie 1994. Prin hotărârea din 25 februarie 1994, depusă la grefă la 9 aprilie 1994, Curtea a primit apelul principal, a respins apelul incident și, pe fond, a respins cererea reclamantului. 11. La 17 februarie 1995, acesta din urmă s-a ocupat de Casație. Ședința a fost stabilită la 8 ianuarie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, depusă la grefa din 26 iulie 1997, Curtea a pronunțat hotărârea atacată și a trimis cazul în fața unei alte camere a Curții de Apel din Bologna 12. La 14 noiembrie 1997, reclamantul a reînceput procedura. La data de 26 februarie 1998, a fost prezentată o primă ședință la cererea părților la 28 mai 1998; în ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și ședința de pledoarii a fost stabilită la 14 mai 1999. PROCEDURĂ ÎN FAVOAREA COMISIEI 13. La 8 iulie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 38469/97), în raportul său [1] din 27 octombrie 1998 (fostul articol 31), Comisia a ajuns în unanimitate la concluzia încălcării art. cu privire la presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție 15. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat art. 1 din convenție, astfel cum a fost formulat: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Procedura a început la 21 iulie 1983 și se pare că rămâne în curs de desfășurare și, prin urmare, a durat mai mult de șaisprezece ani și jumătate. 17. Curtea amintește că a constatat recent (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia din 28 iulie 1999, care urmează să apară în Repertoriu 1999, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de în măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstană agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 18. În măsura în care a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudena sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii nu răspunde la cerina termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 de lire italiene pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit din cauza duratei procedurii în litigiu 21. Guvernul neagă în esență existența oricărei legături de cauzalitate între pretinsa pagubă materială și încălcarea convenției. În ceea ce privește prejudiciul moral, el consideră că, dacă este cazul, constatarea încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 22. Curtea ia notă de faptul că instanțele interne rămân sesizate cu cauza și, prin urmare, pot acorda despăgubiri pentru prejudicii materiale și, prin urmare, respinge această parte a cererii și, în schimb, consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral pentru care trebuie să i se aloce, în mod echitabil, 28 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 23. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată 45 892 423 ITL, inclusiv 7 539 840 - TVA (taxa pe valoarea adăugată) și CCP (contribuția la fondul de pensii al avocaților), inclusiv - pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața organelor convenției, restul privind procedurile naționale 24. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de rambursare a cheltuielilor aferente procedurilor naționale, deoarece reclamantul ar fi trebuit să plătească în orice caz onorarii independente de durata procedurii, iar restul se bazează pe înțelepciunea Curții 25. Deși este adevărat că numai cheltuielile suportate în mod necesar în fața instanțelor naționale pentru a remedia încălcarea convenției constatate de Curte pot fi rambursate, nu este mai puțin adevărat că, în cauze de durată de procedură, prelungirea examinării unei cauze dincolo de mai mult decât termenul rezonabil În cazul de față, Curtea consideră că reclamantul are dreptul la rambursarea a 5 000 000 ITL. În ceea ce privește procedura în fața organelor convenției, Curtea nu se consideră obligată la plata baremului național indicat de consiliul reclamantului. Interese moratorii 26. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 28 000 000 (88 de milioane) lire italiene pentru daune morale, precum și 10 000 000 (zece milioane) lire pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 15 februarie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. S. D Olle J.-P. C Osta grefa Președinte [1] Nota grefei: Raportul este disponibil pentru transplant.
TROISIème
AFFAIRE DESCHAMPS c. ITALIE
(Requête n°
38469/97)
ARRÊT
15 février 2000
En l’affaire Deschamps c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P. Costa
,
président
,
M.
,
M.
,
M
me
,
M.
,
M.
K.
Jungwiert
,
M.
,
juges
,
ainsi que de M
me
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
février 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette même date
:
PROCéDURE
1.
L’affaire a été déférée à la Cour par M. Luciano Deschamps («
le requérant
»), ressortissant italien, le 9 février 1999. A son origine se trouve une requête (n
o
38469/97) dirigée contre la République italienne et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 13 juillet 1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). Le requérant est représenté par M
e
M.
Battistini et le gouvernement italien («
le Gouvernement
») par son agent, M.
2.
Conformément aux clauses de l’article
5 §
4 du Protocole n°
11, lu en combinaison avec les articles
100 §
1 et 24 §
6 du règlement, un collège de la Grande Chambre a décidé, le 31 mars 1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.
3.
Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la troisième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. B.
Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement) et M.
J.-P.
Costa, vice-président de la section (articles 12 et 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.
P.
Kūris, M
me
F.
Tulkens, M.
W.
Fuhrmann, M.
K.
Jungwiert et M.
K.
Traja (article 26 §
1 b) du règlement).
4.
Ultérieurement, M.
Conforti, qui avait participé à l’examen de l’affaire par la Commission, s’est déporté (article
28 du règlement). Par conséquent, le Gouvernement a désigné M. L.
Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
5.
Le 1
er
avril 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission du 13 février 1998. Le 6 avril 1999, le greffe a reçu le mémoire du requérant.
6.
Le 27 avril 1999, la Cour a décidé qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience.
7.
Le 21 juillet 1983, le requérant assigna MM. L. et C. devant le tribunal de Parme afin d'obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident survenu sur un terrain agricole.
8.
La mise en état de l'affaire commença le 9 octobre 1983. A cette date, à la demande des défendeurs, fut mise en cause la société F. Des dix audiences fixées entre le 15 février 1984 et le 7 novembre 1986, quatre furent consacrées à une expertise, deux à l'audition de témoins, deux au dépôt au greffe de documents, une fut remise d'office et une à la demande des parties.
9.
Les conclusions furent présentées le 27 mars 1987. L'audience de plaidoiries, fixée au 17 novembre 1988, fut remise d'office au 31 janvier 1991. Par un jugement du 7 février 1991, déposé au greffe le 4 juillet 1991, le tribunal fit en partie droit à la demande du requérant.
10.
Le 11 octobre 1991, la société F. saisit la cour d'appel de Bologne. M. L. interjeta un appel incident. L'instruction commença le 6 décembre 1991. Après une audience, le 7 février 1992, les parties présentèrent leurs conclusions et l'audience de plaidoiries se tint le 18 février 1994. Par un arrêt du 25 février 1994, déposé au greffe le 9 avril 1994, la cour accueillit l'appel principal, rejeta l'appel incident et, sur le fond de l'affaire, rejeta la demande du requérant.
11.
Le 17 février 1995, ce dernier se pourvut en cassation. L'audience fut fixée au 8 janvier 1997. Par un arrêt du même jour, déposé au greffe le 26
juillet 1997, la cour cassa l'arrêt attaqué et renvoya l'affaire devant une autre chambre de la cour d'appel de Bologne.
12.
Le 14 novembre 1997, le requérant reprit la procédure. Une première audience, fixée au 26 février 1998, fut remise à la demande des parties au 28
mai 1998. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l'audience de plaidoiries fut fixée au 14 mai 1999.
PROCéDURE DEVANT LA COMMISSION
13.
§
1).
14.
Le 8 juillet 1998, la Commission a retenu la requête (n° 38469/97). Dans son rapport
[1]
du 27 octobre 1998 (ancien article
31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article 6
§
1.
I.
sur la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la convention
15.
Le requérant affirme que la durée de la procédure a méconnu l’article
6
§
1 de la Convention, ainsi libellé :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
16.
La procédure a commencé le 21 juillet 1983, et apparemment demeure pendante. Elle a donc duré plus de seize ans et demi.
17.
La Cour rappelle avoir constaté récemment (voir par exemple l'arrêt Bottazzi c. Italie du 28 juillet 1999, à paraître dans le
Recueil
1999, §
22) l'existence en Italie d'une pratique contraire à la Convention résultant d'une accumulation de manquements à l'exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
18.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu'il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
sur l'application de l’article 41 DE LA Convention
19.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
Le requérant réclame le remboursement 50
000
000 lires italiennes au titre du dommage matériel et moral qu'il aurait subi en raison de la durée de la procédure litigieuse.
21.
Le Gouvernement nie en substance l'existence de tout lien de causalité entre le dommage matériel allégué et la violation de la Convention. Quant au préjudice moral il considère que, le cas échéant, le constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante.
22.
La Cour note que les juridictions internes restent saisies de l'affaire et peuvent par conséquent accorder un dédommagement pour préjudice matériel. Elle rejette donc cette partie de la demande. Elle estime en revanche, que le requérant a souffert un dommage moral pour lequel il y a lieu de lui allouer, en équité, 28
000
B.
Frais et dépens
23.
Le requérant demande aussi le remboursement de ses frais et dépens 45
892
423 ITL, dont 7
539
840 - TVA (taxe sur la valeur ajoutée) et CAP (contribution à la caisse de prévoyance des avocats) comprises -, pour frais et dépens de la procédure devant les organes de la Convention, le restant se rapportant aux procédures nationales.
24.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la demande de remboursement des frais relatifs aux procédures nationales car le requérant aurait de toute manière dû payer des honoraires independamment de la durée de la procédure. Pour le reste, il s'en remet à la sagesse de la Cour.
25.
S'il est vrai que seuls les frais nécessairement exposés devant les juridictions nationales pour faire redresser la violation de la Convention constatée par la Cour peuvent être remboursés, il n'en demeure pas moins que dans des affaires de durée de procédure le prolongement de l'examen d'une cause au-delà du «
délai raisonnable
» entraîne une augmentation des frais à la charge du requérant. En l'espèce, la Cour considère que le requérant a droit au remboursement de 5
000
000 ITL. Quant à la procédure devant les organes de la Convention, la Cour ne se considère pas liée par le barème national indiqué par le conseil du requérant. Estimant raisonnable la somme de 5
000
000 ITL, elle l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
26.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu
’
il y a eu violation de l
’
article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 28
000
000 (vingt-huit millions) lires italiennes pour dommage moral ainsi que 10
000
000 (dix millions) lires pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 février 2000, en application de l'article 77 §§
2 et 3 du règlement.
ollé
osta
Greffière
Président
[1]
.
Note du greffe
: le rapport est disponible au greffe.